Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Postmodernismul vîrstei (nimicurile în locul nimicului)


Bogdan Ghiu

07.08.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Încep, cu vîrsta, să învăţ postmodernismul pe cont propriu, în propria piele. Să obosesc adică, riscînd – cu critica mea media (literal) radicală şi normativă – să nu-mi mai placă nimic (sau foarte puţine), să-mi pierd partenerii de dialog (consumatori cuminţi: chiar dacă la fel de nemulţumiţi, mai concilianţi măcar în expresie), să mă îndepărtez de o lume tot mai rotundă, producătoare, altfel spus, a unor efecte de convexitate (adunare, reunire) / concavitate (respingere) fără rest.

Tot mai mulţi dintre oamenii din media, cu infime excepţii, mi se par proşti, îngîmfaţi, suficienţi, superficial, netalentaţi, grăbiţi, profitori, ahtiaţi, nepregătiţi, neiubitori de propria meserie ca artă. Ca artă de viaţă, adică.

Ce să fac? Să continuu pe aceeaşi linie, sau să mă adaptez, să mă integrez – la propriu –, adică să iau lucrurile (artefactele) aşa cum sînt şi să le comentez supus, enunţînd simple opinii de gust, dinăuntru?

N-am să răspund (complet) azi. Încercînd să mă obiectivez, chiar şi frugal, voi spune că cele două puncte de vedere / trepte, mai mult sau mai puţin implicite, în funcţie de care judec, şi pe care le propun, pe această cale, oricărui privitor la televizor, sînt următoarele:

  1) televiziunea în sine e nocivă: ca flux dematerializant omnivor, ca „tehnicizare” şi reducere a umanului etc. Acesta ar fi punctul de vedere, revulsiv, din afară, conform căruia: se poate, s-ar putea trăi (poate chiar mai bine) şi fără televiziune;
  2) tot „tradiţionalist” privind, disting, normativ, ca în toate domeniile artei (de a fi, a omului în general, ca vieţuitor instinctiv „filosofic”), între o televiziune bună, bine făcută, şi o televiziune de mîntuială, prost făcută, prin care, la neajunsurile structurale ale faptului de televiziune în sine se adaugă, multiagravant, şi executarea lui defectuoasă generalizată. Or, la noi tocmai aşa, în acest din urmă sens, se face televiziune. La noi, televiziunea de proastă calitate a devenit de neînlocuit, normă implicită, înzestrată cu puterea de iradiere a practicii încetăţenite, devenită rutină. Ea nu poate fi înlocuită nu de către altceva, cu altceva, în accepţiunea punctul 1, ci de către o televiziune bună, care e dată la o parte, făcută imposibilă încă din sămînţă, din stadiul aşteptărilor.

Aleg, altfel spus, nimicurile în locul nimicului pur şi simplu. Voi încerca să mai pot să mă uit cuminte la televizor, critic dinăuntru, supus, „postmodern” (niciodată însă, sper, postmodernist), „postmodernizat” cu vîrsta, mulţumindu-mă catatonic (catodic, cacofonic) cu ce mi se oferă, să judec de la caz la caz, ca şi cum aş discuta, monden, despre vreme. Reintroducînd însă, pe fereastră, în judecata mea, principiul discriminant fundamental din aprecierea artei: nu contează conţinutul, „materia”, doar forma, sau, pentru cazul în speţă, formatul.

Au format televiziunile şi programele de televiziune româneşti? Au, altfel spus, compoziţie, structurare, stil, indiferent că este vorba de ştiri, de reportaje, de documentare (pasăre rară la noi, într-un moment de vîrf al genului în întreaga lume!), de transmisii sportive, de umor, de emisiuni pentru femei, bărbaţi, copii etc.?

Nu. Un mare NU. În aproape sută la sută din cazuri. Televiziunea, în România, nu are formă. Şi nu-şi respectă condiţia de artă, adică propriile norme şi criterii. Căci acestea există. La alţii, însă.

Cad uneori peste cîte o emisiune de la un post străin, subiectul nu mă interesează în sine, dar programul e pasionant, şi simt că asist la o operă de televiziune, care mă captivează prin ea însăşi.

La noi nu mi se întîmplă aproape niciodată aşa ceva.

În România pînă şi televiziunea, supremaţie a simulacrului – adică, repet, a artei –, e simulată.

Şi atunci, în faţa lipsei de valoare, îmi piere brusc tot postmodernismul atît de greu (şi de agonistic) agonisit, mi se face dor de o modernitate esenţială, abuzivă, pe cînd doar artiştii erau schizofrenici. Azi, schizofrenizaţi sîntem cu toţii, nişte schizofreni, însă, trişti, de serviciu, de sistem: integraţi, nu dezintegrativi.

Ador simulacrele artistice, dar le urăsc, le resping visceral pe cele morale. La noi, cele din urmă au triumfat.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer