31.03.2003
I

De trei ori balistica destinului meu s-a întretăiat cu orbitele vieţuirii şi postvieţuirii lui Nichita. Prilejul au fost oameni, nu cărţile, cu toate că şi ele vegheau stelar de undeva, ţeseau complicităţi protectoare.
Terminasem.
Mai mult ca perfectul acestui verb taie realul pe unde-i e lui mai drag. De terminat, aşa, la singularul persoanei I, termini o treabă, dar niciodată o aflare în treabă, termini un act de dragoste. Te sui apoi pe movila momentului, te agăţi de siajul fosforescent al orgasmului şi te uiţi îndărăt. Zăreşti trecutul recent, încheiat la toţi nasturii, îndepărtându-se.

Terminasem facultatea. Prinsesem post în Bucureşti, un chilipir răsunător. Azi mă tem că ar putea să se dovedească toboganul tuturor ratărilor mele. Dădusem cu creştetul capului de adevăratul comunism, cel al locului de muncă şi viaţă, cu tusea măgărească fără sfârşit a tuturor tinichelelor asupra celor tineri, cu lătratul înnebunitor la tot ce era viu al unor căţele infecte. Nu puteam, deci, să mă desprind de amintirea Universităţii şi nici de imaginea clădirii ei. Cu orice pretext dădeam pe acolo. Stăteam uneori o oră, două fără altă intenţie decât de a sta în holul de la Litere, pe banchetele de piatră din firidele laturilor înguste ale aulicului rectangul. Un exilat, un fost... un fost de al locului, visând să fie recunoscut de câte cineva. Se întâmpla uneori şi asta.

De pe una din acele banchete m-a săltat, într-un 14 martie, să fi fost prin ’80 sau ‘81, profesorul Ion Coja:
- Ce faci aici?
- Aştept... ştiţi...
- Las-o... că nu mai vine. Te-am văzut aici şi acum o oră, vino mai bine cu mine pe la Nichita Stănescu, e ziua nevestii-si.
La mine, flatare mare. Proful mă suspectase pozitiv că aveam pe cine să aştept şi, la fel de pozitiv, mă căra la poetul momentului, adică la şeful contemporaneităţii lirice din capul meu. Acolo, la poet acasă, va să zică, două fete care sar mai mult spre mine decât de gâtul meu. Stupoare! Foste colege de la franceză, mai mici cu doi ani, una din ele fiind Todoriţa Tărâţă, Dora, cum îi spuneam cu toţii. A ei era acea zi de naştere la idele lui martie. Împlinea... Ce mai contează! Nichita mă întreabă şi pe mine câţi ani am. Mărturisesc.

- Vezi, zice dumnealui ocolind masa si venind la mine ca să mă pupe pe frunte, dacă eram şi eu mai harnic în pulă, puteai să-mi fii fecior!
Eu încasez cu purpură-n obraji visul lui de hărnicie, mă relaxez în sfârşit, mai cu seamă că puţin mai înainte, sesizând el că ceva nu e în regulă cu mine, o tot rugase pe Dora să citească, scuzându-se că el nu mai vede ca lumea, fiindcă suferă, pasă-mi-te , de o boală homerică.

Apare şi Gheorghe Pituţ. Mă mai destind. Aflu că el e bihorean, vecin de geografie abandonată cu sătmăreanul din mine. Colega Dorei povesteşte anecdote studenţeşti, se bea cognac, iar pe podele, nici un covor, nici o carpetă.
Vine vorba de o apropiată călătorie a lui Nichita, poate că şi a Pituţului, în nordul Transilvaniei - Baia-Mare, Sătmar, Oradea. Nichita scoate o fotocopie după Evanghelia lui Toma. Ţine neapărat ca apocrifa, text rar pe atunci, să ajungă în cât mai multe ţinuturi ale ţării. După care plonjează şi mai adânc în antichitate, o ia spre mit şi-i dă înainte cu Homer şi cu boala lui poetică. E un pretext pentru a se putea strecura pe lângă Iliada şi pe după Odiseea şi a o pune pe Dora să ne citească cel mai recent manuscris al său. Vorbea de fapt de un volum încheiat, Scrisori de dragoste.

Să fi fost electricitatea emoţională a momentului vocea limpede şi adecvată a Dorei, o revelaţie, să fi fost cea dintâi participare a mea la lectura preeditorială a cărţii unui autor major, să se fi orchestrat fericit toate astea, e cert lucru că am rămas cu o arsură sufletească de neuitat de pe urma acelei întâmplări. Volumul mi s-a părut unul deosebit, dezinvolt printre reperele realului, eliberat de servituţi tehnice, plutind în vers liber pe deasupra existenţei, a umbrelor unor biografii ilustre, a portretelor şi jocurilor iubirii. Mai târziu, când a fost tipărită, n-am cumpărat cartea ca nu cumva să-i găsesc aureola spartă. Nici n-am recitit-o. Mi-era teamă de modificări, iar apoi, acea lectură cu voce tare, neacompaniată ce-i drept de harpă, avea în sine ceva de unicat, de recital homerian, de Mediterană imemorială.

II

Decembrie 1984. Ne trezim ca din pumni că e cazul să ţinem un parastas cu literaţi pentru Nichita. Ajungem, cum îi stă bine oricărei comemorări, la margine de Bucureşti, una luxoasă însă, pe Lacul Tei, un complex de al UTC-ului, cu o sală mare, prea mare pentru un aşa-zis bar, cu ness café şi ţigări BT la tejghea. Vine puhoi de lume sau, cum scrisese undeva eternizant Alexandru Monciu Sudinschi, citând o chelneriţă, vine mare apogeu de clienţi. Încep discursurile. Bolţile barului răsună de hărmălaia tribală a şlehtei etilico-boemoide din jurul lui Nichita. Se ajunge şi la un moment însorit când Augustin Frăţilă pune mâna pe chitară şi cântă pe versurile comemoratului. E înainte de Crăciun: Haideţi fraţilor să mergem/ ochii veacului să-i ştergem...

Dar vocile aspiranţilor la vedetism nu se lasă cu una, cu două. Se înalţă din nou în văzduhuri şi povestesc despre cum au stat ei toată noaptea alături de Nichita, au băut şi au compus versuri, bineînţeles că proprii: Vă invit să le ascultaţi! Până să se producă vuietul de indignare, se şi revărsaseră asupra apogeului de clienţi belşuguri de rime şi nerime, mare-i şi grădina prozodiei!

La un moment dat, se ridică Valeriu Pantazi. Vorbeşte, cum îi era obiceiul, rar, cu pauze retorice bine măsurate. E polemic. Atenţiile se cabrează. Rezultă în final, după cum afirmă opinentul, că şi el a compus spontan împreună cu Nichita, drept care dă verdictul: Iată că nu numai alţii au făcut-o...

La ieşire, urcând de acolo, din Groapa Floreasca spre Bucureşti, mă nimeresc pe potecă cu spiritul critic Ion Bogdan Lefter. Îl întreb:
- Ei, şi cum ţi-a plăcut în Spitalul Amorului?
- Ăăă...
Ştim cu toţii că dumnealui are obiecţii în privinţa lui Nichita. Dar nici Anton Pann, cu cântecele lui de inimă albastră, nu-i place. Fiindcă vorba balcanică a bardului născut în Bulgaria, ţara lui Orfeu: “Dacă nema putirinţa, ce mai chichirez gâlceava?”

III

Nu respect aici cronologia. Doar Călin zis File din Poveste, s-ar pricepe să mă preţuiască. Căci şi pentru el, nu cea de a treia treaptă în ordinea aventurii, pădurea de aur, ci cea de a doua, pădurea de argint, reprezintă paradisul de imagini şi răsfrângeri. Călin, s-ar putea spune, dă sens ondulatoriu petrecerii sale pe sub cer.
Să unduiesc şi eu, aşadar, de ce să nu şerpuiesc? Ajung prin mişcarea asta în decembrie ’83. În ziua de 13, cade bomba: a murit Nichita!
Consternare. După Marin Preda, alt picior în burta naţiunii... şi încă în acelaşi loc, în nervul cu moartea prematură a scriitorilor din prima linie. Care linie?
Cea valorică. Atât.

Dar nu pot să mă consternez suficient în acele zile, fiindcă tocmai îmi apare volumul de debut Spontaneitatea înţeleasă, versuri, bucurie mare. Legenda pe care am grijă s-o lansez la repezeală, spune că mi-am ridicat volumul de la Cartea Românească taman pe 13 decembrie. Adevărul este că încărcasem teancurile de cărţi pe 12 sau pe 14. Fireşte că tuturor prietenilor li se aducea la cunoştinţă, spre sensibilizarea organelor lor cu paranormalul (şi mai senzaţional de vreme ce fusese interzis în epocă), că operaţiunea, cu totul întâmplător, semn al destinului, a avut loc pe 13. Dovadă că n-a fost aşa e chiar devenirea mea scriitoricească, una care nu a fulminat precum cea stănească, deci, bardul murind cu cărţi cu tot, nu s-a încarnat intempestiv în placheţica altuia.

O iubire cu care mă dădeam în leagăn pe atunci şi care se aniversa tot prin preajma evenimentului cu morţi de poeţi şi naşteri de cărţi, susţinea răspicat că de fapt de ziua ei îmi umflasem eu volumele de la editură, ba chiar că acea zi funcţionase ca elevator pentru euforiile debutului.

Străbăteam, pentru a ajunge la ea, tot Bucureştiul. Schimbam câteva autobuze, traversam un bulevard măreţ, o luam pe o alee printre blocuri şi intram, cu exactitate de rachetă teleghidată, în scara blocului. Pe aleea cu pricina şi cu nume de codru defrişat, mă vedea toată mahalaua. Ieşeau la ferestre, atârnau peste pervazuri, numai să vadă şi să nu creadă că un orb vine singur, fără baston, necălăuzit de vreun câine şi nimereşte la o femeie tânără şi competitivă care locuieşte tot singură. Acu’, la vreun miel fermecat şi invizibil care-l târa după el pe bizarul pieton, tot s-or fi gândit ei. N-o spuneau totuşi pe faţă, deoarece se ştie că românul este orice, numai arhaizant şi folclorizant nu.

Drept care, în cel mai pur stil postmodern, administratorul blocului o întreba din când în când pe dumneaei, atrăgătoarea ţintă a pelerinajului meu: Mai vine vărul dumneavoastră pe la noi?
Asta-i opinia publică, una emancipată: văr poţi să fii, poet şi amant homeric, doar printr-o minune.

0 comentarii

Publicitate

Sus