Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Editorialul de luni dimineaţă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Nu toate cadourile sînt jucării


Cornel Mihai Ungureanu

28.10.2002
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică


Sînt zile- şi astăzi a fost una dintre ele- în care nu am chef decît să ud florile şi să ascult muzică. Parcă aş fi la Govora, pe o bancă din parc, înconjurat de femei bătrîne sau aproape bătrîne care-mi arată fotografii cu nepoate cuminţi, frumoase şi nemăritate. Refuz orice obligaţie.

O lene plăcută, toropitoare, păcătoasă vine peste mine, cu delicii vicioase. Un moment favorabil pentru a-mi privi, îndelung, pe îndelete, în oglinzi lucide, zbîrciturile sufleteşti, mirat că încă le găsesc acolo, că progresele sînt atît de mici, în comparaţie cu intenţiile. Mă trezesc mereu pe cărări bătătorite, deşi am constat, în repetate rînduri, că la capătul lor nu e nimic bun pentru mine.

Se-aude telefonul vecinului meu, sunînd strident, ca un ceas rusesc. Uneori, cînd dorm, îmi alungă visele. Acum însă nu face decît să completeze melancolia acestei seri de duminică.

Nu toate zilele sînt speciale, aşa cum nu toate cadourile sînt jucării. Kolb Dominic a primit în dar, cînd era copil, în locul aşteptatei maşinuţe teleghidate, o lustră şi un comentariu despre importanţa lucrurilor utile.

Nu ştiu dacă această lipsă a întîmplărilor spectaculoase din viaţa mea, în ultima săptămînă, are semnificaţia unei regrupări a magicului, dar eu îl aştept, cu încredere.

Era vineri, spre seară şi mă aflam împreună cu Iulia pe strada Cuza, aproape de Universitate, cînd am întîlnit soborul de preoţi ce purta pe străzile oraşului moaştele unor sfinţi. Bucuria era altfel aici, decît la concertul de muzică rock ce avea loc la doar cîteva sute de metri depărtare, în cadrul festivalului berii. O fanfară militară interpreta melodii vesele, multele steaguri bisericeşti şi hainele preoţilor ortodocşi, dădeau procesiunii un aer fastuos, atemporal. I-am urmat, pînă la catedrala Sf. Dumitru, fredonînd cîntecele de promenadă, ne-am oprit în faţa Palatului Prefecturii pentru a asculta rugăciunea mitropolitului pentru ostaşi şi cîrmuitori, pentru studenţii de la teologie şi pentru călugăriţe, pentru poporul din Craiova, care a participat la acest pelerinaj şi pentru cei care, din binecuvîntate pricini, nu au putut veni.

În primăvara asta, au mai trecut prin oraşul nostru, moaştele unui sfînt, coborîte dintr-o mînăstire de munte, pentru a chema ploaia în Oltenia lovită de secetă.

Iulia îmi povestea atunci cum într-o vară secetoasă, preotul dintr-un sat şi-a chemat enoriaşii la cîmp, ca să se roage împreună pentru venirea ploii. Au venit oamenii, preotul a rostit o rugăciune, pe cer nu a apărut însă nici un nor, iar un sătean şi-a rostit scepticismul. Nu plouă, pentru că nu aveţi credinţă! le-a spus preotul. Cum nu avem credinţă? Doar am venit cu toţii aici! a zis omul. Aţi venit, nu zic nu, dar nu văd unul cu umbrelă! a răspuns preotul.

În vara asta a plouat ca niciodată, în oraşul meu!

E frumos să permiţi magicului să se înfiripe, să-l laşi să se întîmple, să rogi logica să facă un pas înapoi. Cînd e vorba de dragoste, e chiar obligatoriu.

Chiar şi într-o zi tristă ca o carte de Kawabata, am găsit, iată, o obligaţie pe care nu pot să o refuz.


Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer