Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

„Realul imediat imposibil” (sau ziarul meu de săptămîna aceasta)


Bogdan Ghiu

17.07.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
În textele grupate sub titlul „Evul Media” îmi propun să nu intervin altfel decît decalat, cu o anumită „întîrziere” explicită, calculată chiar, aproape „balistic”: cît să fiu cu adevărat „nimerit” şi, la rîndu-mi, să „nimeresc”, prin sinteze imediate, declarat „superficiale” (pe piele) tactic-delirante. Şi aceasta tocmai pentru că îmi propun să fac presă, dar altfel. O presă proprie, ziare (jurnale) de sine (de mine) la întîlnire cu lumea, în răscrucea lumii, de intersecţie, în expunerea lumii înţeleasă ca spaţiu public, ca şi cum ar fi vorba de ştiri despre un „mine însumi” globalizat şi mondializat (monstruos) imediat, realizate literalmente pe propria mea piele, în „studiourile” unei televiziuni nu doar private, ci intime şi chiar „inconştiente”. A existat „ego-istorie”, iată, acum, şi o sugestie de „ego-actualitate”, cît mai responsabilă în micile sinteze pe care şi le propune, care trebuie să strălucească deopotrivă prin anvergură şi „acoperire”, dar şi prin răspundere, oricît de „limitată”. Să „delirez”, din locul în care mă aflu, şi cît mai „responsabil”, actualitatea făcînd-o „istorie”, iată ce îmi propun, ca joc, ca mod de a mă simţi cît de cît bine într-o lume în care, neaşteptînd să ajung să fiu vizat în mod întîmplător, decid (ezitant) să mă transform, „paranoic”, de unul singur în „ţintă”. Treabă incipient etică, de a redeveni, fie şi în cerc restrîns şi pentru uz propriu, emiţător, mesaj şi receptor. Acceptîndu-mi, cu alte cuvinte, condiţia de simplu releu (nici măcar decodor), în care cei mai mulţi se scaldă cu voluptăţile caracteristice inconştienţei. La întîlnirea cu „actualitatea”, corpul fiinţei, corpul minţii reacţionează, e „afectat” şi, încercînd (fie şi doar din „simplă” mîndrie) să se „auto-afecteze”, produce ştiri, informaţii tot mai complete. Dar munca asta cere elaborare îndelungată, este o artă, şi, pentru mine, ea se află abia la început.

„Las Televiziunea Română într-o stare excepţională”, afirma Valentin Nicolau, fostul PDG al mamutului eteric din Calea Dorobanţilor în momentul cînd, fiindu-i respins raportul de activitate, îşi dădea, cu cîteva zile înainte de execuţia parlamentar anunţată, demisia. Într-un interviu recent, Tudor Giurgiu, noul PDG al acestui adevărat, mai mult decît organism media, minister al adevărului, nu făcea decît să confirme spusele, aparent lăudăroase, ale predecesorului său: TVR se află într-adevăr, din punct de vedere financiar, într-o situaţie foarte bună. Spre deosebire de Radio, unde, pentru cine a putut să le vadă, se constată o evoluţie „în foarfecă” a veniturilor şi cheltuielilor, astfel spus o tendinţă spre deficit constantă în ultimul an, dar nebăgată în seamă de fosta conducere, ignorată delirant, cu superbie şi iresponsabilitate de către aceasta: în timp ce încasările taxei radio scădeau, cheltuielile, mai mult sau mai puţin clientelare, cu drepturile de autor şi mai ales cu cheltuielile de protocol, nu făceau decît să crească. Se dovedeşte, astfel, că, cel puţin în cazul lui Nicolau, a fost vorba, cel puţin din unghi financiar privind lucrurile, de o execuţie politică „ritualică”. Dar un suflu nou nu strică niciodată, nefăcînd pînă la urmă altceva decît să imprime noi elanuri unei „durate lungi” indestructibile care caracterizează aceste instituţii greoaie, ireformabile.

În momentul cînd, la noi, toţi actorii Evului Media califică la unison drept „Ev Mediu” nişte evenimente precum cele petrecute în umbra mînăstirii Tanacu, o lucrare precum Sociologia politică a zvonurilor de Philippe Aldrin, profesor la Strasbourg, îşi propune să „ia rumorile în serios”, decizînd să nu le mai trateze normativist, ca pe o patologie a corpului social, ci ca pe un mecanism de schimb şi de comunicare propriu fiecăruia dintre grupurile şi indivizii care le colportează. Pentru profesorul alsacian, zvonurile permit comunicarea socială „informală”, ocolirea, evitarea, de către oamenii politici, a ceea ce nu se poate spune pe faţă, deschis, explicit, iar din partea cetăţenilor, formularea de judecăţi asupra politicii fără implicare, de pe margine, confirmîndu-şi marginalitatea în „societatea politică”. Rumoarea funcţionează „ca un registru alternativ faţă de adevăr”. Rămîne de meditat, cel puţin pentru România, unde media intervine extrem de „stilistic”, de „performativ” în comunicare, asupra relaţiei dintre zvonuri şi presă, ca regimuri ale informaţiei. Rolul mass-mediei e să nască şi să întreţină rumori, presa nefăcînd, pînă la urmă, altceva decît să certifice zvonuri, să lanseze zvonuri întemeiate. Altfel spus, presa există şi evoluează ca o insulă pe o mare de „zvonalitate” fundamentală, cu care rareori a ales să se lupte eficient, cu care nici măcar nu se ştie dacă se poate lupta eficient, şi pe care, în consecinţă, nu face decît s-o confirme, s-o consolideze, neputînd decît să profite de structurile ei „populare” mult mai puternice şi mai adînc întemeiate. Evul Media continuă discret, dar în forţă, Evul Mediu. Este un alt fel de Ev Mediu: tehnologizat.

După atentatele de la Londra, „trecutul anodin al teroriştilor şochează Marea Britanie”. Pînă acum, inclusiv recent, teroriştii apăreau mascaţi, cu o figură marcat ascunsă, ca semn auto-anulat de recunoaştere. Acum, pur şi simplu ei devin democratic invizibili: băieţi buni, oarecare, de cartier. Non-eroi, „terorişti de periferie”. Cum s-au radicalizat ei, se întreabă, înnebuniţi, atît oamenii de presă, cît şi cei din politică şi din serviciile secrete? Evenimentul îl constituie tocmai această noutate, care nu mai poate fi înţeleasă, ca fenomen, atîta timp cît va continua să i se aplice schema de înţelegere retrogradă, „metafizică”, ierarhizată, a existenţei unei reţele totalizabile, centralizate, cu un şef şi cu o ideologie (Al-Qaida). Lumea continuă să vadă comploturi şi „războaie” acolo unde deja se pare că este vorba de altceva, de un alt mod de gîndire şi de acţiune. O dată în plus, o schemă de analiză foucaldiană ne-ar putea salva. Puterea nu poate să centralizeze, să „transparentizeze”, să supravegheze întreaga societate. Panopticonul lui Bentham, deşi resimţit încă de la apariţie ca o utopie, continuă să tenteze şi să ameţească minţile deja bete de putere. Dar societatea nu poate fi nici supravegheată, nici disciplinată în întregime. Însuşi mitul vizibilităţii, al eroizării prin fapte maligne pare a-şi pierdut din atracţie, a fi căzut în desuetudine: „răufăcătorii” nu mai ţin să-şi vadă poza pe prima pagină a ziarelor sau în deschiderea tuturor telejurnalelor. Deşi continuă să se producă filme pe tema acestei manii, deja este vorba de altceva. Teroriştii, iată, fac rău, îşi lasă ca urme indicii ale identităţii, dar nu se eroizează, dispar fără urme şi fără nume, şi chiar fără revendicare. Răul este cu atît mai eficient şi mai uşor de comis cu cît pare mai „gratuit”. „Semnătura” este ascunsă în „lucruri” şi atît. Ce poate urma? O continuare a aceleiaşi, deja venerabile, politici de cunoaştere şi de infiltrare a unei societăţi care, altfel, fusese lăsată să crească normal, adică la întîmplare. Societatea nu poate fi apărată. Nu ne putem apăra de societate. Politicul nu se poate apăra de societate. În loc să încerce, în continuare, s-o „analizeze” informativ, clasa (teratologic) politică mai bine s-ar analiza pe ea însăşi, în trufia ei, care o rupe tot mai dramatic de societate.

Informaţii, analize şi formulări interesante în jurul noutăţii acestor fenomene recente s-au produs şi pe un „chat” organizat de un mare cotidian francez, în care Dominique Thomas, autorul unei lucrări intitulate Oamenii Al-Qaida, a răspuns unor întrebări venite din lumea întreaga. Iată cîteva dintre ele. Deşi se insistă, în analizele politico-media, pe factorul religios, pe un islamism radicalizat, „factorul religios nu reprezintă motivul central şi principal”, el nefăcînd decît să oculteze, pentru public, faptul că „terenul este mai cu seamă unul politic”. Pe de altă parte, „este evident că a aprehenda fenomenul creşterii unei ideologii islamiste radicale legate de Al-Qaida în termeni de război corespunde viziunii americane, în special celei a actualului preşedinte, şi anume aceea a unui război împotriva «axei răului», un război maniheic între bine şi rău”. Dar există pe glob tot mai multe „populaţii musulmane aflate într-o situaţie de rezistenţă”, şi, pe de altă parte, „mediile de informare arabo-musulmane difuzează, graţie globalizării, în întreaga lume aceste conflicte”. De aici, posibilitatea, conform formulării din întrebarea unuia din paerticipanţi, unei „autoîndoctrinări prin internet”, adică la domiciliu, în mod democratic ascuns, invizibil, incontrolabil. Conform lui Climacus, alt participant (la fel de bine ascuns, doar în spatele unui pseudonim de data aceasta, ca şi teroriştii, în discuţia publică de pe internet), „perceperea răspunsului care trebuie dat ameninţării pe care o reprezintă mişcarea Al-Qaida în termeni de război constituie o eroare, care revine la a aborda un tip cu totul nou de ameninţare în termenii unor ameninţări din trecut”, fie el şi apropiat, imediat. „Grila de lectură”, „filosofia” oamenilor politici şi a serviciilor de informaţie începe să fie greşită, inactuală, depăşită, contribuind la expunerea cetăţenilor propriilor ţări la noi atentate teroriste. Şi iată răspunsul-comentariu lui Dominique Thomas: „mişcarea jihadistă internaţională”, „curentul salafist jihadist” (care a fost ajutat să se internaţionalizeze graţie deschiderii de noi fronturi, de noi focare de conflict cu lumea arabofonă) fac dovada „unei strategii de confruntare fără teritoriu, globală, fără ca neapărat aceste acţiuni să aibă legături unele cu altele. (...) Astăzi, ceea ce numim Al-Qaida a devenit o ideologie, un fel de organizaţie virtuală al cărei organ principal de comunicare e internetul, care a dobîndit o importanţă mult mai mare decît înainte de 2001. Este vorba de o structură deteritorializată, lipsită de leadeship şi de coloană vertebrală, avînd o capacitate de transformare, de mutaţie şi de integrare foarte mare” (sublinerile mele, B.G.).

Asta e! Liderii lumii ar face bine să-i citească urgent pe Foucault şi, iată, mai ales, pe Deleuze&Guattari, cel puţin. Neoconservatorismul este (auto)depăşit de un fel, scuzată fie-mi expresia, de „avangardă” a faptelor, a realităţii, de un soi de alunecare liberă a evenimentelor, care nu mai trece prin scheme tradiţionale de gîndire, dar căreia, prin ne-cugetare, i se accentuează panta. Nereactualizarea infrastructurii de gîndire a filosofiilor politice actuale lasă societăţile expuse atacurilor de tot felul. Şi a nu gîndi actual, a persista în scheme metafizicoide depăşite reprezintă un act la fel de nepatriotic, dat fiind că lasă loc terorismului, că lasă societatea expusă. Actualii lideri politici ai lumii stau cu spatele la istorie, sînt în urmă cu cel puţin o epocă, preferînd să-şi ţină societăţile cu capul în nisip. Ba chiar par a căuta litreralmente nisipul, deşertul gîndirii, expunerea iresponsabilă la incontrolabil şi la „inovaţie”, persistînd în Irak, de pildă, ca deja o ruină avansată a civilizaţiei occidentale. Căci nu totul se poate „externaliza” în tehnologie, cînd, „nebuneşte”, gîndim noi leneş-normativ, există oameni care sunt gata să se instrumentalizeze pe sine, aruncîndu-se, fără dorinţă de glorie, în aer printre noi, cu noi cu tot, ca „noi înşine” pînă la urmă. Tehnologicul nu este, din păcate, decît gîndire şi simţire delegate, automatizate, lipsite tocmai de caracteristicile viului, care poate fi oricînd gata să decidă să moară. Asta e „nebunia”, dar nu doar a unora, „inamicii”, ci a întregii societăţi şi situaţii. Sîntem împinşi la nebunie, lăsaţi în delir „obiectiv” (ceilalţi sînt „obiectivul”).

Tocmai de aceea nu mi se pare deloc de mirare că tema războiului (din Irak, fireşte) a luat locul, în minţile americanilor, preocupării pentru locuri de muncă, conform unui recent sondaj comandat de ABC News şi Wall Street Journal (13 iulie 2005). În ciuda preţului ridicat al petrolului, americanii au o percepţie mai curînd optimistă în ceea ce priveşte situaţia economică, începînd să-i îngrijoreze tot mai mult absenţa oricărei perspective în Irak. Şi aceasta în pofida celui mai recent „discurs către naţiune”, din 28 iunie, al preşedintelui Bush, care a încercat să „remobilizeze opinia publică”, recurgînd însă la aceleaşi motive şi la aceeaşi retorică, fără nici un gînd nou. Retorică pe care aceeaşi opinie publică americană începe s-o vadă tot mai „decalată” faţă de ştirile care vin de la Bagdad, unde americanii par, deja, a se afla încă de pe vremea romanilor, şi în baza aceloraşi concepţii.

Pe de altă parte, la alt pol şi în alt „stil”, preventiv sau nu, unele dintre cele mai importante fonduri americane de investiţii încep să „irige” industriile de apărare europene, fiind vorba, conform analiştilor, de „o logică strict economică a maximizării profiturilor”, deşi este vorba de un sector „indiscutabil strategic pentru Europa”. În condiţiile în care „Uniunea Europeană nu dispune de capitalul necesar pentru a dezvolta industria civilă şi militară”, existînd o „penurie a capitalurilor şi o absenţă a fondurilor de pensii” (adevărata urgenţă constituind-o, din acest punct de vedere, „remodelarea pieţelor europene de capitaluri”), este inevitabil ca „parteneriatul public-privat”, aflat „în inima dispozitivului de inteligenţă economică a Statelor Unite”, să profite, „anticipînd cererea americană”, ameninţînd însă, pe termen mediu, Europa cu „pierderea mijloacelor militare ale propriei suveranităţi şi a capacităţilor conexe de cercetare şi dezvoltare”. „Piaţa în materie de securitate internă cunoscînd o dinamică crescătoare foarte puternică în Statele Unite, ne putem aştepta, susţin anumiţi analişti europeni, la preluări de control asupra acestui sector în Europa.” Alt fel de a purta, „externalizat”, războiul. Războaiele, deja certe, ale viitorului. Sîntem asiguraţi în această privinţă: ne aşteaptă vremuri de război. Şi atunci, totul este permis. Inclusiv atentate „deteritorializate” precum cele recente din inima Londrei. „Invenţii” de tehnică umană contra inovaţii tehnologice. Investiţii „à corps perdu”, cu preţul propriilor vieţi, contra investiţii în afaceri de război, cu preţul vieţii propriilor cetăţeni. Acesta e noul cerc vicios, destul de ocolit, dar numai atît cît să fim luaţi, scurt, prin surprindere. Între o retorică belicioasă, capabilă a te asigura delirant, prin caracterul ei expansiv belicos (dar care nu se bazează, de fapt, decît pe o fetişizare a tehnlogicului „de vîrf”) şi o „supraveghere” în plasa căreia cazi, paranoic, în primul rînd tu însuţi, ca om al „societăţii civile”, corpul societăţilor occidentale rămîne expus, antiimunitar, loviturilor dinăuntru: „sida” socială.

Astfel încît nu mai e de mirare nici că spectacolele de anul acesta, din cadrul Festivalului de la Avignon, sînt catalogate drept „negre, foarte negre”, violente şi catastrofice. Amestec de teatru, dans, muzică, cinema şi arte plastice, ele par, conform cronicarilor, să sacrifice distanţa specifică teatrului, aceea de reflecţie şi de contemplaţie, dintre scenă şi sală, în avantajul unei voinţe parazitar-massmediatice de a transmite „în direct”, pe viul (morţii), violenţa unei lumi în război.

Nu mai avem unde să ne ascundem. Mai mult, am devenit indiferenţi. În Evul Media, nu mai contăm nici ca emiţători, nici ca mesaje, nici ca receptori. Ci ne transformăm, tot mai mult, în suport, într-o „materie” imediat virtualizabilă, deja „virtualizată”, potenţial-deja-explodată, într-un mediu omogenizat pradă unor fluxuri care nu sînt doar financiare, dar care, sprijinindu-se pe viteza de calamitate a acestora, înnebunesc convergent, fără ieşire, lumea. Fluxuri întrerupte de fluxuri, definind o mare, deşi pretutindeni diseminată la scări necatastrofice, răscruce.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer