Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  inter_zise

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ghidul de buzunar al ratatului


Anda Cadariu

26.07.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

- a se citi pe muzică de Aphex Twins -

Eu. Pe jumătate dezbrăcată. Pe plajă, cu umbreluţe – şi deasupra capului, şi în paharul apetisant din faţa mea. Mmm... oare cum arăt? Arăt... aşa.
Faptul că arăt... aşa a însemnat primul pas al ratării mele. Dacă aş trăi într-un loc civilizat, aş avea beneficii suplimentare pentru halul în care poluez vizual spaţiul public. Dar trăiesc într-un loc în care cultura se hrăneşte dintr-un maldăr de rahat şi nu merge mînă în mînă cu civilizaţia. În cazul în care populaţia ar avea alt nivel de trai, destul de bun ca să atenueze conştiinţa acută a morţii şi ratării, ar face toţi freakşii coadă la uşa mea, poate poate ne potrivim. Dar, vai, oricît de normali ar fi restul oamenilor din restul ţărilor, studii de caz serioase certifică apetenţa oricărei societăţi pentru exemplare umane simetrice, armonioase. Şi, după cum se poate vedea, în ceea ce mă priveşte nu se pune problema.

Al doilea pas al ratării ţine de intelect. Chiar dacă par frivolă cînd las intelectului doar locul doi, nu e vina mea. E a societăţii. Intelectul combinat cu sentimentalismul prost administrat naşte monştri sociali. Mai mult sau mai puţin evidenţi, se plimbă în fiecare zi pe stradă, printre exemplare al căror rating le dă siguranţa de sine pe care cei dintîi nu o vor avea niciodată. Eu mă număr printre ei. Aşadar, serafică şi frumoasă, şoptesc, într-un glas cu toţi cei în care încolţeşte germenele ratării: Fuck the system.
Ef iu si chei
.

Ce-i cu toate regulile astea care mă îngrădesc? Ce-i cu toate mailurile astea din inbox, fir-ar toate spam-uri, mai degrabă decît task-uri, ce-i cu troleul ăsta plin de animale transpirate? De ce am ajuns să simt parametrii paşilor şefului meu? De ce am ajuns să văd, efectiv, aceşti parametri, ca pe un lanţ de ADN defectuos întins între birouri opace? Şi iată-ne la al treilea pas: revolta.

Un urît deştept (dar nu suficient) şi revoltat (dar ridicol) se cheamă ratat. Sigur, dacă reuşeşti să exerciţi fascinaţia răului asupra unor oameni influenţi, se cheamă că te-ai scos. Dar. Să nu ne luăm din asta – îţi trebuie foarte mult exerciţiu pentru a-i avea la mînă.

Exemplu. Un individ întîlneşte o femeie care îl fascinează. Moi, je, subsemnata. Reuşesc să îl hipnotizez. Totul merge perfect, pînă mă scoate în lume. Cum dă cu ochii de-o blondă, ay, m-am topit, nu mai exist. S-a dus porţia de afecţiune pe care-o primeam. De ce? Pentru că iată, timpul mort al oglindirii iese din latenţă. Acum, într-o explozie de fotoni, se vede că blonda (i. e. altcineva) este tot ceea ce eu nu sînt.

Aici stă de fapt motorul ratării. În lipsa de afecţiune. De-aici începe procesul în sine... şi tot aici se termină, în entropia lui ineluctabilă. Şi are mulţi catalizatori acest proces: ketamină, tetrahidrocanabinol, MDM, haş, one-night stand-uri, vodcă, vodcă, vodcă, vodcă...

*


...vodcă, vodcă.... Iată-mă la patruzeci de ani. Stau în crîşma din cartier, în zona Griviţei, exact sub Podul Grand. Buzunaru' mi s-a mutat în locul mînecii, iar cei doi dinţi din faţă – mîndria familiei mele care se întreţine din vînzarea de agate şi crabi exploataţi pe furiş din rezervaţia de la 2 mai – s-au dus pe apa sîmbetei, înecaţi în valuri de alcool, dar şi cu puţin ajutor de la pumnul lui nea Gică. Bărbatul mă bate în fiecare zi, pe mine şi pe cei şapte copii ai mei. Deja nu mai simt, oricum. Sînt conservată în alcool şi-n realitatea cu care mă droghez. Totul e atît de rău, încît a-nceput să-mi placă. Am ajuns să sufăr de o deviaţie a sindromului Stockholm, cred.

De-aici şi pînă la al patrulea şi cel mai tragic pas al ratării, nu mai e decît o scurtă oprire: După ce toată viaţa părinţii au împărţit cu mine cîştigul obţinut din traficul de agate şi crabi, iată-mă, după moartea lor, în situaţia de a-mi căuta un job - de parcă nu mi-ar fi fost de-ajuns lipsa de provizii afective. Frate, ce calificări aş putea pune la bătaie? Corpul meu superb? Cu siguranţă, dacă-mi trag o pungă peste faţă. Sau cei trei neuroni care mi-au mai rămas? Err... nu. Asta nu. Corpul.

Aşa că fac naveta. Podu' Grand – Herăstrău. Clienţii mei sînt, pe de o parte, persoane sus-puse cu perversiuni complexe – ceea ce presupune pungi de satin peste faţa mea obscenă – şi vînzătorii de peşte de la Basarab, care nu se îndură să folosească mai mult decît pungile de zarzavat pentru a-mi acoperi monstruozitatea, pe de altă parte.

Abia în acest punct ajungi să simţi acut ratarea adevărată, care implică pierderea simetriei încă dinainte de-a o avea. Ratarea circulară, vînată în permanenţă de revoltă, care se roteşte hulpavă deasupra victimei, sub forma unui decedecedecedece etern, sec, ciobit.

*


Bine c-am făcut rost de bani. Altfel nu ajungeam să stau, lejeră, pe plajă, cu umbreluţe şi-n pahar şi deasupra capului. Mă duc să mă arunc în mare. Şi mă bucur că măcar respir.
Dacă aţi ajuns să spuneţi asta, puteţi să vă consideraţi forever failures. Este maximul ratării. Să nu mai ai decît pretenţia de a respira. Mai ales dacă arăţi... aşa.

*


Ascultaţi Aphex Twins şi veţi înţelege. Veţi înţelege mai ales de ce vă felicităm pentru că aţi ales Ghidul de buzunar al ratatului. Sînteţi fericiţii cititori ai acestor informaţii relevante despre fizic, intelect, profesie, revoltă, afect, job. Principalele ingrediente fisurate, vaccinate, fezandate, ale ratării. Şi, în final, o ofertă specială: Nu rataţi Ghidul complet al ratatului! Hand-made. Home-made. Coming soon.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer