Condamnat pentru că nu a mai dus cărţile înapoi

Vărul bărbatului care cultivă ceapă pe soţie are un verişor în vârstă de 48 de ani. Omul aceasta a plecat cu mulţi ani în urmă în Vietnamul de Nord, cu o bursă de studii, ca apoi să ajungă la Hong Kong. În ciuda faptului că a călătorit prin atâtea ţări exotice, nu se poate spune că ar fi avut aventuri nemaipomenite, ba dimpotrivă, toată viaţa lui s-a scurs încetişor, molcom şi vâscos, ca şi cum ar fi rămas tot timpul în orăşelul din Ardeal în care l-a născut maică-sa. Cei rămaşi acasă nu prea şi-l mai amintesc bine, ci doar din pozele trimise: Victor în pantaloni evazaţi şi cu perciuni prefăcându-se că mănâncă dintr-un castron cu teiţei, Victor în costum în mijlocul unor studenţi mititei cu ochii alungiţi, Victor zâmbind reţinut dintr-o trăsură-bicicletă, Victor ţinându-se de mână cu o chinezoaică subţire cu gura făcută pungă, şi altele de genul acesta, cam în toate arată la fel, dar un pic mai şters cu cât fotografiile sunt mai proaspăt trimise.

- Avea ochii ca melasa, aşa îşi aminteşte o mătuşă de-a lui, dar e prea bătrână şi-a uitat multe, într-o zi a lăsat fierul de călcat în priză când s-a dus după lapte, aşa că s-ar putea să se înşele şi Victor să nu aibă ochii la fel ca melasa.

Cu o seară în urmă, în garsoniera lui din Hong Kong, s-a uitat la reflexia din geam. Nu şi-a văzut bine chipul pentru că în lumina înserării i se răsfrângea schimonosit, iar ochii păreau lăptoşi de la două pete de lumină ivite de undeva de afară, dacă nu cumva erau dinăuntrul lui sau dinăuntrul camerei. Cu 25 de ani în urmă erau nopţi când se întreba oare ce oră e acasă, de s-au trezit să meargă la muncă, dacă şi-au dus în sfârşit televizorul la reparat, treburi din astea legate de ai lui, dar de mult nu se mai gândeşte la ei decât ca la nişte persoane aflate la mii şi mii de kilometri, de care e despărţit nu doar de două zboruri cu avionul, ci şi de trecerea anilor când nu şi-au mai spus nimic în afara urărilor de Crăciun, Anul Nou şi Paşte.

În pozele din ultimii ani lipseşte chinezoaica uscată cu gura pungă, e doar el, Victor, stând ţeapăn în faţa unui obiectiv turistic, cu o pălărioară crem în cap, pantaloni scurţi şi tricouri şifonate, arătând un pic stingher sub aceste haine. Când au venit poliţiştii n-a vrut să deschisă uşa, a sperat că vor pleca dacă vor bănui că locuinţa e goală de tot, fără el în spatele vizorului, dar nu s-a putut, a deschis cu inima în stomac, pregătindu-se de ce e mai rău. Era îmbrăcat tot într-un tricou, de data aceasta negru, pe care îl netezea nervos peste burta strânsă cu degetele îngălbenite de nicotină.

N-au cotrobăit, că doar cele 83 de cărţi împrumutate de la bibliotecă, nereturnate de trei ani, erau acolo pe pereţi, aranjate meticulos pe rafturi, fără fir de praf pe ele. A fost prima persoană din Hong Kong condamnată la închisoare pentru că nu a returnat cărţile la bibliotecă, poate că totuşi nu l-ar fi arestat dacă nu i-ar fi minţit că le-a pierdut, că doar toţi care au intrat în cămăruţa lui au putut să vadă că sunt acolo pe pereţi şi nu dispărute, că dacă ar fi fost pierdute nu s-ar mai fi văzut. Volumele pe care Victor le strânsese erau în special cărţi academice privind istoria modernă a Chinei, câteva volume în engleză despre reproducerea pinguinilor imperiali, un roman de Claude Simon, „Je voudrais pas crever" şi „L'Arrache-Coeur" de Boris Vian, iar undeva în colţ, aproape de podea, un Istrati fără copertă, subliniat cu creionul roşu.