Eu mi-am meritat şi ţara şi Limba! (XXV)

Tot în 1977, la începutul lui august, are loc greva minerilor din Valea Jiului, cu sechestrarea lui Ilie Verdeţ (prim-viceprim-ministru), Gheorghe Pană (preşedintele UGSR) şi Clement Neguţ (prim-secretar al comitetului de partid Petroşani) şi cu venirea în persoană a însuşi secretarului general al partidului, Nicolae Ceauşescu. (1) Pe 2 august, Ion D. Sîrbu este "invitat" să se prezinte la sediul Securităţii judeţene şi "reţinut", timp de opt ore, "în condiţii de 1957" (2) - pentru ca, peste o săptămână, să i se ceară în mod solemn scuze. Se făcuse o legătură (evident, nejustificată) între evenimentele din Vale şi faptul că, în urmă cu numai câteva zile, Televiziunea naţională programase ("după zece tăieri succesive de peliculă", "sub o formă penibilă") Frunze care ard - aceeaşi piesă ce apare şi reapare, obsedant, la intervale diferite ale vieţii lui Sîrbu şi ale Istoriei întrepătrunse cu ea... Fără verigi cauzale, apropierea celor două planuri: al minerilor din textul lui Ion D. Sîrbu şi al minerilor care, mai întâi la Lupeni, apoi în toată Valea Jiului, protestează împotriva condiţiilor de muncă şi de pensionare, ne apare totuşi ca simbolică. Ori de câte ori, în diferite regimuri şi ceasuri ale timpului istoric, minerii din afara textelor scriitorului se revoltă şi intră în grevă, cei dinlăuntru par a-i fi anunţat, justificat, sprijinit etc. Din acest punct de vedere, nu numai viitoarea literatură de sertar a autorului, dar şi aceasta de suprafaţă editorială şi scenă dramatică furnizează o cantitate apreciabilă de explozibil. Iar firul dinamitei este scurt.

Ziua convocării şi reţinerii sale la sediul Securităţii, Ion D. Sîrbu o va ţine bine minte, fixând-o ca reper pentru scrisul, ca şi pentru angoasele sale: "Acum, de vreo zece ani (mai precis din 2 august 1977, ziua în care am fost «reţinut» şi tratat ca un hoţ de cai), când nu scriu, simt nevoia pilulei de cianură sau a robinetului de gaz. În timpul liber citesc, trăiesc, gândesc. Dar scrisul meu de acum nu este decât acel medieval ars bene moriendi." (3). Treptat, masa de lucru devine singurul teritoriu pe care fostul combatant în atâtea războaie îl mai poate acoperi (cu pasul sigur sau şovăitor, cu incertitudini şi îndoieli filtrate lent, cu perioade faste ori momente de criză) menţinându-se între punctele cardinale ale conştiinţei. În 1978, la aproape şaizeci de ani (vârstele se succed acum foarte rapid, ca într-un carusel), începe să scrie la romanul Candid în Isarlîk, embrionul a ceea ce va fi Adio, Europa!, apariţie postumă şi postrevoluţionară. Analogia cu eroul lui Voltaire o putem face pe linia psihologică a candorii, dar şi pe aceea, iluministă, a Raţiunii ca valoare şi forţă activă, capabilă să reziste anomiei istorice şi morale.

Peste doi ani, citind ultimul roman al lui Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, Sîrbu realizează că existenţa şi experienţa lui, deja, au intrat în ficţiune; astfel că memoriile sale cu greu mai pot fi scrise. Dar toate paginile epistolare şi diaristice pe care le va umple în aceşti ani converg, în pulverulenţa lor fosforescentă, către recompunerea acestui corp, solid, al propriei vieţi. Ion D. Sîrbu comunică pentru a se comunica şi scrie, neîncetat, pentru a se descrie în toate ipostazele agitatei, dramaticei sale biografii. În diferite registre şi tonalităţi, adaptându-şi unghiul de abordare şi emisia la numeroşii destinatari (unul este generic: cititorul din viitor, şi către acesta, scriitorul se deschide integral, oferindu-i totul), Dezideriu Sîrbu face din ultima perioadă a vieţii sale o turnantă, o spirală a confesiunii. Chiar proza antumă (romanul Dansul ursului, 1988) are întinse şi rezistente fibre memorialistice; cât priveşte operele "de sertar" (Adio, Europa!, Lupul şi Catedrala), acestea sunt saturate de experienţele şi candorile batjocorite ale omului devenit autor şi reproiectat în câte un personaj... Şi corespondenţa - capitol la care Sîrbu a excelat dintotdeauna - sporeşte în acest interval, mai ales după călătoria (singura) făcută în Occident, în noiembrie 1981-ianuarie 1982, de către atletul mizeriei estice şi pierzătorul lucid al atâtor oportunităţi de carieră. Plecat cu o bursă D.A.A.D., obţinută cu sprijinul lui I. Negoiţescu, scriitorul se va întoarce în ţară profund dezamăgit de indiferenţa occidentalilor la tragedia popoarelor din lagărul socialist. Cum scrie în prima epistolă adresată pe 23 ianuarie 1981, chiar de la München, lui Virgil Nemoianu (şi pe care o regăsim în corpusul din Traversarea Cortinei): "Personal, peste câteva zile mă întorc în România. Cu un suflet greu, plin de sumbre presimţiri. Nu am găsit în occident, nici la românii plecaţi, nici la prietenii de alte naţionalităţi, nici un răspuns la dubiile mele valahe, nici o certitudine de viitor nu s-a placat peste cei 30 de ani de stupidă cretinitate şi aşteptare. Drama noastră nu contează, lumea e funciar greşită, Yalta e Destin şi moarte." (4).

Concluziile acestea trase pe cont propriu, atât de dureroase, îi creează deopotrivă un sentiment al urgenţei, responsabilitatea înaltă şi fierbinte de a-şi da, pe ultima sută de metri, marile lui cărţi. Est-etice. O confirmă Elisabeta Sîrbu, partenerul de viaţă şi aliatul de nădejde al scriitorului ce vrea, cu un efort supraomenesc, să recupereze anii şi valorile pierdute: "Călătoria în Occident a avut asupra lui Sîrbu un efect foarte puternic. Vă imaginaţi că a dorit contactul cu Vestul nu numai ca să-i vadă civilizaţia şi bunăstarea ci, mai ales, ca să înţeleagă, fără intermediari, cum percep intelectualii occidentali drama Estului. Dezamăgirea i-a fost aproape totală. Şi-a continuat călătoria, s-a bucurat de bucuriile acelei lumi şi, revenit acasă, încărcat de iluzii şi deziluzii, şi-a dat seama că singura noastră şansă e să scrie ceea ce lumea care ne împinsese în groapă nu ştia sau nu dorea să ştie despre groapă. Ştia că-i trebuie timp, ştia că acel timp nu va fi niciodată atât cât i-ar fi trebuit." (5). Iar o mărturie a lui Paul Goma, fostul coleg de Jilava întâlnit la Paris, pune în exact aceeaşi lumină hotărârea lui Ion D. Sîrbu de a oferi, Europei, acel adio pe care îl merită post-Yalta: "Ce anume mi-a comunicat el (...): că a scris o carte foarte bună. La care eu i-am propus să o încredinţeze Monicilor (pe care-i cunoştea mai bine...)"; "Sîrbu m-a îmbrăţişat, cu lacrimi (avea lacrima facilă, bietul de el), mi-a mulţumit pentru propunere, dar... el nu poate. El simte că trebuie să se întoarcă acasă, fiindcă el acolo are o treabă. N-am insistat. Îmi pare rău, dar nu puteam să trag-împing un om spre exil - fiindcă asta ar fi fost urmarea. Deci: nu ştiam nimic-nimic de scrierile lui formidabile. Am citit cu jubilaţie Adio, Europa! (nu cunoşteam amănuntele editării), dar mai cu seamă corespondenţa şi jurnalele. Motivul scrisorii de faţă... Aşa, ca să mă bag în vorbă - despre I.D. Sîrbu, singurul carpato-dunărean care, într-adevăr, avea o treabă, acasă. De aceea sertarul lui a fost găsit plin după \'89." (6).

Putem spune, fără teama de a exagera sau a suprainterpreta, că scriitorul "rulează" de acum într-o logică proiectivă postumă. Distincţiile primite pentru volumele Şoarecele B şi alte povestiri (Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor) şi Arca Bunei Speranţe (Premiul pentru dramaturgie al Uniunii Scriitorilor, Premiul "I.L. Caragiale" al Academiei) nu îl bucură atât cât îl încântă perspectiva de a se înfăţişa, la Judecata de Apoi a literaturii din timpul comunismului, cu o operă - sau mai multe - de greutate estetică şi etică. "Continui să scriu proză şi numai proză; teatrul a murit, doar regizorii i-au supravieţuit." (7), îi declară el lui Virgil Nemoianu pe 19 februarie 1982, într-o formulare plastică şi rezumativă; iar într-un splendid fragment epistolar, datat 23 ianuarie 1983 şi destinat Etei Boeriu, îşi face un nou inventar, din care umbrele lungi ale amărăciunii şi anxietăţii au dispărut cu totul: "Nu sunt nici desperat: din contră. Într-o zi, făcându-mi bilanţul interior, am constatat că sunt unul dintre cei mai fericiţi contemporani: am scăpat de război, de tifos, de politică, în modul cel mai fericit: la Cluj am avut, în cea mai neagră perioadă, cei mai buni amici: am rămas curat, deşi am trecut înot un ocean de rahat: în puşcărie am fost de-a dreptul extatic-fericit, am mers la mină cântând psalmi: Lizica mi-a sosit la timp, din cer, cu paraşuta: la Craiova am apucat anii de dezgheţ teatral, am lucrat în meserie absolut liber şi neîngrădit: am înnebunit în 1973, exact când a început îngheţul, eu m-am pensionat: alcoolul şi fumatul (de curve să nici nu mai amintesc) m-au părăsit la timp, ca să pot avea o bătrâneţe frumoasă: nu am dat nici o referinţă în viaţa mea, nu am făcut nici o mârşăvie, sunt curat, aştept moartea ca pe un vechi prieten de care mi-a fost dor: am împins până la jonglerie darul meu nativ de a fi bun, reuşind să fiu un anahoret liber, nimeni nu mă deranjează, nu am prieteni noi, e adevărat, dar la cei vechi nu am renunţat şi nu voi renunţa nici după moarte... Am un finish bun, sper să mai alerg câteva turnante, un înger sever îmi verifică lucrarea şi timpul, un drac îmblânzit, sub masă ţinut, îmi întreţine glandele încă potente ale umorului meu... Mama, în cer, îmi zâmbeşte, face totul să mă ajute: pe Tata l-am reabilitat: prietenii, în felul lor foarte dificil, m-au primit în severa lor masonerie. Tu îmi eşti ca o soră, Eta..." (8). Cel mai fericit dintre pământeni?...

De fapt, scriitorul nu aşterne pe hârtie "proză şi numai proză". În vara lui 1983 anunţă (în speţă, pe I. Negoiţescu) că va începe să-şi redacteze memoriile, şi anume noaptea, fiindcă în timpul zilei îşi bate la maşină paginile de roman. Memorii propriu-zise nu va scrie, însă caietele de noapte, puse sub semnul unor teribile ierni (est-europene, româneşti şi craiovene; comuniste, ceauşiste şi securistice), vor coagula Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, apărut la doi ani de la Revoluţia pe care diaristul nu o mai apucă. Dar pe care o visează, o speră, o anticipează cu toată intensitatea convingerilor şi credinţelor sale. Revine în scrisul lui imaginea bazinului golit, înnămolit, dar apare, acum, proiecţia extatică a unei posterităţi libere şi victorioase, ca o Arcă a bunei speranţe convertite în luminoasă realitate: "noi am debutat ca nişte campioni de înot, gata de olimpiadă, în faţa unui bazin plin de azur şi (bune) speranţe; dar Olimpiada noastră a tot întârziat, apa a tot scăzut, noi ne-am tot pregătit de confruntare, antrenându-ne într-o apă tot mai mizeră. La ora asta înot în mâl... Dar înot: opt ore pe zi scriu ca un anahoret, ca un posedat şi simt, presimt, că nu peste mult bazinul va începe să se umfle şi arcele mele postume vor pluti liber şi victorios." (9). Pe de o parte, credinţa în valoarea operei sale: "mai spune-i şi asta (îi cere el Marianei Şora să-i transmită lui I. Negoiţescu): cred că Sîrbu are o operă. Va fi postumă, dar va fi operă." (10). Pe de alta, convingerea că se poate mândri oricând şi în faţa oricui cu existenţa sa, aşa ridicol şi absurd cum îi este desenul. Un subiect favorit de carte, mereu abordat şi întors pe toate feţele, dar mereu înscris, ca realizare efectivă, la rubrica imposibilităţilor, este tocmai acesta al vieţii sale: "Cea mai frumoasă carte din toate cele pe care nu le voi putea scrie vreodată (nu pot, mă doare!) este propria mea viaţă." (11).
În noiembrie 1988, i se descoperă un cancer în jurul omuşorului (vălul palatin). Internat la Secţia de Chirurgie a Spitalului nr. 1 din Craiova, este operat pe 26 noiembrie de dr. Iustin Mihăescu. Cancerul recidivează în mai 1989 şi se generalizează în iunie. De ce această ultimă nenorocire? Pentru ca "panoplia (...) să fie completă". De ce la gât? "Pentru că toată viaţa n-am tăcut." Cu o impresionantă tărie de caracter, Sîrbu trece prin şedinţele de raze şi citostatice, iar la masa de lucru, îşi definitivează operele şi compune noi scrisori, "psihodrame de singurătate şi disperare". Ar vrea ca la (tot mai) apropiata moarte, să fie dus la Petrila, lângă părinţii lui, şi să-i cânte fanfara minerilor. "Dar mai există această fanfară? Mai am eu dreptul la ea?" (12). Doleo - ergo sum ar fi motto-ul sub care se unifică dispersata, haotica, neverosimila lui existenţă. Între iunie şi septembrie 1989, se hrăneşte numai cu lichide şi vorbeşte cu foarte mare greutate. Gândul sinuciderii îl încearcă din nou; iar la ceasul ultimului bilanţ, constată că nu şi-a scris memoriile: "dovadă că totuşi îi iubesc şi iert pe prietenii şi pe duşmanii mei" (13). Pe 6 iunie 1989, cu trei săptămâni înainte să împlinească 70 de ani, reuşeşte să mai iasă o dată din acest "continuu timp farmaceutic" pentru a nota şi a expedia (într-o ultimă epistolă trimisă Marianei Şora) un gând pe care ţine neapărat să-l exprime: "Azi am spus un singur lucru frumos: chiar dacă nu aş fi scris nici o carte, nu aş fi strălucit nicicând şi niciunde, dar aş fi avut parte de dragostea unei femei ca Lizi, soţia mea, înseamnă că nu am trăit degeaba." (14). Cu trei zile în urmă, în ultima scrisoare adresată lui Virgil Nemoianu, scrisese, de asemenea, pe deplin împăcat: "Stau drept şi curat în faţa dascălilor mei ardeleni: cât am putut, am onorat încrederea acordată. Am scris mult despre moarte - acum, de când am în buzunar şi «ordinul de chemare» şi cel «de lăsare definitivă la vatră», mă simt eliberat de literatură. Mă pregătesc pentru intrarea într-o altă colectivă (...) Eu mi-am meritat şi ţara şi Limba!/ Cu dragoste, lacrimi şi pace interioară, te sărută, ca un frate,/ Gary Sîrbu" (15).

Pe 17 septembrie 1989, cu trei luni înainte de izbucnirea Revoluţiei la Timişoara, Ion D. Sîrbu trece împăcat, ba chiar iluminat, spre "Otopenii de dincolo", unde îl aşteaptă, agitând steguleţe, Lucian Blaga, Onisifor Ghibu, D.D. Roşca, Radu Stanca, Ovidiu Cotruş, Eta Boeriu - prietenii plecaţi mai de mult.

Note:
1. V. Florin Constantiniu, loc. cit., p. 346.
2. Ion D. Sîrbu, Scrisori către Ion Maxim, loc. cit. Cf. dialogul dintre Valeriu Cristea şi Elisabeta Sîrbu, în "Caiete critice", nr. cit., p. 25.
3. Ion D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, ed. cit., vol. I, p. 118.
4. Idem, Traversarea Cortinei, vol. cit., p. 29.
5. Valeriu Cristea în dialog cu Doamna Elisabeta Sîrbu: "Destinul său literar nu mi se pare în posteritate mai generos". În "Caiete critice", nr. cit., p. 26.
6. Paul Goma, Scrisoare deschisă către Alexandru Paleologu, în "Jurnalul literar", nr. 19-20, octombrie 1998.
7. În Traversarea Cortinei, vol. cit., p. 35.
8. Ion D. Sîrbu, Scrisori către bunul Dumnezeu, ed. cit., p. 41.
9. Scrisoare către Liviu Martinescu, în "Jurnalul literar", nr. 1-2, 1998.
10. O scrisoare inedită a lui I.D. Sîrbu, în "Adevărul literar şi artistic", nr. 273, 1995.
11. Scrisoare către Edmund şi Lisbeth Mocanu (21 octombrie 1985). În: Ion D. Sîrbu, Traversarea Cortinei, vol. cit., p. 388.
12. Idem, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, ed. cit., vol. I., p. 169.
13. Scrisoare către Mariana Şora (16 mai 1989). În Traversarea Cortinei, vol. cit., p. 533.
14. Ibidem, p. 537.
Scrisoare către Virgil Nemoianu (3 iunie 1989). Ibidem, p. 535.