Cad melcii la Uppsala întruchipînd ispite
căci dragostea cu care se zămislesc în serii
e-un anotimp de albe cochilii înflorite
şi izbucni-va fructul ca jertfă a căderii
Culoarea se supune esenţelor primare
ceremonii profunde sub înveliş transpar
şi pînă la recoltă e totul o eroare
şi doare echilibrul acesta necesar
Cad melcii la Uppsala în ordine firească
nehotărîţi în sine mereu mai sus se-aştern
printr-un destin potrivnic ce pare să-ntregească
din două anotimpuri un anotimp etern.
0 comentarii
Arhiva rubricii
Să uităm înseamnă să nu mai scriem, Ioan T. MorarAutoportret, Linda Pastan, traducere de Ioana IeronimBocca di leone, Marin SorescuÎntre două vârste, Aleš Mustar, traducere de Paula Braga ŠimencCăpăstrul cailor, Edward Thomas, traducere de Ioana IeronimToate articolele din această rubricăRubricile categoriei
Poezia săptămâniiNichita StănescuDiscursuriTranslatioPictografiiEpistole indiscreteCrime perfecte (în La minor)Legile HazarduluiPublicitate