Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  inter_zise

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Porumbelul păcii


Anda Cadariu

02.08.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

"Gonna start a revolution from my bed"

La şase ani îmi iubeam conducătorul. Despre soţia lui nu prea ştiam ce să cred. Deşi ni se spunea că e mama noastră, a tuturor (expresia era parcă ceva de genul Elena Ceauşescu, mamă scumpă) eu, una, aveam mari dificultăţi în a mi-o imagina pe maică-mea, care era un sac nesfîrşit de poveşti extraordinare şi de gusturi rafinate - pe cît se putea la vremea aceea - într-o formulă vestimentară atît de anostă, cu un coc atît de antipatic şi cu nişte ochi atît de lipsiţi de expresie. Cu tata n-aveam probleme, aşa că era bun şi nenea ăla din portrete. Dacă, totuşi, aia era mama noastră, mi se părea logic ca el să ne ţină loc de tată. Şcoala nu minţea, nu-i aşa, niciodată, şi nu degeaba îi era afişat portretul în fiecare clasă. Tatăl omniprezent, care supraveghează şi pedepseşte.

Personal, nu eram highly-qualified la caligrafie, dar în rest eram OK la şcoală. Totul era cool, căci eram briefaţi destul de rapid în legătură cu ce se întîmpla în manualele şcolare tipărite pe hîrtie igienică. Şi ce limbă pură se vorbea pe-atunci. Nu ne lăsa tata să încălcăm regulile, şi bine făcea, prea multă imaginaţie şi deschidere ne-ar fi transformat din proaspeţi foşti şoimi ai patriei în nişte şerpi crescuţi la sînul lui în formă de sondă. Şcoala avea şi ea grijă să nu devenim personalităţi degenerate: ne încuraja să participăm la cursurile de balet pentru ca apoi să reprezentăm cu fruntea sus tinerimea la Cîntarea României, ne învăţa să scriem frumos ca să avem acurateţe grafică în caligrafierea omagiilor viitoare, şi cel mai minunat lucru dintre toate erau uniformele pe care ne silea să le îmbrăcăm. Mai ales ale fetelor l-ar fi băgat pe Mondrian sub masă de ruşine, cu pătrăţelele lor perfecte - şi nu în culori, că strică minţile atît de greu de format ale fragedelor vlăstare.

Întîi am vrut la ore de balet. Mama s-a împotrivit şi mi-a băgat sub nas pianul, făcîndu-le în ciudă monştrilor cu şenile de pe şantier, al căror răcnet heavy-metal nu mai ajungea acum, din cauza gamelor mele, pînă la urechile ei sensibile. Apoi am vrut să recit versuri în faţa conducătorului iubit, care luase decizia de a face o vizită în zona unde locuiam, mult prea diversă din punct de vedere etnic pentru gustul lui. Ţineam foarte tare să-mi conving învăţătoarea să-mi dea şi mie de recitat, ceva, acolo, trei cuvinte - postul era vînat de mulţi dintre colegii mei - şi am muncit mult pînă am primit una bucata strofă de incantat. Cînd i-am comunicat satisfăcută mamei victoria, s-a uitat fix la mine, apoi a luat în mînă oribilul ei stilou chinezesc cu peniţă de aur şi a scris o scutire cu care s-a dus în dinţi la învăţătoare: copilul avea febră patruzeci, trebuia să i se scoată măseaua şi pe deasupra îşi scrîntise şi glezna dreaptă. În aceste condiţii nu puteam să aduc nici un fel de omagiu nimănui.

Dar cînd tăticu' a anunţat o nouă vizită, de data asta cu maşini, steaguri, mulţimi, fanfară - pe stadion - n-am mai zis nimic nimănui şi m-am dus să-i fac cu mîna împreună cu toţi colegii mei de clasă. Dacă am fi fost în clasa I B, trimestrul III, anul 199x şi nu 198x, am fi ieşit la un film sau la un spectacol, la un ceai sau la un party. Dar înainte de '90, vizita lu' tata era pentru noi ca un concert Apocalyptica cu intrare liberă - nu am fi ratat-o pentru nimic în lume.

Prima dată am simţit puterea maselor în acea zi de 1 Decembrie 198x, cînd ei cîntau şi fluturau steguleţe, zîmbeau cu ochi strălucitori (de la frig şi vodcă, dar eu n-aveam de unde să ştiu) cerului albastru şi conducătorului iubit, grupaţi pe mijlocul stadionului în coloane, formînd litere cu trupurile lor pline de creveţi, brifcor, peşte oceanic, eugenia - întotdeauna m-am întrebat de ce nu se numea elena -, fructo, pîine pe cartelă, bem-bem; cînd ei mimau atît de bine credinţa în tăticu' şi-n imnurile lui menite să înflăcăreze jarul orb al supunerii şi să-l direcţioneze spre alimentarea propriei puteri; cînd ei ţineau carnetele de membru de partid lipite de inimă, izolate doar de stofa proastă a hainelor, cînd ei îl aclamau şi el, EL, făcea gentil cu mîna şi le spunea to-va-răşi! ro-mâ-ni-a, as-tăzi... Era fascinant. În ziua aceea am răcit îngrozitor, din cauză că rămăsesem prea mult timp cu gura căscată în faţa uimitorului spectacol pe care-l regiza tata. Din vina lui am răcit. Avea şi rol principal, cum altfel...

A doua zi, ca-n toate celelalte, am trecut, în drum spre şcoală, prin centru. Tot ca în fiecare zi, am admirat superbul panou - azi ar fi fost un banner probabil - albastru, cu chipul lui tata în fundal şi cu un execrabil porumbel alb, pleznit, mare, avîntat, BUN, în prim-plan. Întrebasem de nenumărate ori ce fel de pasăre e creatura aceea minunată, nu, nu e un porumbel, nu se poate, porumbeii nu arată aşa. A, da, e, totuşi un porumbel? Şi chiar există? Unde trăiesc astfel de porumbei şi cu ce se hrănesc?

Nu aveam deloc simţul metaforei. Abstracţiunile în general mă lăsau rece. (Dar nu şi pe conaţionalii mei, se pare, căci la vremea aceea eram un popor de copii cu tată de împrumut, care umblau cu limba scoasă după raţia zilnică de bomboane prin care el, conducătorul, responsabilul, mima afecţiunea faţă de odraslele înfometate.) Fiindcă metaforele nu mă sensibilizau, nu m-am lămurit ce era cu porumbelul păcii. Aşteptam în fiecare zi să-l văd de-adevăratelea, să iasă din panou şi să zboare, cu crenguţa lui ridicolă în cioc, deasupra combinatului chimic ce trona la marginea oraşului. Dacă iubitul conducător avea puterea să stîrnească şi să controleze forţa pe care o simţisem cînd am îngheţat pe stadion doar ca să-l privesc pe el, cu siguranţă că îi venea foarte uşor să scoată porumbelul din panou şi să-i dea drumul, să-l lase să zboare de-adevăratelea.

Asta nu s-a întîmplat niciodată. În schimb s-a întîmplat altceva. Pasămite, tăticu' detectase gura mea prea căscată şi gîndurile necurate ce începeau să se nască în mintea-mi fără acces la abstracţiuni. Altfel nu-mi explic de ce a luat brusc decizia să mă pedepsească. A început prin a ne lua căldura. În micul apartament cu vedere la şantier se făcea din ce în ce mai frig. Mama dădea meditaţii ca să poată plăti curentul consumat de aeroterma oranj din sufragerie. Oricum stătea la şcoală pînă după lăsarea întunericului, aşa că m-am obişnuit repede cu ideea. Aveam o groază de discuri cu poveşti şi un pick-up Tesla, cehoslovac şi extrem de util în locuinţa aceea îngheţată şi goală. Prin robinet curgeau sloiuri care au ajuns să spargă minuscula chiuvetă de la baie şi să transforme cada în patinoar artistic. Dar era suportabil: ascultam poveşti pe vinil şi mă gîndeam la porumbei. Pînă cînd, nu ştiu ce-am făcut, nu ştiu cu ce-am greşit, nici azi n-am reuşit să luminez acest mister, dar l-am enervat cumplit pe tăticu'. Mi-a făcut o mizerie incredibilă, a pus în aplicare un plan pe cît de pervers, pe-atît de eficient: a decis să-mi ia lumina. Numai mie - cu şcoala a fost mai indulgent, doar ştia că acolo e nevoie de curent electric pentru formarea minţilor fraged-gimnaziale care aveau să asigure vi-i-to-rul lu-mi-nos al Rrrromâniei. Acolo, în şcoală, era încarcerată mama, cu manualele din hîrtie igienică pe catedră. Că le dădea elevilor să citească romane poliţiste în loc de programa şcolară, asta e altă poveste. Dar trebuia să stea acolo, cu ei, în timp ce eu, acasă, la ora cinci după amiaza, cînd afară se întuneca brusc, rămîneam fără căldură, fără pick-up cu poveşti, fără... lumină.

De cînd am rămas fără lumină, am decis că asta înseamnă ruperea relaţiilor dintre noi doi. În fiecare seară întunecată mă băgam în pat şi trăgeam plapuma peste mine. Hotărîsem că patul e cel mai potrivit loc pentru războiul cu nesimţitul ăla. Aveam nevoie de confort, pentru că urma... să mă concentrez. M-am concentrat zile întregi, luni, de fapt m-am concentrat timp de doi ani, încercînd să adun în mine toată forţa simţită atunci pe stadion, să n-o mai las să plece spre el. Speram că va slăbi, va muri, şi toată lumina pe care mi-o tăiase - discuţiile pe care le purtau adulţii în bucătărie confirmaseră că el era în spatele planului - avea să revină, odată cu căldura şi cu poveştile. Într-o seară am atins concentrarea maximă - începuse şi maică-mea să se concentreze. Cu ea s-au aliat vecinii, cu ei copiii lor, prietenii, profesorii copiilor, rudele de gradul I, II, III şi IV, ba chiar şi animalele de casă. Ne-am concentrat, cu toţii, la unison. În noaptea aceea, toată lumea a visat frumos.

Dimineaţa m-am dus la şcoală. Mă pregăteam să arunc o privire plină de ură porumbelului cretin care se găinăţa pe simţul estetic al privitorilor, cînd am constatat cu maximă uimire că dispăruse. Şi conducătorul iubit odată cu el. M-am uitat spre cer - poate zbura măcar unul din ei pe deasupra combinatului. Am constatat doar că venise primăvara şi adia un vînt cald dinspre vest.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer