Asocierea formală dintre muzică şi literatură pe care am încercat-o în titlu nu e întîmplătoare. Lista mea de muzică se întrepătrunde cîteodată cu cea literară, unindu-se într-un creuzet al ideilor şi al lumilor: am pe pereţi foarte multe playlist-uri cu CD-uri şi cărţi, pe care le exploatez în paralel. Ultima piesă pe care am ascultat-o m-a plimbat prin Germania Centrală, în păduri misterioase, printre detectivi sclipitori. M-am delectat cu o poveste. În timp ce ascultam această piesă – Făgăduiala de Friedrich Düremnatt -, cei patru membri ai trupei White Stripes certificau corectitudinea plonjării mele în playlist-uri literare: "Every single one's got a story to tell".
Cînd am nevoie de o excursie mai lungă, ascult concerte: Günther Grass, cu Toba de tinichea, mi-a oferit una din călătoriile cele mai cuprinzătoare şi mai iniţiatice pe care le-am întreprins vreodată. Iar dacă vreau să urc pe munte stînd confortabil pe canapeaua mea albastră, îmi pun căştile din care susură Doktor Faustus (nu, nu Muntele vrăjit, era prea la prima mînă:)) – asta ca să înlocuiesc efortul fizic pe care l-aş face urcînd efectiv pe munte cu unul intelectual. Şi dacă vreodată îmi lipseşte senzaţia de relaxare pe care mi-o dă înotul, Maestrul şi Margareta mă aşteaptă, cuminţi, înconjuraţi de mii de drăcuşori simpatici, pe raftul cel mai accesibil al playlist-ului.
*
Toate întîlnirile dintr-un playlist literar te îmbogăţesc. Chiar dacă unele nu-ţi plac sau, aparent, nu-ţi spun nimic. Şi, pe lîngă banalele strîngeri de mînă cotidiene, există acele Întîlniri care se transformă în relaţii de durată, în prietenii sau obsesii, din care te hrăneşti şi care te schimbă. Anul trecut am avut o astfel de Întîlnire. Am descoperit o muzică specială, care m-a chinuit şi mi-a plăcut totodată într-un mod pe care nu cred că-l voi uita prea curînd. Am făcut cunoştinţă cu Fetiţa care iubea prea mult chibriturile, compusă impecabil de Gaétan Soucy. Un text care, deşi nu are aproape nimic în comun cu superba simfonie a lui Ingmar Bergman numită Copil de duminică, m-a condus spre aceeaşi zonă a stărilor pe care mi-o revelase cea din urmă. Sînt puţine cărţile în care să existe o voce narativă atît de profundă, atît de recognoscibilă şi de clară cum e cea a lui Gaétan Soucy, ajunsă la noi prin intermediul casei de discuri Polirom. Titlul trimite la Fetiţa cu chibrituri a lui Andersen, cu care acest roman are în comun nota depresivă a basmelor nordice. Povestea e simplă, dar compoziţia textului este una extrem de filigranată, scriitorul canadian reuşind să se impună ca un adevărat bijutier al cuvîntului. La miezul moale al cărţii se poate ajunge doar coborînd prin piramida întoarsă a discursului narativ, unde, pe lîngă blues combinat cu reverberaţii Dead Can Dance, se ascund şi metale grele - o muzică dură şi sumbră, adusă de bazele teoretice pe care Soucy şi-a construit textul literar: schema însemnelor victimare, construită de antropologul francez René Girard în studiile Ţapul ispăşitor şi Violenţa şi sacrul. O serie de atrocităţi care constituie istoria unei familii degenerate se revarsă dintre raccourci-urile narative ale poveştii lui Soucy, o poveste despre durere şi sacrificiu, proscrişi şi marginali. Cu toate că e o întîlnire dureroasă cu un roman despre durere, cum o arată şi motto-ul din Wittgenstein, această carte îşi merită un loc în orice playlist. Este o piesă de rezistenţă.
*
Atît C. G. Jung cît şi folclorul românesc ne învaţă că după ploaie, iese soarele: cartea cu care am stins tristeţea Fetiţei... lui Soucy se numeşte Emil şi detectivii, roman pentru copii scris de Erich Kästner, un excelent poet german. Şi totuşi, Prichindelul, tot de Kästner, rămâne mai bine scrisă. Părerea mea. După aceste piese light, m-a apucat cheful de clubbing. Şi pe ce te poţi agita mai bine decît pe Frédéric Beigbeder, cu cei 199.000 de lei ai săi? Mă rog, cam prea agitată cartea, dar măcar nu e un şlagăr de prost gust. Tot spre playlist m-am întors şi cînd mi-am descoperit veleităţi analitice. L-am luat pe Stephen King, curioasă în legătură cu schemele pe care le foloseşte un autor vestic de mare succes. Insomnia lui este un roman mult prea comercial pentru gustul meu, dar măcar am înţeles reţeta şi am gustat puţin pulp fiction. Apoi am experimentat un jazz destul de psychedelic: O femeie a lui Péter Esterházy (casa de discuri Humanitas). A urmat revenirea la un tango nebunesc cu striaţii de muzică dodecafonică: Spuma zilelor de Boris Vian, o carte la care mă întorc adesea. Apoi, de-a valma: Kafka, Hrabal, Kundera, Mishima, Calvino...
Şi playlist-ul ar putea continua, la nesfîrşit. Recunosc că mi-a venit ideea să-l împărtăşesc în urma unui mesaj de pe un e-group, în care cineva îşi exprimase dorinţa de a afla topul preferinţelor literare ale co-listenilor. Chiar un top n-am reuşit să dau, cred că mi-ar fi solicitat nepermis de mult discernămîntul.
Dar un playlist – cu plăcere.