Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Războiul de ţesut poveşti

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

O zi din viaţa noastră


Carmen Botoşaru

18.06.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Sună ceasul. E şapte. E şapte? Uf! Iar e şapte! Ce zi e azi? Scormonesc în minte şi sper să aflu că e sâmbătă sau duminică. Nu. E de-abia miercuri. Sus! Ba nu! Mai stau un pic. Fără să deschid ochii, bâjbâi după telecomandă, deschid televizorul. Ştirile năvălesc în cameră, eu mai picotesc un pic. Pot să mai stau cinci-zece minute.
O bătrână a fost sechestrată de nepoţi în garsonieră. Amănunte de la corespondentul nostru Sorin Anghelescu.

Vocea lui Sorin, neiertător de stridentă aduce un şuvoi de amănunte, dacă faci abstracţie de bâlbe şi nu te împiedici de ele, reuşeşti să afli cam acelaşi lucru: o babă a păţit aia, ailaltă, aşa şi pe dincolo. Sorin, de la faţa locului mai spune în plus doar că baba era legată la cap cu o basma înflorată şi că uşa garsonierei era din lemn de fag.

Mă uit la ceas. S-au scurs deja patru minute. Mai pot să stau cam şase. După care e musai să mă scol, altfel întârzii la slujbă. Nu că ar fi un capăt de ţară. S-a mai întâmplat de-atâtea ori. Zece la sută din salariu, la trei întârzieri. Dar tare mult aş vrea să mă mai disciplinez, nu-mi place să fiu leneş, să ajung printre ultimii, cu ochii umflaţi de somn, cu faţa boţită, amuşinând mirosul cafelei, singurul după care tânjesc dimineaţa.
Câţiva tineri s-au bătut aseară în discoteca din satul Cufundata de Pădure. Doi dintre ei se află în arestul poliţiei, ceilalţi sunt daţi în urmărire. Amănunte ne oferă corespondenta noastră Ionela Săndulache.

Când glăsciorul Ionelei predă ştafeta prezentatorului de ştiri, ceasul e şapte şi nouă minute. Mai stau până la şi un sfert. Am timp. Cinci minute – până se face cafeaua, mă spăl; zece minute – mă îmbrac, mă pieptăn, fac sandvişuri. La şapte jumătate ies pe uşă.
Ilie Matei a dispărut de-acasă de câteva zile. Nimeni nu l-a mai văzut pe bărbatul în vârstă de şaizeci de ani. Fiul său a alertat poliţia. După primele cercetări, bănuielile s-au îndreptat către soţia victimei. În tot acest timp, femeia stătuse liniştită, nu l-a căutat. Dacă ar fi încercat să-l găsească, evident că s-ar fi uitat şi în fântână. Corespondentul nostru ne va înfăţişa filmul acestui caz tragic.

Nu mai aud ce spune corespondentul de la faţa locului, pentru că adorm şi visez că baba sechestrată de nepoţi a scăpat. Rătăceşte pe străzi, începe ploaia, se adăposteşte într-un bloc, sună la o uşă, la întâmplare. Da, sună. Sună la uşă. Deschid ochii. Sună telefonul. Adică alarma care mă îndeamnă să mă scol. L-am programat de cu seară, pentru orice eventualitate. Adică pentru eventualitatea că nu o să mă scol la şapte, când sună ceasul.

E şapte şi un sfert. Prind finalul poveştii, înseamnă că n-am aţipit decât câteva secunde, un minut:
Femeia şi-a recunoscut fapta: într-un moment de furie, pe fondul consumului de alcool, l-a aruncat pe soţul ei, Ilie Matei, în fântână. Dacă va fi găsită vinovată, femeia riscă să petreacă după gratii între cincisprezece şi douăzeci de ani.
Fără să respire, ştirista vorbeşte şi vorbeşte şi vorbeşte. Pupilele se plimbă vizibil pe traiectoria dictată de prompter:
În localitatea Chirileştii de Sus, Costică Ifrim şi Ionică Dediu s-au bătut în faţa bodegii. Până a intervenit poliţistul din sat, Costică Ifrim i-a scos un ochi consăteanului său, folosindu-se de un cui ruginit. Ionică Dediu se află acum la spital, în afara oricărui pericol. Corespondenta noastră Marinela Ion ne spune cum s-au petrecut faptele.

Mă ridic greu din pat. Şapte şi nouăşpe minute. Pun grăunţe în farfuria pisicii. O mângâi, grăbit. Pun de cafea. Fac duş. Dârdâi sub jetul rece gheaţă, aşteptând să se încălzească apa. Se încălzeşte prea tare, brusc, mă opăresc. O încropesc, în sfârşit! Ce senzaţie plăcută! Păcat că trebuie să mă grăbesc. Mă îmbrac. Nu mai am timp sa beau cafea, e prea fierbinte. O las în ibric. Mirosul îmi face bine. Mi-e poftă. Lasă, beau la birou. Nu mai fac nici sanvişuri. O să-mi iau nişte covrigi cu susan, de la colţ. Nu găsesc telecomanda. Mă îndrept spre televizor, să-l închid. Timpul probabil:
Vremea va fi răcoroasă. Cerul va fi temporar noros. În Bucureşti, îndeosebi după-amiază, va ploua şi se vor semnala descărcări electrice. Temperaturile maxime...

Asta nu mă mai interesează. Apăs butonul, imaginea dispare, vocea tace, lăsând să plutească misterul asupra temperaturilor maxime. Să nu uit să-mi iau umbrela! Rucsacul, telefonul mobil. Opt fără douăzeci.
Încui uşa. Alerg pe scări, cobor câte două trepte. Zăresc tramvaiul, oprit la semafor. Coloana de maşini curge, lent şi zgomotos. Claxoane nervoase. Am timp să-mi iau covrigi! Mă caut în buzunar, pun monedă peste monedă, nouă mii de lei.
- Trei covrigi, vă rog.
- Doişpe mii.
- ?
- S-au scumpit. Patru mii bucata.
- Când s-au scumpit? Azi-noapte? Daţi-mi doar doi în cazu-ăsta.

Tramvaiul e deja oprit în staţie, din trei salturi ajung la uşa din spate, care se închide chiar când mă urc şi mă prinde, blând, între marginile-i de gumă neagră. Se mai deschide o dată, reuşesc să mă sui de-a binelea. E aglomeraţie. O doamnă adevărată, coafată proaspăt, îmbrăcată elegant şi cu poşetă de piele pe umăr, mă săgetează cu privirile încercănate. Am împins-o fără să vreau.
- Nesimţitule!
- ?
- Ce te holbezi aşa? Poate-ţi dau şi-o geantă-n cap!
- Ia termină, mamaie, îmi ia cineva apărarea. Ce? Te-ai sculat cu faţa la cearşaf?
- Păi nu vezi? Tinerii ăştia...
- Nu e de vină tinerii, se amestecă o voce asexuată, de undeva dinspre fundul tramvaiului. Ăştia cu transpotu’ în comun e de vină! Uite-aşa ne învrăjbeşte unii împotriva la alţii...
- Băăă, mai uşor cu frânele-alea, strigă un individ cu faţă patibulară. Nu duci cartofi, fir-ar mă-ta a dracu!

Tramvaiul îşi reia mersul. Încet, încet, ca un şarpe leneş, la soare. Sau mi se pare mie, pentru că sunt în întârziere? O vânzătoare de ziare încearcă să-şi facă loc. Pe antebraţul stâng are un morman de ziare, în mâna dreaptă are câteva sacoşe, burduşite, din care se văd capete de hârtie, cu jumătăţi de cuvinte. Strigă, ca un automat, cuvinte în aceeaşi ordine, nu schimbă nici măcar o prepoziţie. Denumirile ziarelor, titlurile de evenimente. Preţurile. Numai trei mii de lei. Tramvaiul alunecă greu. Din când în când se opinteşte. Reia drumul. Înaintează fără spor.
- Mai repede mergi pe jos.
- Ce dracu face ăsta? Îşi bate joc de noi?
- Parcă face turul oraşului, cu turişti.
- Parcă duce mortu’ la groapă.

În sfârşit, vatmanul pare să prindă un moment bun şi tramvaiul îşi ia avânt. Merge în viteză, intră pe sub pasaj - vorba unui coleg, şef de departament. Când iese la lumină, linia e blocată de maşini, oprite perpendicular. Un poliţist dă din mâini, se agită, fluieră. Totul e oprit în loc. Cineva, în dreptul meu, se ridică de pe scaun. Mă aşez. Scot din rucsac Data Tutaşhia. Până la capăt, nu mai văd, nu mai aud nimic. Citesc. Povestea mă absoarbe şi nu mai ştiu ce se petrece în jurul meu. Opt şi cinci. Traversez repede, ţopăi pe trotuarul de vizavi şi mă amestec în puhoiul de lume care aşteaptă expresul. Toţi stăm cu privirile aţintite asupra autobuzelor înşirate unul după altul, aşteptându-şi ora de plecare stabilită în grafic. Nici un minut mai devreme. Mai târziu dacă se poate, da. Şoferii stau la taclale, cu foile de parcurs în mână. Câte unul se desprinde din grup şi se îndreaptă alene către dispecerat. Se întoarce, în sfârşit. Tot alene. Fiecare clipă îmi pare un veac. Mâine o să plec mai devreme de-acasă. O să mă scol la şase jumate. Ba nu, să fim realişti, la şapte fără un sfert ar fi ok.

În sfârşit! Expresul se mişcă. Ne îngrămădim la uşi, ne călcăm în picioare, o femeie alunecă în genunchi, chiar pe scara autobuzului. Ne împingem, nu pentru locurile pe scaune, ci pentru cele în picioare. Miroase urât. A transpiraţie veche, usturoi şi ceapă, aer închis. Geamurile deschise nu ajută. Pantofii mei sunt plini de praf de la călcăturile pe care le-am încasat. La radio e o melodie veselă. Apoi o farsă amuzantă. În intersecţia mare prindem semaforul de patru ori. E cald, zăpuşeală. Un individ şi-a scos ziarul dintr-o pungă veche de plastic şi citeşte concentrat. Pe pagina dinspre mine, o fată în costum de baie, cu o privire şocant de cretină. Lângă ea, un titlu cu litere de tipar: Identitatea câştigătorului la 6/49 – un mister! Horoscopul, la radio:
Berbec. Sănătatea: vă sfătuim să vă menajaţi, să nu faceţi efort. Profesia: rezultatele favorabile din ultima perioadă vă stimulează să munciţi în acelaşi ritm. Dragostea: satisfacţii neaşteptate. Banii: cheltuiţi mai mult decât câştigaţi. Taur. Sănătatea: probleme cu gâtul. Profesia: dacă vi se oferă şansa să plecaţi într-o delegaţie, vă sfătuim să nu staţi pe gânduri. Dragostea: legătură nouă la orizont. Banii: fiţi mai cumpătat, vă recomandăm să ţineţi cont de sfaturile unei persoane mai în vârsta.

Cobor. Nouă fără douăzeci. E târziu, la dracu! Sper să mai prind condica. Traversez alergând, o maşină trece pe roşu, aproape că mă atinge, înjur. Cu sufletul la gură, intru în birou. Agăţ hanoracul în cuier, deschid calculatorul. Cafeaua e gata, graţie harnicei mele colege. Îmi torn o cană mare, plină, miroase îmbietor, aproape că mă înveseleşte instantaneu. Un bănuţ de caimac în mijlocul cănii. Bani! Noroc la bani! Introduc parola, conectez messengerul şi îl pun în bară, citesc corespondenţa, cea de serviciu, apoi cea personală, mă apuc de lucru. Hârtii, nenumărate hârtii, telefoane. Şedinţă. Directorul mă anunţă că am a doua bilă neagră.
- Pentru?

Îmi explică. Nu sunt de acord. Din jilţul său de piele, situat la câţiva metri buni de mine, mă atenţionează cu degetul arătător:
- Ai a doua bilă neagră azi.
- Şi prima când şi pentru ce am primit-o?
Nu mai primesc nici un răspuns articulat. Mormăieli. În picioare, aproape de uşă, neştiind ce să fac cu mâinile, aştept. Nu ştiu ce aştept. În sfârşit, aflu.
- Ieşi.

Ies. Dumnezeul acestei instituţii mi-a permis să ies. Nu mi-a permis. M-a îndemnat. Ce mai tura-vura, m-a dat afară. Orgoliul meu ar trebui să sufere. Dar nu se întâmplă aşa. Mă întorc liniştit în birou. Deschid – nu pot să mă abţin - toate site-urile cu oferte de locuri de muncă, pe care le ştiu. Actualizez cv-ul. Apoi scrisoarea de intenţie. Le salvez. Mă uit pe fereastră. Soarele străluceşte pe cerul bleu. Oare chiar va ploua? Îmi dau seama că mi-e foame. Mănânc un covrig, seminţele de susan cad pe tastatură. Sună mobilul, vorbesc, în timp ce mănânc cel de-al doilea covrig. Mama mă întreabă dacă sunt bine şi de ce nu mai dau şi eu câte un semn, din când în când. Când o să fiu şi eu părinte, o să înţeleg cum este ca fiul sau fiica să nu dea măcar un telefon. Mă întreabă ce mai face Cristina, îi răspund că mi-a dat papucii. Nu, nu sunt supărat. Sunt bine. Un sfârşit e un înceeepuuut, spuneau Celelalte cuvinte. Acum simt pe pielea mea. Nu e deloc uşor. Răstorn tastatura şi o izbesc de câteva ori de birou, adun seminţele de susan în podul palmei, le arunc în coşul de gunoi. Îl sun pe Rareş. La mulţi ani, Băăătrâne! E fan Nichita Stănescu şi-i place să-i spun aşa. Bătrâne! Ne vedem la bere! La cât? Unde? Dacă plouă? Mi se rupe de ploaie! Mai creştem. Salut! Trebuie să trec şi pe la librărie, să-i iau Erofeev, Sorokin şi Goncearov, ştiu că şi le doreşte. Oricum, nu mă pricep la cadouri, iar cărţile îmi par o soluţie foarte bună.

Reiau lucrul. Scriu. Dear Mister... Nu pot deloc să ţin minte cum îl cheamă pe individul ăsta. De fiecare dată, când îi scriu, verific numele, să nu-l pocesc. Ar fi nepoliteţea supremă. The objective of this project is to summarize the status of observations, data analysis, and modeling of... Îmi zboară gândul la Cristina. S-a terminat, nu-mi vine să cred. Nu, nu sunt foarte trist. Recunosc, mi-e cam greu. Aşa trebuia să se întâmple. Nenorocirea e că tot trebuie să mai dau o dată ochii cu ea. Trebuie să-i restitui Războiul sfârşitului lumii. A, şi Underground-ul lui Makanin; mi-a zis că ţine mult la Makanin, să am grijă de carte, să nu i-o ţin şapte luni, s-o citesc repede, că o vrea înapoi, să am grijă să n-o mătrăşesc. Deci e clar, nu am cum să evit asta. Trebuie să ne mai întâlnim o dată. Undeva, în străfunduri, în mare, mare secret, aproape că mă bucur, deşi ştiu că nu foloseşte la nimic. La un moment dat va trebui, deci, s-o sun sau să-i scriu un E-mail. Of, ce tâmpenie! Dau muzica mai tare, Pendragon, cu Midnight running.

E cald ca naiba. Senin, cerul e mai azuriu ca niciodată. Nici urmă de nori, de ploaie. Nu mai car ciomagul ăsta de umbrelă după mine, mi-e prea silă, e incomod. Oricum, n-o să plouă. Pfu, în sfârşit, s-a făcut patru jumate. Mai am puţin de scris. Câteva minute, şi gata. Cinci fără zece. Plec. În autobuz, prind buletinul de ştiri. Şoferul e, pasămite, surd, a dat sonorul radioului la maxim. Preşedintele, premierul, partidele, Uniunea Europeană, corupţia, timpul probabil în Europa, în România, la Bucureşti, fotbal, muzică. Aglomeraţia nesurprinzătoare din staţia de tramvai, buluceala la uşi, vânatul scaunului, coate, ghionturi, priviri duşmănoase. Un nene cu acordeon cântă Valurile Dunării. Coboară la prima. Unde urcă un... om? Aşa pare. Are cap, două mâini, două picioare, practică mersul biped. E desculţ. O hălăciugă de păr îi ascunde ochii. Puloverul e zdrenţe-zdrenţe. Jegos. Pute. Pantalonii jerpeliţi, nu mai au culoare. Cu vocea răguşită-gâjâită, legănându-se, strigă, încercând să cânte: Mamelor din lumea-ntreagă, eu vă dau un singur sfat/ Nu lăsaţi copii pe stradă din cauza lu’ bărbat. Nimeni nu-l bagă în seamă, nu capătă nici un bănuţ. Toată lumea se uită, concentrată, pe geam.

Ies în fugă din librărie. Sunt în întârziere. Iar. Rareş e deja pe terasă, cu toată trupa. Hm, o figură nouă. Alina. Călin. Încântată. Încântat. Sticlele de bere, aburinde, îmbietoare. Taclale, bancuri, înjurături, planuri. Bătrâne, ce ne facem? Îmbătrânim! O fixez pe Alina, nu îşi mută privirea. Semn bun. Îmi zâmbeşte. Încă un rând de bere. Ciorbă de burtă. Cu multă smântână. Şi cu ardei iute. Pălăvrăgim unul peste altul. Canada, ţoale de firmă, maşini ultimul răcnet, teoria chibritului. Se face târziu. Începe ploaia. Se putea? O întreb pe Alina unde locuieşte. Mă priveşte galeş. Chiar nu ştii? Chiar nu ştiu. Suntem vecini. Am crezut că m-ai recunoscut. Eu te ştiu din vedere. Sunt prietena lui Marius. Băga-mi-aş picioarele, zic în gând. Mă lovesc cu palma peste frunte. Ah, da! Sunt un idiot. Am găsit la cine să mă dau. Şi totuşi, mi-ar fi fost poftă... E clar, m-am îmbătat! Zâmbesc nătâng.

Pisica mă întâmpina. O mângâi, în treacăt. Sfârâie. I-a fost dor de mine, nu-i place s-o las singură o zi întreagă. Sunt făcut ciuciulete. Mă gâdilă în nas, mijesc ochii, casc gura, strănut. Sper că n-am răcit, asta ar mai lipsi! Fac repede un duş şi mă bag la bârlog. E prea linişte. Deschid televizorul ca să nu mă simt singur. E târziu. Pun ceasul să sune la şapte. Setez şi alarma telefonului mobil, la şapte şi un sfert. Pentru orice eventualitate. Teleshopping. N-am putere să întind mâna după telecomandă şi să schimb programul. Data Tutaşhia rămâne nedeschisă, la capul meu, lângă pernă, nu am energie s-o pun pe măsuţă, darămite să mai citesc vreun rând.
Comandaţi acum Slim Star şi primiţi gratuit două turbo-curele. Depozitele de grăsime şi celulită se vor topi ca prin minune! Profitaţi de ocazia unică. Preţ incredibil de mic! Extrareducere! Slăbiţi cu succes, numai în locurile dorite! Credeţi în puterea reală a Slim Star!

Camera se învârte uşor, dar nu atât încât să mă apuce greaţa. Simt că mă ia somnul. Publicitate. Şamponul care dă părului volum şi îl face să arate cu 30% mai bogat, margarina periculos de bună, crema hidratantă pentru un ten minunat, tampoanele care oferă protecţie maximă, rujul cu textură ultrafondantă, cafeaua cu gust unic, berea care te trimite spre superdestinaţii, detergentul care...

Sună ceasul. E şapte. E şapte? Uf! Iar e şapte! Ce zi e azi? Scormonesc în minte şi sper să aflu că e sâmbătă sau duminică. Nu. E de-abia joi.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer