Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Poezie  Sageata  Nichita Stănescu

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Buna Vestire


Radu-Ilarion Munteanu

27.03.2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
25 martie. Buna Vestire. Zi în care ai de primit, se presupune, veşti bune. Sau numai dacă eşti fără de păcate? Dar cine e? În fine. Primul email al zilei: lasă tot, scrie ceva despre Nichita, pe 31 ar fi împlinit 70 de ani. Înainte de a fi descumpănit, mă izbeşte absurdul multiplu al frazei. Un geniu de anumite dimensiuni n-are vârstă. Atari aniversări sunt, de fapt, lipsite de sens. Şi nici nu mi l-aş putea închipui pe Nichita decrepit. Sigur, la 70 de ani mulţi bărbaţi sunt încă verzi. Dar, peste încă 20, să zicem? Dar să ignori aniversarea, are încă şi mai puţin sens. Să lăsăm, aşadar, analiza unei senzaţii pe seama vântului stârnit la apropierea de o statuie uriaşă şi să revenim la cestiune. Cred că singurul unghi din care aş putea eu vorbi despre Nichita e cel al contemporanului de pe stradă ("Mai mult trotuar şi mai mult ploaie"), proporţional cu măsura limitată în care-mi e accesibilă geografia acestei ţări luxuriante. Ţara Nichita. Teritoriu al necuvintelor, cu o populaţie capabilă să admire măreţia frigului, să aducă laude lui Ptolemeu, unde alfabetul începe cu alfa, dar mai ales şi dincolo de toate, o ţară unde mereu e clar de inimă. O ţară ai cărei locuitori sunt cei mai bogaţi din lume: pentru că ei cunosc sensul iubirii. Adică Adevărul Absolut (în care pretind, de trei ori pe zi, că nu cred...).

O să povestesc o istorie prescurtată a întâlnirilor mele, directe şi indirecte, cu Nichita.
Început de aprilie 1968. Cumpăr, la un anticariat, volumul "Alfa", din eleganta serie a editurii Albatros. E al doilea, după "Poemele" lui Sorescu, de al cărui spirit ludic eram mai ataşat. Eram în plină epocă "poezia e un adagiu al filosofiei" şi nimic nu trecea dincolo de tripleta Blaga-Barbu-Bacovia. Şocul e major. Deşi pornisem în căutarea sensului iubirii (a fost sezonul când eram îndrăgostit d-adevăratelea, prima oară, aş zice cu mintea de-acum), mă cucereşte "Raid în interiorul pietrelor", a cărui idee îmi va exploda câţiva ani mai târziu în mintea sufletului ("În fiecare piatră e o stea/în fiecare stea, o rădăcină castă/păstrează albul cărămizii/din nevăzuta catedrală").

Început de aprilie 1976. Deja "cărţile bune" încep să apară în tiraje discrete. Pun mâna pe "Starea poeziei", în colecţia BPT, am singurul exemplar din intersecţia grupurilor de prieteni cărora le aparţineam. Sunt iarăşi îndrăgostit. Citesc în neştire, la lumina unei lanterne-stilou, chinezeşti, în Sala Palatului, la un film unde locul de lângă mine rămăsese gol. Doar 8 poeme din "Sensul iubirii". Straniu, nimeni din jurul meu nu mă interpelează. Pe semne, chiar în întunericul sălii, aveam faţă de lunatec. Vidul corosiv, de gheaţă fierbinte din piept mi se ordonează într-o reţea cristalină, cu fiecare poem. Nicicând în acel sezon, în niciuna din scenele în doi, n-am mai atins starea de poezie, starea de zbor, a acelei lecturi. Dar care ar fi rămas, poate, o simplă lectură, oricât de rafinată, oricât de înălţătoare, fără fondul catalitic al stării de îndrăgostire.

Început de aprilie 1978. Aniversarea unui an de cenaclu. Unul din cei doi scriitori români invitaţi ne povesteşte isprava lui Nichita, la Viena. Din banii premiului Herder (era al doilea român laureat), ar fi cumpărat crizanteme cât să umple o trăsură, pentru a le dărui, bucată cu bucată, tuturor româncelor a căror adresă o aflase (uităm să ne întrebăm cum). Întâmplarea ne pare în aşa măsură în stilul lui Nichita, încât nimeni nu murmură "se non è vero, è ben’ trovatto".

Început de aprilie 1982. Nichita e invitat la una din emisiunile de sâmbăta după-amiază. Reporterul pune o întrebare sagace: Ce-aţi face ca diriginte, la prima oră? Răspunsul vine imediat: Aş scrie pe tablă: Limba română. Apoi i-aş pune să repete. Atât. Atât? (Apăsat) Da. Mai e nevoie de ceva? Acum, când îmi amintesc asta, scena îmi sună cumva fals, dar atunci, cuvintele auzite din gura lui Nichita îmi dădeau senzaţia intensă că sunt martorul privilegiat şi exclusiv al unui adevăr fundamental.

Început de aprilie 1985. Concediu forţat, în contextul măsurilor de optimizare a consumurilor, blablabla. Dau peste o cărticică de vacanţă. Mircea Micu povesteşte întâmplări mai mult sau mai puţin hazoase din perioada preşedinţiei lui Zaharia Stancu, La Uniunea Scriitorilor, el fiind secretar. Lectura curge molcom, până explodează. Ardeleanul hâtru se încumetase să scrie o piesă despre Avram Iancu, piesa se joacă la un teatru de provincie, autorul face imprudenţa să-i ceară părerea lui Nichita. Iar Nichita povesteşte, în transă, 3-4 ore pe ceas, atâtea amănunte despre Avram Iancu, încât micul ardelean se face şi mai mic. Renunţă apoi la următoarele reprezentaţii.

Început de aprilie 1989. Scrisoarea celor 6 e proaspătă în memoria colectivă. Toată lumea ascultă Europa Liberă. Prind Realitatea românească. Se vorbeşte de emigrare, de românitate. Invitatul emisiunii îl citează pe Nichita: "mă simt mai în România, dacă mă situez între Eminescu şi Orfeu, decât dacă mă aflu la Ploieşti". Ascult uimit. E, indubitabil, stilul lui Nichita. Rebel a fost, iubitor de neam a fost, fraza asta, cu parfum polemic, pare scrisă simultan de Monica Lovinescu. Nu reuşesc să aflu de unde-i citată, poate e de origine orală. Oricum, portretul lui Nichita se întregeşte cu o nouă dimensiune, rămânând unitar.

***

Sfârşit de martie 2003. Nichita ar fi împlinit, în curând, 70 de ani. Senzaţia de absurd a frazei mi s-a estompat. Cartea mi se deschide de la sine la "Sensul iubirii". Să încerc cu alt volum. Tot acolo. Apoi altul. La fel. Îmi amintesc că înainte de a începe să scriu nu găseam "Măreţia frigului", singurul volum pe care-l mai am. Fără îndoială, Nichita e infinit mai cuprinzător. Dar viclenia cărţilor, obiecte însufleţite, mă trage de mânecă. Ştiam de la început că iar sunt îndrăgostit, iar Nichita nu mă lasă să uit, nici să ascund.


Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Resurse

0

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro A avea un prieten este cum ai avea un înger, Ioana Scoruş, un interviu cu Ion Stratan (5.0/5 - 7 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro NICHITA STĂNESCU Doar în martie şi în decembrie, Radu Sergiu Ruba (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro NICHITA, Traian T. Coşovei (4.6/5 - 11 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Dragă Nichita, Anca Constantin (3.7/5 - 7 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Înger şi om, Lia Dumbravă (4.5/5 - 10 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Poezia săptămânii
Sageata Legile Hazardului
Sageata Discursuri
Sageata Translatio
Sageata Pictografii
Sageata Epistole indiscrete
Sageata Crime perfecte (în La minor)


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer