Vărul n-a dat semne de anormalitate în fragedă pruncie, a fost un bebeloi grăsun şi vesel, căcăcios şi urlător, cu gropiţe în obraji şi pupături lipicioase pe buric din partea mătuşilor, bunicilor şi vecinelor, apoi a copilărit ca toţi ceilalţi, fără să se remarce prin ceva deosebit. La vârsta de cinci ani şi-a vărsat o oală clocotindă de supă cu tăiţei de casă peste antebraţul drept, care i s-a umplut de băşici dureroase, însă cu anii semnul s-a dus de-ai fi zis că niciodată nu şi-a vărsat o oală clocotindă de supă cu tăiţei de casă peste antebraţul drept. N-a dat semne de cruzime decapitând păpuşile soră-sii sau zdrobind pisicile cu ciocanul, nu desena pe pereţii dormitorului scene sângeroase, aşa cum s-au trezit unii să vorbească aiurea, mai ales cei care nu l-au cunoscut pe atunci decât vag.
Nu sunt multe de spus. Omul s-a căsătorit (şi cu asta am spus cam tot, nu?). Statistic povestea vieţii lui n-avea cum să se termine bine, pentru că la un moment dat nemţii au tendinţa să divorţeze, apoi se recăsătoresc, din nou se ceartă, se bat şi se împacă (pentru că deja au de plătit pensii alimentare, ipoteci pe casă, rate la maşină). Necazul vărului bărbatului care cultivă ceapă e că a fost la terapist, la un fel de consilier marital, la unul bun, n-am avea ce să-i reproşăm, din ăla care nu adoarme în fotoliu când clienţii îi povestesc traumele din copilărie. Psihologul i-a spus să caute în subconştient semnificaţia preferinţei lui culinare pentru ciuperci, dacă nu cumva reprezintă dorinţa ascunsă de-a încheia socotelile cu viaţa, ceea ce e o eroare de judecată, deoarece Hans n-a vrut niciodată să se omoare pe el, dimpotrivă, din prea multă poftă de viaţă vrea să trăiască bine, adică fără sursa nefericirii lui, nevastă-sa. Înţelegând acest lucru, terapistul cu înţelepciune l-a sfătuit să-şi descarce nervii în pădure împuşcând copacii cu arma de vânat iepuri şi raţe. Iepurii şi raţele cred că s-au bucurat, pentru că toate gloanţele s-au înfipt în tulpini de stejari şi molizi, nimerind ocazional o coadă de veveriţă, frunze, furnici şi gândaci, fiinţe nevinovate care şi-au dat duhul pe neaşteptate ca nişte victime colaterale. Cât a durat terapia, un an, Hans a fost destul de fericit, căsnicia şubredă şi-a revenit, pentru că ori de câte ori îşi vedea soţia nu îi mai venea să o împuşte sau s-o dea cu capul de pereţii dormitorului, sufrageriei, bucătăriei şi garajului, prin urmare totul era bine. Într-o zi, din păcate, a fost surprins în timpul tratamentului de nişte turişti burghezi şi cumsecade, oamenii de bună credinţă s-au îngrozit văzând un Hans în nudul gol plutind printre tulpini cu puşca plină de gloanţe, atât de tare s-au speriat încât au chemat poliţiştii să-l aresteze, să restabilească ordinea firească a lucrurilor în pădure. După ce cătuşele au fost puse, şi factorul disturbator a dispărut, berlinezii cumsecade şi-au continuat plimbarea pe potecile cimentate, au ingurgitat cârnaţii la mesele de lemn din poieniţe, au admirat păsărelele vesele din căsuţele montate în copaci de administratorii naturii, pentru că neamţului îi place ca toate lucrurile să fie la locul lor, şi pitpalacii n-au voie să-şi facă oriunde cuiburi.
Hans e trist acum. E melancolic. Poliţiştii l-au amendat, i-au confiscat puşca şi i-au ridicat permisul de port armă. Căsnicia lui Hans agonizează, copacii şi veveriţele îşi revin încetul cu încetul. Hans şi-a luat câteva zile de concediu medical, întorcându-se acasă, în Sibiu. E melancolic. Ore în şir s-a uitat la pietre dorindu-şi să le poată lua cu el în valiză, să le ducă în Germania, la nevastă, să i le facă cadou. E trist.