Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cosmin Bumbuţ: ...nu ştiu să fac nimic altceva decît să pun un dreptunghi la ochi şi să mă joc cu formele şi lumina din interiorul lui


Ara Ghemigian, un interviu cu Cosmin Bumbuţ

28.03.2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică


Motto:
"What we do during our working hours determines what we have; what we do în our leisure hours determines what we are." (George Eastman)

Cosmin Bumbuţ este astăzi cel mai recunoscut fotograf comercial român. Este greu să deschizi o revistă de actualităţi ori de modă şi să nu găseşti imagini realizate de Bumbuţ. Într-o comunitate relativ mică şi foarte competitivă, el reuşeşte să se desprindă de ceilalţi fotografi printr-un stil propriu şi o redare a subiectelor cu o sensibilitate aparte. Poate şi educaţia primită în timpul anilor de Facultate, dar mai ales bunul simţ ardelenesc, îi dau această viziune largă asupra vieţii, formelor naturale, o aprofundare a subiectelor de multe ori cu totul ieşită din comun. Se spune că în fotografie "s-a inventat totul" în ce priveşte expresia artistică, dar Bumbuţ este întotdeauna în căutare de noi forme de exprimare, are o viziune pură şi foarte simplă asupra multor subiecte deja categorisite ca clişee. Şi pentru cine cunoaşte fotografia mai departe de obişnuitele poze de familie, descoperirea Noului în Banal, reprezintă ştacheta cea mai înaltă şi mai greu de depăşit.

Lucrînd majoritatea timpului în locaţie, deşi dispune de un studio propriu, Bumbuţ trebuie să-şi adapteze stilul de lucru la condiţiile locale. Şi nu numai să ştie cum să-l adapteze, dar produce imagini de calitate, avînd o clientelă stabilă şi care îl ţine permanent ocupat. Recent a publicat un album personal cuprinzînd imagini realizate la începutul carierei în diverse locuri din ţară, dar avînd ca subiect comun, trenurile. Volumul intitulat Transit publicat în condiţii grafice deosebite, reprezintă o premieră în cultura românească a ultimilor 13 ani. Şi în continuarea acestuia, iată că LiterNet publică un e-book bazat pe colecţia de imagini intitulată
"Mornings" [Dimineţi]. O colecţie eclectică de imagini, în care personajul principal este "lumina de dimineaţă", dar tot atît de puternică ca şi seria "Trains" [Trenuri] din care este format albumul Transit.

Cu această ocazie, am stat de vorbă cu Cosmin Bumbuţ despre viaţa sa ca fotograf profesionist, dar şi ca fotograf de artă.

Ara Ghemigian: Cosmin, în primul rînd îţi mulţumesc pentru timpul acordat, ştiind că eşti extrem de ocupat. Apariţia volumului Transit la sfîrşitul anului trecut a reprezentat cel puţin pentru comunitatea fotografică locală şi publicul larg, o premieră. Şi aş spune o premieră de cea mai înaltă calitate, atît prin tratarea subiectului ales, dar şi prin realizarea grafică. Fiind o primă incursiune în labirintul interior al unui fotograf cunoscut mai mult pentru realizările sale comerciale, cum vezi această nouă "faţă" expusă publicului larg, ce influenţă crezi că va avea în profesia ta, ori în desăvîrşirea ta ca artist fotograf?

Cosmin Bumbuţ: Sincer, nu ştiu. Încă mai aştept feedback-uri legate de album. Cartea a fost (încă mai este) un test, testul este următorul: aş putea să trăiesc din alt fel de fotografie decît cea de publicitate şi modă? Dacă la sfîrşitul anului trag linie după ce fac adunările şi scăderile necesare şi-mi iese cu plus, în 2004 mai fac una. Legat de desăvîrşirea artistică de care ziceai, căutările mele actuale sînt în altă direcţie. Fotografiile din Transit sînt făcute pe vremea studenţiei, într-o săptămînă din decembrie '96, e firesc să nu simt şi să văd la fel după alţi 6 ani.

A.G.: Să vorbim un pic de începuturi. De unde dragostea pentru fotografie, cum ai evoluat ca fotograf, ce te-a determinat să te stabileşti în Bucureşti? Care sînt fotografii care te-au influenţat cel mai mult la începutul carierei şi pe cine apreciezi la ora actuală?

C.B.: Păi, Silviu Gheţie mi-a dat impulsul. A venit odată de la mare (pe vremea unei alte studenţii) cu nişte poze mai altfel (să nu mă-ntrebi ce înseamnă "altfel" că nu mai ştiu cum erau) decît obişnuitele snapshot-uri de vacanţă pe care le făceam cu toţii. I-am zis că "şi io pot de-astea, artistice" şi mi-am cumpărat aparat, substanţe şi cărţi. După un an şi jumătate (în care au început să-mi apară fotografii în ziarul local; prima fotografie publicată vreodată a fost cu un mesteacăn într-un supliment-program al unui meci de fotbal al echipei locale) mi-am dat seama că nu am ce să fac mai mult în Baia Mare şi că ar fi cazul să plec la Bucureşti, că doar e capitală şi sigur sînt mai multe oportunităţi. Prin '90, tinerilor doritori de informaţie fotografică le era cam greu s-o obţină. Exista revista AAF-ului unde l-am descoperit într-un număr dedicat concursului Orwo pe Dinu Lazăr cu o fotografie cu o balerină. M-a impresionat, mai ales că Lazăr era singurul român publicat acolo. În acelaşi timp, prin tot felul de cărţi ruso-româneşti de tehnică fotografică îl mai descoperisem pe Cartier-Bresson, Kertesz, Steichen, Halsman. Acum sînt fan al lui Saudek, Witkin, Mapplethorpe, Gibson, Shiraoka şi iar Kertesz...

A.G.: Părerea mea este că un fotograf bun trebuie să aibă o educaţie generală largă, cuprinzînd cel puţin istoria artelor, a artelor vizuale, dar şi o cultură tehnică suficientă care să-i permită să stăpînească tehnologia la îndemînă. În ultimii ani, odată cu apariţia imprimării digitale a imaginilor, tendinţa de a pune accentul pe cultura tehnică se pare că umbreşte necesitatea înţelegerii principiilor permanent valabile de compoziţie, iluminare, a conţinutului ideatic al imaginilor şi se pare că generaţia tînără de fotografi tinde să neglijeze aceste aspecte. Ba chiar există curente care neagă în totalitate fotografia clasică, categorisind-o ca desuetă sau "salonardă", referindu-se la compoziţiile clasice care se ancorează în principiile universal valabile în artă. În afară de fotografie, ce alte forme de artă te atrag şi în ce măsură? Crezi că locul fotografiei clasice este ameninţat în lumea nouă dominată de arta pixelilor şi a acestor tendinţe de negare a istoriei?

C.B.: Mă atrag muzica şi filmul. Filmul ca urmare a ATF-ului, nu ştiam nimic despre imaginea de film înainte să dau admitere la facultate. Mă uitam strict la poveste, pînă cînd am văzut prin '92 la cinematecă o copie a/n a lui Apocalypse Now filmată de Storaro şi mai apoi Călăuza lui Tarkovski. Am realizat că filmul nu e doar o poveste spusă frumos, există acolo nişte oameni care pun povestea în imagini şi fac fotografii excepţionale din fiecare cadru. În şcoală mi-au plăcut cel mai tare perioadele de filmare, stresul producţiei, folosindu-mi enorm acum experienţa de atunci.

Cît despre "arta pixelilor" cum o denumeşti, cred că ar fi viabilă într-o lume în care oamenii n-ar ieşi din casă deloc şi toate necesităţile şi informaţiile le-ar primi prin intermediul calculatorului. Zic asta pentru că cea mai minunată imagine de orice fel văzută acasă pe monitor păleşte odată cu prima frunză uscată pe care ţi-o aduce vîntul la picioare, afară. Mai acum cîţiva ani mă întorceam cu trenul de la Salonul Internaţional de la Braşov (prin '96 sau '97) şi, supărat de postprocesările grosolane pe calculator văzute şi premiate la Braşov, discutam cu un domn fotograf (persoană importantă şi înainte şi acum) despre direcţia calculatoristică pe care se vedea că o apucă fotografia de salon. Acesta îmi spunea atunci - un lucru trist pentru mine, tocmai mă hotărîsem să rămîn fotograf - ca viitorul nu e al fotografilor ci al "calculatoriştilor" care vor comanda portretul unui fotograf, muntele altui fotograf, cerul altuia... Ei vor sta acasă la monitor şi vor crea "opera" din combinarea fotografiilor celor trei "meşteşugari". M-a pus pe gînduri atunci previziunea "mai experimentatului coleg", chiar m-a îngrijorat. Azi, mi se pare o mare idioţenie afirmaţia lui şi, cu atît mai gravă cu cît venea din partea unui fotograf.

A.G.: Vorbeam mai sus despre subiecte banale tratate într-o lumină nouă, trenuri, bătrîni de la ţară, peisaje rurale s-au realizat de cînd există fotografia şi sînt la îndemîna tuturor, dar ce te face să alegi din această lume înconjurătoare anumite subiecte faţă de altele, şi cum aprofundezi aceste subiecte ca să le redai într-o formă nouă?

C.B.: Cred că ăsta e farmecul unei fotografii bune: să arăţi un lucru obişnuit într-o manieră personală. Toată lumea a văzut cîini şi pisici, bătrîni, ţigani, copii jegoşi, apusuri şi răsărituri... eu mă abţin să declanşez la "prima vedere" şi întotdeauna mă gîndesc cum aş putea să-mi fac subiectul să arate mai bine, mai inedit. Mă gîndesc continuu că se poate scoate mai mult decît ceea ce se vede. Dacă vrei, primul pas pentru realizarea unei fotografii "mai bune" ar fi renunţarea la punctul de stat în picioare şi găsirea oricărei alte poziţii decît cea văzută de la înălţimea 1,60-1,80 m. De fiecare dată cînd văd un fotograf pe burtă în praf sau ţinîndu-se cu o mînă de o creangă şi stînd într-un picior pe gard îmi zic "ăsta are ceva în cap, ştie ce urmăreşte, nu s-ar fi căţărat degeaba acolo". După asta mai urmează o grămadă de factori - lumina, optica, diafragma, stomacul plin sau gol, trepiedul, alcoolul sau lipsa lui, timpul de expunere, muzica din căşti, sunetul vîntului sau zgomotul străzii, lectura de aseară, distanţa focală, filmul de săptămîna trecută, albumul de reproduceri din bibliotecă...

A.G.: Este cunoscut faptul că există numeroase şcoli şi chiar cursuri superioare de fotografie, dar se pare că un procent foarte mic de absolvenţi ajung fotografi, majoritatea preferînd alte profesii după terminarea şcolii. Care crezi că sînt principalele obstacole în a deveni un fotograf comercial ori de artă în ţară? Dacă ai fi profesor de fotografie, ce ai încerca să înveţi noua generaţie de fotografi?

C.B.: Am fost preparator foto la ATF imediat după terminarea facultăţii. Ce nu mi-a plăcut a fost faptul că din 8 studenţi pe care îi aveam la anul I, doar doi erau interesaţi de imagine. Ceilalţi n-aveau nici un interes real faţă de fotografie, nu ştiau - de exemplu - cu cît se deschide diafragma dacă scurtezi timpul de expunere, n-aveau un limbaj de la care să se poate începe învăţarea unor lucruri mai profunde decît "diafragma este..., obturatorul este...". Pe scurt, nu citiseră nimic şi aşteptau ca totul să le cadă din cer. După aceea mi-am dat seama că n-am răbdare şi nici chef să explic nişte lucruri pe care dacă ar fi fost interesaţi le-ar fi putut lua din orice carte obişnuită de fotografie de amatori. Lipsa lor de pasiune mi-a omorît atunci entuziasmul şi dorinţa de a-i învăţa ceva. Dacă aş fi profesor de fotografie (ceea ce nu cred să se întîmple curînd) aş încerca să-i învăţ în primele lecţii să se culce pe burtă în praf. Apoi, celelalte chestiuni enumerate în răspunsul de la întrebarea anterioară:). Eu nu cred că sînt puţini absolvenţii care au ajuns fotografi. Dacă nu au un sit pe internet şi nu participă activ la fel de fel de alte întîlniri, nu înseamnă că nu există sau nu fotografiază. Principalul obstacol în "nedevenirea" fotografilor români este banal, banul. Nu există nici o instituţie de stat care să încurajeze financiar un proiect fotografic, banii şi bursele, puţine care mai sînt, sînt deja date înainte de anunţarea datei de începere a depunerilor de candidaturi. Singura excepţie de finanţare pe care mi-o aduc eu acum aminte a fost Caravana Fotografică a Fundaţiei Zoom condusă de Mihai Mălaimare jr. Din cîte ştiu, au umblat doi ani după bani pe la diverse firme. Are cineva doi ani de pierdut? Iar ca fotograf comercial e simplu: din prima comandă îţi cumperi un superangular, din a doua un teleobiectiv şi un exponometru, din a patrusuteşaizecişidoua - maşină. Casa nu ştiu din a cîta, încă stau cu chirie. Greul e să rezişti pînă la a patrusuteşaizecişidoua comandă şi să ai speranţa că vei ajunge şi la cifre peste mie...

A.G.: O zi din viaţa lui Cosmin Bumbuţ: descrie te rog, cum decurge o zi normală în viaţa ta, cînd ai comenzi de realizat, ori cînd realizezi imagini pentru tine personal.

C.B.: Păi, într-o zi normală nu fac nimic, adică zilele în care muncesc sînt mai puţine decît cele în care nu. O "normală" de-asta decurge cam aşa: mă trezesc pe la 9, citesc mailul, mă joc cu Matei, continuu scanarea şi arhivarea negativelor începută acum un an şi jumătate, citesc cîte ceva, scriu mailuri, trag cu ochiul la HBO şi la Discovery în timpul asta, dacă mă prinde ceva mă opresc şi mă uit mai atent, răspund la felurite şi dese telefoane în care se programează şedinţe foto viitoare, se cer estimate, facturi, semnături, trimit cd-urile cu ultimele fotografii scanate clientului, mai fac planuri telefonice de ieşiri fotografice cu prietenii, printez vreo poză proaspătă sau mai veche descoperită ca urmare a arhivării, mă joc cu Matei şi pe la 3-4 după amiază mă culc. Mă trezesc cînd sună telefonul şi o iau de la capăt pînă la 11 seara cînd iar mă culc. Şi internet, desigur. "Anormala" e mai dinamică - adică ies din casă - în general încerc să-mi programez job-urile după 10 dimineaţa, că pînă la ora asta e spargerea nervilor condusul prin Bucureşti, ajung la studio, îl iau pe Ufo cu sculele (cel mai des trag în locaţii, mai rar folosesc studioul) şi ne deplasăm la locul faptei. Poate să dureze de la o oră la 10 ore. Depinde foarte tare de complexitatea şi numărul fotografiilor cerute, cît şi de timpul alocat producţiei respective. Sînt spaţii în care nu poţi să tragi decît un anumit timp (barurile, restaurantele), sînt modele care au şi alte treburi în ziua respectivă (actorii au repetiţii, modelele prezentări ş.a.m.d.). Imaginile personale le fac de-o vreme în afara Bucureştiului, oraşul nu mă mai inspiră, nu-i mai simt pulsul, mă oboseşte. Cam o dată pe lună îmi programez o ieşire, nu contează unde, la mare, la pădure... în Maramureş...

A.G.: Sînt momente cînd eşti frustrat şi te gîndeşti "trebuia să mă fac inginer, cum spunea Mama"? În contrast, ai zile cînd te scoli dimineaţa şi îţi spui "azi o să fac o fotografie excepţională"? Ce crezi că stă la baza realizării unei imagini deosebite?

C.B.: N-am momente de genul ăsta, dar cîteodată mă bate gîndul schimbării meseriei. Mi-ar prinde bine din cînd în cînd o cură de muncă fizică. Cu făcutul fotografiei excepţionale e mai greu. Mă mănîncă deseori palmele şi ochiul stîng să fac nişte fotografii pe gustul meu, dar mă împotmolesc în pragul ieşirii din casă. Ştiu sigur că o oră de condus înspre orice ieşire din Bucureşti îmi va tăia elanul. Îmi prind bine ieşirile organizate de Dinu, conduce el şi mai discutăm una-alta, nici nu realizez că sîntem afară din oraş. După mine, ingredientele pentru "facerea" unei fotografii bune ar fi următoarele (în ordinea importanţei): fundalul (pe care se proiectează subiectul), inteligenţa subiectului, inteligenţa fotografului.

A.G.: Tot Mama spunea odată "să fii atent cu cine te amesteci, că lumea o să te judece ca atare". Eu te cunosc ca un om "dintr-o bucată", fără veleităţi de mare vedetă, aşa cum din păcate mulţi din fotografii actuali au tendinţa să se comporte, chiar fără să aibă un bagaj de experienţă care să justifice o astfel de atitudine. Cum vezi relaţiile cu clienţii tăi şi cum reuşeşti să te impui în condiţiile în care de multe ori aparenţele sînt cele care determină deciziile în lumea agitată a fotografiei comerciale?

C.B.: Mama mea zicea "nu te băga în tărîţe c-o să te mănînce porcii", o zicală similară cu a mamei tale. Păi, clienţii mei s-au cernut: am rămas cu ăia buni care-mi suportă cele două perechi de blugi şi mă plătesc cît cer. Restul care nu mă sună, poate nu-mi suportă preferinţele vestimentare sau preţurile. Noroc că piaţa e largă şi variată. Problema impusului n-a fost chiar aşa de grea, un factor important în ochii lor a fost faptul că-s ardelean, adică încă funcţionează şi încă bine teoria seriozităţii oamenilor dintre Carpaţi.

A.G.: Dată fiind poziţia pe care o ocupi în comunitatea de fotografi locali, ai posibilitatea de a impune ideile tale în cadrul unei şedinţe de fotografie, ori urmezi instrucţiunile date de directorii artistici?

C.B.: Depinde de miza şi conceptul lor. De obicei clientul nu înţelege ce i se explică, trebuie să vadă; atunci agenţia îi desenează sau, mai rău, ia o fotografie gata făcută (din bănci de imagini de regulă), i-o arată şi clientul o aprobă. Dacă e aprobat conceptul vizual, atunci trebuie respectat întocmai, clientul nu plăteşte altceva. Puţine agenţii (şi mă bucur că lucrez cu ele) fac şi altfel: îmi trimit o mică poveste în care e descris în mare acţiunea din fotografie, n-au un desenaj sau o poză de copiat şi atunci implicarea mea e mult mai mare. Asta atrage şi nişte riscuri mai mari, clientul avînd opţiunea de a refuza şi de a cere refacerea fotografiei. În schimb satisfacţia cînd îţi vezi fotografia pe un ad de presă, e mult mai mare. Dar, aproape întotdeauna există un art-director lîngă mine cu care mă uit împreună pe testele polaroid, asta aşa, ca să împart cu cineva responsabilitatea. În fotografia de modă, nu există art-director, există stilişti, o categorie care în principiu oriunde în lume face rost de haine şi îmbracă modelul. La noi, e un mic regizor auto-proclamat (la unele reviste îi apare numele înaintea fotografului), dă indicaţii de lumină şi compoziţie, bineînţeles cu revista străină în faţă din care copiază poziţii şi combinaţii de haine. Cîteodată se mai găseşte vreun "inteligent" din ăsta să-mi spună că "fotografia asta nu e în stilul revistei noastre" (toate revistele au adoptat această replică) şi să înceapă cearta, ba mai spun "asta nu-i pentru Vogue". Replicile astea idioate şi contrafăcute au nivelat şi uniformizat stilurile fotografilor români de modă. Toţi facem poze acum după stilul revistei respective şi nu după stilul nostru. De aia pozele din orice revistă de modă arată la fel, cu toate că au lucrat cu 3-4 fotografi la numărul respectiv. În principiu nu poţi să te înjuri cu ei (stiliştii) că-s prieteni buni cu conducerea revistei şi cuvîntul lor e mai greu decît cuvîntul tău.

A.G.: Dacă ai avea posibilitatea, care ar fi personalitatea mondială pe care ai dori să o fotografiezi? Ce te atrage la ea, şi cum ai realiza imaginea?

C.B.: N-am dorinţa de-a fotografia nici o personalitate mondială. Mi-au ajuns pseudo-vipurile româneşti.

A.G.: Ce proiecte personale ai pentru acest an?

C.B.: Alea personale nu le spun, din varii motive, dar pot să-ţi împărtăşesc unele colective, cum ar fi "7 days". Grupul nostru se va reuni din nou pentru a patra ediţie cîndva pe la sfîrşitul lunii aprilie. Anul ăsta avem un invitat nou, Petruţ Călinescu, cîştigătorul premiului de fotograf al anului la concursul AFPR. Vernisajul expoziţiei ediţiei cu numărul patru va avea loc în Baia Mare în data de 2 mai. În toamnă, prin octombrie-noiembrie vom face o expoziţie retrospectivă la Bucureşti a tuturor ediţiilor şi sîntem în tratative cu un sponsor pentru tipărirea unui album.

A.G.: Ştiu că eşti implicat în mişcarea fotografică locală nu numai ca profesionist, dar şi ca redactor la revista Fotomagazin.ro. Ce te-a făcut să te implici în acest efort pornit din iniţiativa altui fotograf, Dinu Lazăr, şi el cu state vechi în fotografia comercială locală? Din frontispiciul revistei citez "o revistă realizată de fotografi, pentru fotografi". În acest sens cum vezi existenţa acestei reviste în peisajul publicistic local şi care ar fi aportul ei la dezvoltarea fotografiei în ţară?

C.B.: Să ştii că sînt foto-editor şi la o altă publicaţie virtuală, Revista Respiro, dinainte de perioada mea la Fotomagazin. Păi, Dinu Lazăr m-a făcut să mă implic, am acceptat fiindcă comunitatea fotografică românească nu există ca grupare de interese, există tot felul de fracţiuni care se înţeapă reciproc. Cred că Fotomagazinul ar trebui să fie o medie şi un mediator pentru fotografii români. Mai cred că ar trebui o variantă tipărită a revistei, i-ar creşte simţitor greutatea. Cred că fotografii amatori au învăţat multe citind Fotomagazinul, ceva ar trebui făcut şi pentru cei care au învăţat fotografie din altă parte şi mai demult.

A.G.: Să vorbim un pic şi de tehnica actuală. Care este poziţia ta în privinţa apariţiei fotografiei digitale, cum vezi evoluţia ei în următorii 5 ani, şi unde va fi locul fotografiei pe film? Ştiu că mediul tău preferat este încă filmul, prevezi o trecere integrală la digital, cel puţin în partea comercială a fotografiei tale? Ai o relaţie intimă cu calculatorul şi "laboratorul digital" la ora actuală?

C.B.: Încă n-am găsit aparatul digital care să mă satisfacă din toate punctele de vedere. Dar, sînt absolut convins că în 2-3 ani va apărea ceva şi pentru mine. Legat de viitorul fotografiei, eu îl văd digital. Folosirea emulsiilor argentice va dispărea cred, atunci cînd digitalul va avea suficienţi megapixeli să tipăreşti oricît de mare de pe el şi suficientă latitudine de expunere să întreacă negativul. Laboratorul meu digital există de mult, de vreo 2 ani n-am mărit nici o fotografie în proces optic (sincer, mi-e dor de asta, dar n-am spaţiu de laborator clasic) doar în succesiunea developare-scanare-printare ink jet.

A.G.: Un fotograf cunoscut spunea în apusul vieţii sale că "All I care about these days is painting - photography has never been more than a way into painting, a sort of instant drawing." (Henri Cartier-Bresson). Crezi că la un moment dat calitatea ta de fotograf va fi depăşită şi vei migra în alte forme de exprimare artistică?

C.B.: Nu, nu ştiu să desenez, pictez, sculptez; de fapt nu ştiu să fac nimic altceva decît să pun un dreptunghi la ochi şi să mă joc cu formele şi lumina din interiorul lui.

Morala: Citind răspunsurile lui Cosmin nu pot decît să-mi întăresc impresia despre el. Un om obişnuit, dar înzestrat cu talent, ambiţie, modestie, dornic să înveţe mai departe şi să aprofundeze tainele artei fotografice. Îi place să vadă lumea prin "dreptunghiuri puse la ochi", dar aceste rame fizice nu au nimic de a face cu darul său de a reda Lumea în nemărginirea ei !


(Martie, 2003)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer