Îmi cer scuze pentru formulările care, pare-se, te-au deranjat, în speţă "ghidonatul, e o traducere din engleză şi sună, vorba lui Petrică Roman, "ca dracu". Acuma e drept că nu ar trebui invocat personajul într-o asemenea companie, deci îmi cer încă o dată scuze.
Îmi spui că trag concluzii pripite şi că nu mă smeresc destul dinaintea Fiinţei, cum - heideggerian - numeşti tu numinosul, dacă pricep eu bine. Aş vrea să cred că nu ai dreptate: nu pretind că ştiu, ci doar am încercat să fac sumarul celor discutate până acum şi să pricep cam care ar putea fi - şi nu neapărat "ar trebui" - următorul pas în discuţia noastră.
Acum, eu am impresia că relativismul tău merge atât de departe, încât pulverizează orice posibilă decizie sau concluzie comună; dacă este atât de "imperfect, imprecis şi aleatoriu" modul în care poţi gândi Fiinţa, cum poţi şti că holograma este mai aproape de Ea decât icoana? Mai departe: sigur că mandala era mai mult decât fixarea atenţiei, dar eu mă refeream strict la această funcţie a ei, fără a încerca să-i limitez potenţialul decât din raţiuni strict ale discursului. Într-adevăr, trebuie să definim, asumându-ne riscul reducţiei, al schematismului şi al modelării imperfecte, personajele discuţiei noastre.
Apoi îmi spui că nu mă poţi urma într-o estetică a artei sacre. Perfect. Nici nu trebuie să fim două voci cântând monocord. Cred că este chiar bine, pentru vitalitatea discursului, să fim într-un dialog armonic, deşi eu încerc, recunoscându-mi astfel smerenia, să descopăr obiectul maieuticii noastre pe măsură ce înaintăm în el. În acest context, limbajul semiotic, neputincios în faţa unei "realităţi" care desfide orice limbaj, cum zici tu, este totuşi o unealtă. Eşti prea peratologic, monşer. Mă folosesc de metodă câtă vreme mă ajută în crearea unuia dintre multiplele modele viabile de interpretare a obiectului. Cu o vorbă a lui Popper, pe care, ca şi pe Heidegger, Kuhn şi alţii asemine (cum ar zice Alecsandri), îl ştuduiesc acum, feluritele teorii - "regresând" ulterior în meta-teorie - sunt doar "piles in the swamp", adicătelea piloni în mlaştină. Ne folosim de ele câtă vreme plutesc, spre a face pasul următor spre o nouă paradigmă.
Dunque, trebuie să stabilim o terminologie şi o metodă, fără de care nu facem altceva decât să cădem în extazuri deloc productive teoretic, tot încercând să nu strivim corola de minuni a lumii. Îmi asum riscul de a-ţi părea mai grobian în raport cu tema, dar trebuie ca reflexivitatea noastră să fie productivă - fie în întrebări, fie în - cu umilinţă - răspunsuri. Or, repet, relativismul absolut al conceptelor nu ne va ajuta prea mult; va trebui să operăm cu un dram de "ştiinţă". Altfel, cădem în adoraţie mistică.
Nu am spus că arta sacră este autonomă în raport cu obiectul reprezentării sale, ci tocmai contrariul: că ea este autonomă în raport cu estetica. Contrazicându-mă, mă confirmi de fapt. Sacrul subsumă virtuala intenţie estetică, consubstanţială artefactului, fie el icoană în ortodoxie, sau tablou/statuie cu temă sacră în vest. În adevăr, autonomizarea esteticului în Renaştere a adus implicit şi profanul drept obiect al reprezentării; realitatea şi obiectul reprezentărilor artistice încetează de a mai fi exclusiv deocentrice, făcând loc umanismului. Tot atunci, zici matale în prefaţa la Fiinţa şi Spaţiul, s-a produs fractura în raportul dintre Formă şi conotaţia simbolică asociată acesteia, în sensul că masonii (şi folosesc aici ambele înţelesuri ale termenului) puteau sau nu cunoaşte "Adevărul" dindărătul Formei. Vorba e că arta sacră post-renascentistă dovedeşte că avem de-a face cu o formalizare a discursului.
Petru cel Mare vrea să modernizeze Rusia şi, implicit, ortodoxismul. Importă cupola bursei din Amsterdam, pentru că domul este de bon ton. Importă clasicismul, dar, din raţiuni pe care azi le-am numi ideologice, evită varianta sa franceză. Rezultatul îl poţi vedea nu doar în Sankt Petersburg, dar şi prin Moldova - Iţcani, Frumoasa-Iaşi, Golia. Înaintea Stănileştilor, Petru cel Mare o admira pe aceasta din urmă dimpreună cu Cantemir, tragica figură eponimă a intelectualităţii în mare parte eclectic, eufemistic vorbind, chiar dacă resorbit de comunitate. Adică, el dovedeşte două lucruri:
1. că există viaţă dincolo de modelul bizantin pentru ortodoxie şi că
2. canonul răsăritean i se părea "depăşit", el privindu-l doar sub aspect formal, epidermic. Adicătelea, dacă tot trebuie o cupolă, de ce să nu import eu una "frumoasă" şi "modernă"? Tehnologie avansată, nu? Am asistat recent la prezentarea unui proiect pentru o mănăstire ortodoxă rusească la Philadelphia, proiectată de un american catolic.
Zice amicul: dacă înscriu eu un pătrat (i. e. Biserica) într-un colţ al unei incinte circulare, iaca simbolismul ţâşnind prin toţi porii formelor platonice. Desigur, nu mai fac cupola, pentru că tehnologia a evoluat în aşa "hal", că nu mai este necesară. Iconostas? N-am proiectat, că e treaba pictorului, dar am lăsat un ecran ca de cinema pentru asta. Proscomidiar şi diakonicon? Excuse me? A băgat mănăstirea în buricul târgului, ca să revitalizeze "a bad neighbourhood", care va izbucni ca floarea văzând bărbile preafericiţilor fluturând prin zonă. A lipit biserica de tot felul de funcţiuni "comunitare" şi "sociale": şcoală, centru de cartier, inclusiv ceva comerţ. Zic: maestre, da' popii ce-au zis? Ce să zică, face el, nu i-am întrebat. Da' că revoluţionezi tu dintr-un singur jet de tuş o tradiţie de două ori milenară ţi se pare oportun? Zice, domle, cartierul e de emigranţi ruşi. Dacă au emigrat, înseamnă că s-au săturat de ce e în Rusia şi vor să înceapă o viaţă nouă, deci o arhitectură bisericească nouă îi va ajuta în acest sens. Acum, sigur că amicul e complet în afara subiectului. Dar, la scară, cam asta e istoria arhitecturii sacre post-renascentiste.
Şi în acest context plasezi tu holograma. Eu nu vreau să fiu în dezacord cu tine de dragul contrazicerii, ci de dragul maieuticii. Nu ştim ce e Fiinţa, dar dorim să fim mai aproape de Ea prin hologramă. Ne desprindem de suportul material al reprezentării sacre, care este arhitectura - zid sau ce-o fi. Arta subsumează întregul discurs estetic şi îl unifică, prin a sa încifrare (cuvânt pur eminescian) simbolică. Biserica este într-un fel asemenea stupa-ei indiene. Aceasta - zice Eliade - este corpul construit, întruparea lui Buddha. Altarul este cap bisericii aşa după cum Iisus este cap ecclesiei. Fiecare parte dă seamă, holografic ai zice tu, despre codificarea simbolică a întregului şi trimite (face referinţă, cum zic semioticienii) la Biserica şi/sau la Cosmosul creştin. Consubstanţialitatea dintre celelalte reprezentări sacre - icoană, cântare la strană, ritual euharistic pe de o parte şi arhitectură care le circumscrie pe de o parte -, conţine întru sine pe toate şi este de aceea "built into" biserică, ar spune englezul. Nu le poţi separa, aşa cum nu poţi separa expresia şi conţinutul operei de artă. Sau, dacă o faci, cazi în păcatul stalinismului - grea înjurătură, şi la moda p-acilea! - de a picta cum oi şti tu mai bine tabloul ăla, numai să fie clar că e Coriolan Drăgănescu de gât cu Michaele Bravul, ca să trimit deopotrivă la Caragiale şi la parafraza mea dintr-o poezie pe care ţi-am trimis-o.
Scurt: eu nu te acuz de nimic vizavi de hologramă; încerc doar să îţi precizez spinii chestiunii; iar tema suportului este importantă aici, să nu zic chiar determinantă. Holograma este autonomă nu doar în raport cu propriul suport "material" - ca lumea e deopotrivă vibraţie şi materie - ci, prin analogie, cu orice suport material. În fapt, ea este virtuală. Ea nu este deci încorporată bisericii. Or, biserica este aceea care contează, stadiul superior de agregare şi compunere a acelor componente ale feluritelor arte sacre şi care dă seamă despre o stare superioară sumei algebrice a elementelor componente. Ce ar trebui să găsim noi aici, nu excluzând holograma poate, este un concept care să transceadă simpla chestiune a reprezentării vizuale, virtuale sau nu, a Fiinţei.
Pentru că eu cred că Fiinţa este prezentă virtual în icoană. Or, tu propui holograma pentru a "actualiza discursul" sau pentru a fi mai aproape, reprezentând-o mai "fidel", de Fiinţa? Dacă motivul e al doilea, îţi zic că, în terminologia lui Stephane Lupasco, - între icoană şi hologramă este doar o diferenţă de grad de "actualizare" a Fiinţei, nu de rang. Zici că, dacă ne situăm în context local, adică românesc, cădem la patima amănuntului. Aşa mi-e mie scris, să fiu ăla mai "realist" în relaţia noastră, chiar dacă din pricina asta iau mai multe scatoalce. Tu respiri aerul tare al conceptelor, vin eu şi te trag de mânecă pentru că, mai la coadă, ar trebui şi construite conceptele noastre. Sau nu? Tu eşti "designer-oriented", eu "user-oriented". Eu îi ştiu ceva mai deaproape pe preoţi, realitatea "de pe teren", cum ziceau politrucii. Dacă rămânem în stratosferă este sublim, dară va lipsi cu desăvârşire impulsul către practică. Or, problema imediată este nu dacă băgăm sau nu holograme la Umbrăşeşti de Galaţi, unde "meşterii" au construit o biserică cu influenţe din "goticul local", cum scria apologetic Dan Ciachir iarna trecută în Cuvântul; problema este că sunt peste o mie de biserici de făcut ACUM. Unele sunt gata, mariaje între silozul de cereale şi transeptul cistercian. Cu iconostasuri sculptate în lemn, de un kitsch vioi şi dătător de inspiraţie. Cu picturi asemenea. Fără bolţi. Fără cupola Pantocratorului. Copii ai lui Mamona. Probabil că numai criza şi sărăcia să mai domolească avântul demiurgic al popilor şi comunităţilor care se simt culpabile. Altfel, nimeni nu ştie de ce şi cum trebuie făcut. Suntem în stare de necesitate. Putem noi doi; noi, arhitecţii; noi, arhitecţii şi clerul; noi, biserica, să devenim reflexivi şi să înţelegem barem tema discuţiei, necum să mai propunem şi modele viitoare?
Eu nu sper să rezolvăm acum, într-o carte şi în timpul vieţii noastre lucrurile astea, deşi sunt convins că, fără o stare reflexivă a clerului vizavi de ortodoxia însăşi, re-formarea (doar a) arhitecturii este la fel la fel de folositor ca şocul electric în moartea clinică: mai mult nu ajută. Modernist vorbind, e formalism pur să (re)inventezi arhitectura pentru o "funcţiune" egală cu sine de milenii.
Augustin
*
Dragă Augustin,
Zici în ultima ta scrisoare: "să găsim un concept care să transceadă problema reprezentării virtuale": foarte bine! Dar îţi aminteşti de unde am plecat, în cearta universaliilor asta a noastră; că structura spaţială a bisericii nu poate fi schimbată, pentru că e suport icoanelor, iar icoanele dau seama despre Fiinţă şi de aici ideea că le-am putea desprinde de acel suport, care ar putea astfel evolua şi el. Sigur că, în acest fel, icoana nu mai e ce era, şi sigur că, de fapt, problema e un concept, nu holograma în sine, care e doar un mijloc. Încercam să dovedesc, apoi, că ea, holograma, nu e incompatibilă cu canonul, şi nu mai reiau argumentaţia.
Ceea ce mi se pare acum grav, e că tu vii deodată cu un argument: "actualizarea discursului", zici tu, persiflând, e de condamnat! Dar de ce? N-am să-ţi fac acuma o goală teorie despre "progres", etc. - toată teoria răsuflată în care eu unul nu cred, după cum îmi imaginam că ştii (sunt mai degrabă, adeptul "veşnicei reîntoarceri"!)
Dar problema e gravă. Adică tu admiţi a-ţi scrie poemele pe computer ca pe ceva firesc, dar nu admiţi că biserica ar putea, arhitectonic vorbind, să se schimbe, şi vii cu "tradiţia de două ori milenară"! Prea departe , acum, nu e nici corneliuvadimtudor!
Află, dacă nu ştii, că biserica a "evoluat" în cele două milenii: deja, după Pavel discursul se schimbase, şi asta s-a întâmplat constant. Arhitectura a evoluat şi ea mereu, şi încă spectaculos! O să spui: da, dar nu şi biserica ortodoxă! (ceea ce e, într-un fel, adevărat: dar să fie ăsta un argument?)
Dă-mi un singur argument, că "actualizarea discursului" e ceva condamnabil - un argument solid, nu ca ăla de mai sus! Fireşte, ca să revin acum, că holograma nu poate fi "absolut" independentă de un suport, cum încerci tu să afirmi, flatând-o ("independent de suport" poate fi numai Dumnezeu!) dar e mai manifest independentă decât icoana (şi fac o paranteză: mă ironizezi că afirm că nu putem gândi Fiinţa "decât în mod imperfect, şi totuşi neam să mă apropii" de ea prin hologramă; or, e aici toată drama lui homo religiosus, cum ar zice Eliade, şi dacă n-ai trăit-o eşti un om fericit, dar eşti ateu).
Deci în acest fel e mai "fidelă" holograma Fiinţei: în sensul că eu, om muritor, îmi imaginez în mod imperfect perfecţiunea lui Dumnezeu şi încerc, cu mijloacele mele, să transpun această imagine. Asta nu e o problemă de "actualizare" care poate fi persiflată: folosesc ceea ce am la îndemână şi acum am la îndemână acest mijloc: o imagine proiectată, virtuală!
Aş mai face o paranteză, acum, ca să explic de ce folosesc termenul Fiinţă, ca şi Heidegger (fireşte că, probabil, dacă nu l-ar fi desprăfuit el, am fi fost mai săraci). Dar l-a folosit Heraclit şi Heidegger ni l-a readus, e drept. Şi Heraclit, care după cum ştii, e autorul uneia din cele mai uluitoare fraze: "Fiinţei îi place să se ascundă" e mai vechi decât Hristos cu vreo 500 de ani. Deci ideea era să nu limităm încercarea noastră de maieutică la ortodoxism şi la Dumnezeul Creaţiei, deşi problema era icoana ortodoxă şi biserica ortodoxă, şi asta pentru că Dumnezeu e unic, dar termenul e oarecum tocit de o utilizare în răspăr (s-ar putea, ca după o vreme, să nu mai fie, ca pământul după asolament, e din nou bun de semănat) dar şi pentru că Fiinţa e aproape de a fi şi de fire, în timp ce Dumnezeu e o comptelă a lui Dominus Deus, ceea ce e mult mai puţin, zic eu.
În ce priveşte opera pioasă de edificare a celor 1.000 de biserici, goticul local de la Umbrăşeşti de Galaţi - eu cred aşa: Aşoka a construit, se zice, 10 mii de stupe, şi n-a rămas mare lucru din ele! N-o să putem noi schimba ceva cu discuţia noastră filosoficească! Eu nu ştiu ca vreun text să fie pricina că romanicul s-a transformat dintr-o dată în gotic (asta e încă un mister al religiei şi culturii europene, nu ştiu să-l fi dezlegat cineva) şi în general, nu cu "texte" s-a produs vreo schimbare în arhitectură.
Să "devenim reflexivi": da, dar asta e o problemă de cultură, şi ea se face greu, trebuie timp. Dar cred că putem să punem şi noi o pietricică, acolo: de asta am şi răspuns la provocarea ta, cu epistolele astea.
Aş mai face o paranteză, pentru că, la fel îţi iroseşti nervii împotriva prietenului tău american, şi a lui Petru cel Mare - căruia eu n-am oricum, din motive bineştiute de noi românii - nici un motiv să-i port vreo simpatie particulară: tu pari să insinuezi că, de fapt, holograma e cam acelaşi lucru cu nerespectarea canonului ortodox de către sus-numiţii, care fie adaptează nefericit canonul la un "bad neighbourhood" american, fie importă un model arhitectonic de aiurea.
Or, nu e deloc acelaşi lucru cu holograma; ea ar trebui să fie mijlocul de a provoca "schimbarea dinăuntru" a structurii arhitectonice a bisericii răsăritene, şi nu e un model adus din afară, dimpotrivă e provocat, cum ai zice tu, de o reflexivitate ortodoxă.
Eu în principiu, nu văd nimic rău în a aduce şcoala lângă biserică (că a mai fost, până nu demult!) şi nici chiar comerţul: de ce nu? Iar Petru avea motive politice, ştii bine, după cum motive politice au fost şi acelea care au dictat separarea în două a Bisericii creştine; deci cad oricum în afara discuţiei noastre!
De obicei dogma spune: forma arhitectonică a fost stabilită de la început, de fiinţa divină, şi aşa a rămas, absolut neschimbată! Fiindcă vorbeşti de Buddha, sper că ştii cum a indicat el discipolilor să facă stupele, făcându-şi haina grămadă pe pământ! Primii creştini se rugau în catacombe; "modelul originar" e o frumoasă legendă, el dă (uneori) cadrul, ideea (e cazul stupei) dar nu indică niciodată forma particulară; asta e de obicei treaba dogmaticilor de mai târziu, lipsiţi de geniu religios, oameni ai detaliului nu din scrupul, ci din obtuzitate. Sunt puţin nedrept, ştiu: orice formă trebuie să se fixeze, dar orice formă evoluează: uneori pe nesimţite, alteori brutal şi dintr-odată, printr-o mutaţie să zicem genetică.
Şi acum aş vrea să încheiem (provizoriu) acest capitol, pentru că m-ai provocat să trecem la formă, şi când am vrut s-o facem mă ironizezi din nou; or, eu am pus o întrebare grea! Se pare că radicalul indo-european care desemnează "curbura" cuprindea sensurile de "cavitate" şi "concavitate" cu toate sensurile particulare derivate de la munte la peşteră. Or, aici e o consecinţă gravă pentru limbaj şi gândire: pentru că forma nu poate fi gândită decât în termeni de antinomie, rezultă că există (cel puţin iniţial) o ubicuitate absolută. Deci, ce înţelegi prin formă?
De obicei dăm cu toţii definiţii, grăbiţi, fără să ne gândim prea mult, împinşi de nevoia cotidiană de a aduce lumea din real în gândire şi asta e întotdeauna o sursă de fabuloase aproximaţii. (e aici o dezbatere logică foarte veche, nu spun nimic original!)
A "defini forma" nu e, aşadar, o operaţie filosofică goală (deşi ar putea deveni) şi o simplă "punere în acord" - pentru ca, în acel mod - calul să fie cal pentru amândoi, şi nu broască, perete sau pisică! (scriam în textul despre "natură şi cultură" din F&S - că pentru "cultură" sunt vreo 500 de definiţii; ce să mai vorbim de "natură"!)
Există o ubicuitate absolută a termenilor care provin, cred, din acest environmental noise ar trebui totuşi, să ne înţelegem!
Paris, 15/11/93
Radu