Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Războiul de ţesut poveşti

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Profesorul de muzică (fragment - 2)


Carmen Botoşaru

30.07.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
”” Citeşte prima parte a povestirii Profesorul de muzică (fragment).

Ninsese o zi întreagă, cu fulgi pufoşi, ca de poveste, după care năvălise gerul şi zăpada îngheţase.

Dacă întorcea puţin capul înapoi şi căuta locurile prin care paşii lui de copil umblaseră, gara era, fără îndoială, plină de astfel de urme. Privirea nu putea trece de fereastra îngheţată bocnă. Pe sticla ei, frigul modelase apa în fel şi chip, încremenind-o în puzderie de forme de gheaţă subţire, fragilă (animale şi flori, steluţe cu multe colţuri şi planete) şi, printr-un ochi minuscul care scăpase necongelat, gândurile lui alunecau nesigure, ca o privire furişă pe gaura cheii, resorbite de tunelul lung şi întunecos al trecutului.

Locomotiva era uriaşă şi înspăimântătoare ca un balaur. În faţă avea o platoşă masivă şi viguroasă ca un taur tânăr ieşit în arenă, care se întindea de-o parte şi de alta depăşind linia şinelor şi care era gata să înfrunte troiene imense de zăpadă, pe care le spulbera din cale fără nici un fel de efort, ca pe nişte văluri imponderabile, fluturate de vânt. Câteodată arăta cenuşie şi morocănoasă, obosită şi greu de urnit. Alteori, când bătea soarele în ea, scânteia ca o bijuterie preţioasă, sticla ferestrelor arunca privitorului mici fulgere şi vopseaua roşie, întinzându-se veselă spre marginile roţilor de fier, în contrast cu albul lucios din mijlocul acestora, o făceau să pară zvăpăiată ca un copil zglobiu.

El era mic, mic pe lângă namila de fier care pâcâia, tuşea, strănuta împroşcând aerul cu aburi denşi de parcă ieşeau din cazanul cu fiertură clocotitoare al unei vrăjitoare, şi care îl împresurau încet, încet, acoperindu-l dinspre tălpi spre creştet, lucru care îl făcea mereu să se gândească la filmele pe care le vedea seara la televizor, pe furiş, cu butonul sonorului răsucit până la minim, după ce ai lui se culcau. În film, o ea îl conducea la gară pe un el, care de regulă pleca la război, dar nu neapărat, apoi el, după ce o săruta grăbit, dar totuşi lung şi apăsat, se suia în tren în ultima clipă (trenul se şi punea în mişcare de cum punea el piciorul pe prima treaptă) iar ea, întotdeauna tânără, frumoasă, slabă, elegantă, cu părul coafat proaspăt, rămânea pe peron plângând (într-un fel anume, adică mai întâi lacrimile dădeau buzna în ochi şi rămâneau acolo mult timp, ochii sclipeau, apoi înotau şi numai după ce pleca trenul, lacrimile se rostogoleau, bogate, pe obraji), fluturând drept rămas bun o batistă albă, până când o perdea compactă de abur lăptos o acoperea cu totul.

Uuuuuuuuu!!!!! fluiera locomotiva înainte de primii paşi, pe care-i făcea lent, pufăind greoi, pfuuuuu, pfuuuu, pfuuu, după care intra în ritm, devenind tot mai sprintenă, pfu, pfu, pfu, pfu... un ritm perfect, de parcă era un ceasornic elveţian sau un metronom fixat la viteza allegretto. Câteodată el îşi imagina că, între două halte, locomotiva apuca să prindă viteză, cine ştie cum, şi ajungea la allegro sau chiar la presto şi duduia din toate încheieturile, trosnea, sfârâia, asuda. Dar asta se întâmpla foarte rar, probabil, haltele erau totuşi prea apropiate una de cealaltă ca să-i permită fierătaniei un asemenea avânt.

Deseori mergea în gară doar ca să privească dihania, învăţase că, deşi arăta fioroasă, paradoxal şi neaşteptat, era blândă, aşa că se apropia curajos de ea. Ştia că nu face nici un rău nimănui, nu muşcă pe nimeni, nu pârjoleşte pe nimeni cu suflarea ei aprigă. Avea chiar îndrăzneala să întindă mâna şi s-o atingă. Pielea ei lucios-întunecată era uşor zgrunţuroasă la pipăit, el îi simţea solzii mici zgâriindu-i uşor buricele degetelor firave de copil sau palma moale, cu piele subţire. Jinduia să intre în pântecele acestui balaur, s-ar fi lăsat bucuros înghiţit de el doar ca să-i vadă inima palpitând şi să-i asculte bătăile de-aproape, să-i scormone măruntaiele în amănunt, cu privirea, să-i asculte maţele ghiorţăind prelung de foame şi-atunci el, aşa mic cum era, ar fi luat lopata grea şi uzată şi i-ar fi aruncat, cu mişcări repezi şi hotărâte, în gura plină de flăcări sprintene, galbene şi roşcate, brichetele de cărbuni (văzuse asta tot în filme), şi-ar fi suflecat mânecile şi şi-ar fi şters cu podul palmei sudoarea de pe frunte şi obraji, punând în locul ei pete negre de tăciune şi funingine şi s-ar fi sprijinit din când în când, doar pentru câteva clipe, în coada lopeţii să-şi mai tragă sufletul.
- Ce vrei să te faci când o să fii mare?
- Mecanic de locomotivă!

Peronul era, în cea mai mare parte a timpului, pustiu. În stranii ghivece din ciment modelat grosolan, în formă de tarte uriaşe, cu margini vălurite (la fel ca prăjiturile făcute de maică-sa la sărbători, din aluat sfărâmicios, umplute cu cremă de vanilie sau de ciocolată) care împungeau din loc în loc trotuarul ce conducea spre peron, erau sădite panseluţe galbene, crem şi mov (vioaie, fragilă şi catifelată apariţie), aglomerate unele într-altele, iar în faţa gării plutea un parfum plăcut de petunii, care se înălţa din straturile înguste şi lungi de flori, împrejmuite de gărduleţe scunde, din scândurele subţiri, având toate aceeaşi lăţime, vopsite şi ele în verde. Dincolo de ele se întindea gazonul, iar în mijloc, din nou un covor (de data asta rotund) de petunii. În acest mic paradis de gazon şi flori vegheau, ca nişte soldaţi de planton (sau ca doi miliţieni cu table pe umeri) doi araci zvelţi, de care erau agăţate nişte plăcuţe care anunţau că era interzis să calci iarba sau să rupi florile (la umbra unui “nu” uriaş se înşirau celelalte litere mici, un pic aplecate).

Clădirea gării era pitică, simplă, văruită în galben pai, iar uşile şi ferestrele păreau strâmte şi toate, şi cele de la holul în care se aflau casa de bilete şi biroul de informaţii, şi cele de la sălile de aşteptare clasa întâi şi clasa a doua, aveau sticlele murdare, zoioase, cu excremente şi cadavre de muşte şi ţânţari agăţate din loc în loc, şi tocăria brăzdată de crăpături mici vopsită în verde închis, uleios. Câteva coloane ciobite susţineau un fel de adăpost care se întindea, ca o verandă, de-a lungul întregii clădiri. Trotuarul era crăpat şi chiar găurit de-a binelea pe alocuri. Un ceas mare, rotund, cu cifre romane şi cu braţe late, negre, atârnat pe peretele de-afară, arăta ora exactă, după care soseau şi plecau trenurile din gară. Dacă era linişte, secundarul se auzea sfârâind cu viteză de la o linioară la alta, iar când se schimba minutul, braţul lung se mişca pe cadran făcând clanc! şi-atunci parcă ceasul se mişca cu totul pe perete. Sticla bombată proteja ca un scut cadranul cu limbile lui mişcătoare şi se vedea de departe că scutul de sticlă avusese ingrata misiune de a ţine piept vântului şi zăpezilor, pentru că arăta zgâriat şi înceţoşat. Când sosea sau pleca un tren, megafonul intra în acţiune, arătând că ştie şi el să facă ceva. Din această sforţare rezulta destul de mult zgomot, se auzea şi ecou, aşa încât vorbele se amestecau unele cu altele şi nu se înţelegea nimic din anunţul dispecerului care nu reuşea, în final, decât să aibă valoarea unui semnal că ceva urma să se întâmple.

Singură, izolată într-un capăt al peronului, ţâşnitoarea, chiar dacă exilată ca un obiect neimportant, avea totuşi un aer vesel şi nepăsător, aşa, aruncându-şi stropii de apă în toate părţile, şi oferea călătorilor însetaţi apă fiartă vara, care aproape că le opărea vălul palatin şi apă rece ca gheaţa iarna, mai să le cadă dinţii din gură, sau măcar bună să-i pornească să clănţăne straşnic.

*


Prima dată când plecase singur într-o călătorie cu trenul fusese cu mulţi, mulţi ani în urmă, vreo douăzeci şi ceva, când plecase la liceu. Cu toate emoţiile provocate de schimbare, de valul nou de care se simţea luat fără să se poată împotrivi şi care îi bulversa toată ordinea de până atunci, se bucura şi era aproape fericit că luase examenul la liceu şi că urma să plece. Va fi departe de ai lui şi îşi imagina că îi va fi greu şi îi va fi dor, dar era fascinant gândul că îl aşteaptă un oraş mare, cu filarmonică, teatru, operă.

Casa era aproape de gară, cam la zece minute de mers pe jos, fără să întinzi prea mult pasul. În noaptea dinaintea plecării, nu se lipise somnul de el până spre dimineaţă când, parcă chiar în clipa în care aţipise, ceasul sunase puternic, metalic, insistent, anunţând deşteptarea. Sărise în capul oaselor, tremurând de emoţie. Ar fi vrut să mai aibă măcar o zi. O singură zi. Dimineaţă, să se fi deşteptat ca în fiecare zi, să îşi bea ceaiul, fără griji, să-şi mănânce felia de pâine unsă străveziu cu margarină şi cu un strat gros de magiun de prune (făcut de maică-sa, fiert afară, pe pirostrii, la foc de lemne), apoi să iasă în curtea plină de verdeaţă, să citească, să stea de vorbă cu pisica, porumbeii sau câinele, câteodată chiar şi cu găinile, să adune câteva braţe de lucernă pentru porci, să măture trotuarul până la poartă. La prânz, să stea la masă cu toţi ceilalţi şi să-i asculte cum îşi povestesc unii altora sumedenie de nimicuri (a fătat pisica trei pisoi, trebuie reparat acoperişul magaziei, vecinii îşi pun gard nou, tanti Lenuţa e bolnavă), în faţa farfuriilor cu ciorbă de roşii sau de pui, în care să plutească tăiţeii de casă, galbeni şi groşi, ca nişte maţe creţe şi contorsionate şi în care, printre ochiurile de grăsime să răzbată zeama roşiatică şi să înoate scurte fâşii de leuştean verde, cu aromă nesuferit de puternică, şi a căror traiectorie el s-o urmărească atent, înainte de a vârî lingura mare de inox în zeamă, printre ele, ocolindu-le (cu aceeaşi dexteritate pe care o avea vara, când evita algele obraznice din lacul în care mergea să se scalde). La amiază, să fugă de căldura năucitoare a soarelui, să se retragă în camera lui răcoroasă, cu jaluzelele lăsate peste foile de sticlă încinsă, să cânte la vioară, să asculte muzică simfonică (unul din zecile de discuri de vinil, hârşâite de acul uzat al vechiului pick-up-ul “Pacific”) şi să doarmă un pic. Seara, să ude grădina cu furtunul lung şi alunecos ca un şarpe, să mai stea un pic la poartă, pe întuneric, de vorbă cu prietenii lui de pe stradă, fete şi băieţi de-o seamă cu el, un grup de umbre în bezna nopţii, vegheaţi de luna rotundă picurându-şi argintul peste creştetele lor, sporovăind când aprins, când pe tonalităţi joase, nechezând deseori, auzindu-se hohotind ba o voce subţire de fetiţă, ba o voce groasă de băiat, ba mai multe în cor, duete, triouri, cvartete. Cam aşa ar mai fi curs o zi din vacanţa lui de vară.

Şi totuşi o singură zi nu l-ar fi ajutat prea mult, nu era prea sigur că i-ar fi priit. Grija plecării se insinuase de mai mult timp, iar el doar se prefăcea că nu ştie nimic. Numărătoarea inversă a zilelor rămase până la plecare nu fusese deloc uşoară, o făcuse cu dese tresăriri de îngrijorare, pe un fond neclar de tristeţe şi părere de rău, mai ales ultimele zile, cinci, patru, trei, trecuseră iute, încercase să-şi vadă de treabă ca şi cum nu se întâmpla nimic, două, una, adică ultima, zburaseră cu viteza unei rachete lansate în cosmos (sau pur şi simplu trimisă la doar câteva zeci de metri în aer, cum era cea pe care o construise la cercul de aeromodelism de la Casa pionierilor unde mergea o dată pe săptămână, când era la generală; se terminase şi cu asta).

Notase cu o zi înainte de plecare, pe un crâmpei boţit de hârtie, mersul trenurilor. Trebuia să plece cu personalul, în zori, să facă o escală la mătuşă-sa (avea să meargă cu tramvaiul prin imensul oraş, îi plăceau aglomeraţia şi anonimatul pe care aceasta ţi-l asigura, nimeni nu te vedea, nu ştia cine eşti, unde mergi, ce vrei), apoi să ia mai departe un tren rapid.

Nici nu se luminase bine de ziuă când ajunsese în gară, îşi luase bilet (un dreptunghi de carton maroniu, pe care casiera îl băgase într-o maşinărie ruginită, trăsese de o manetă şi imprimase astfel data şi ora trenului, apoi scrisese cu pixul numărul vagonului şi pe cel al locului), după care ieşise, traversase linia întâi şi se oprise la linia a doua unde trebuia să vină trenul, îşi pusese bagajele (două genţi de voiaj şi vioara în tocul galben, uzat) în dreptul unui felinar care lumina chior-gălbui, fără putere, reuşind să alunge semiîntunericul doar vreun metru în jurul lui. Oamenii începuseră să se adune, veneau din toate părţile. Curând megafonul anunţase venirea trenului şi, după câteva minute, locomotiva intrase în gara strâmtă, oprise pufăind şi împrăştiind nori de aburi, de-abia apucaseră oamenii să urce, că trenul se şi pusese în mişcare, locomotiva şuiera şi aluneca greu pe şine, târând după ea cele câteva vagoane întunecate şi, odată cu ele, sufletul lui de plumb şi tristeţea pironită în el.

La barieră erau oprite doar câteva maşini, era prea devreme şi oraşul nu se trezise încă, felinarele alergau înapoi către gară, încet, apoi din ce în ce mai repede, la fel blocurile dreptunghiulare, scunde, toate la fel, decolorate de soare şi ploi şi nerenovate de ani buni, dar care atunci, în semiîntuneric, erau uriaşe umbre în care din loc în loc sclipea câte un bec aprins, împungând strident peisajul gri, somnoros. Podul de metal zornăise şi trepidase sub greutatea trenului, urmaseră apoi dealurile de pământ galben, muşcate de excavatoare, apoi pădurea, crângul şi câmpia monotonă, adormitoare. Se simţise ca un naufragiat, un Robinson Crusoe care trebuia să înfrunte singur pericolele unui loc necunoscut, să-şi construiască un adăpost, o barcă, o nouă viaţă.

Gara rămăsese în urmă pentru totdeauna, n-avea să mai fie niciodată aceeaşi.

Azi, privind prin ochiul înconjurat de flori efemere de gheaţă, trenurile copilăriei erau foarte departe, iar trenul adolescenţei, care îl dusese la liceu, aruncându-l totodată în altă etapă a vieţii, pentru care nu era pregătit şi care avea să-l surprindă la fiecare pas, la fel, se pierduse undeva pe drumul lung pe care îl tot lăsa în urma lui, pradă umbrelor uitării, care nu pregetau sa-l îmbrăţişeze. Memoria bâjbâia, deschizând la întâmplare sertarele în care erau arhivate amintirile, scotocea apoi cu frenezie şi scotea la iveală chipuri, gesturi, sentimente, locuri, întâmplări şi speranţe.


Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer