- Anticamera profesorului Spinner, bună ziua, rosteşte Luiza în telefon.
Pacientul doreşte o reţetă nouă pentru Tecfidera.
- Cum aţi spus că vă numiţi?, întreabă la fel de calm, notându-şi răspunsul.
Apoi se lăsă iarăşi pradă reflecţiilor asupra evenimentelor care, la doi ani de când începuse să lucreze în acel loc, o aduseseră în situaţia în care se afla în momentul de faţă. Situaţia nu era greu de explicat. Dacă urmăreai firul poveştii, ai fi ştiut că nu avea cum să se termine altfel.
Ca şi la început, Luiza lua şi în prezent trenul la aceeaşi oră, după acelaşi ritual. Şi astăzi, ca întotdeauna, coborâse la Ostbahnhof, apoi luase metroul să ajungă la opt fără un sfert la spital. Intrase direct în centrul pentru boli ale capului, în clădirea roşie, prin uşile fumurii de sticlă care culisau singure. Făcuse stânga, trecuse de radiologie, apoi intrase la neurologie. Nimic schimbat. În fiecare zi acelaşi lucru.
La recepţie se afla, ca de obicei, Kathi. În cazul în care nu veniseră împreună spre serviciu, se afla deja acolo. Aceasta o saluta ba cu ură, ba fără s-o privească, ba de-a dreptul ameninţătoare, era un adevărat mister în privinţa toanelor ei. Vitriolul şi ura din ochii ei nu se stingeau niciodată. Ea lucra în perimetrul unui spaţiu delimitat de tăbliile birourilor aşezate în aşa fel încât să închidă un dreptunghi în holul deschis, iar în spatele ei se afla peretele cu dulapul unde se depunea poşta pentru angajaţii. Tăviţe mici de plastic cu etichete pe care scrie numele fiecăruia stăteau înşirate una lângă alta.
Luiza a trecut de Kathi şi în această dimineaţă, ca de obicei, ignorând-o, mai departe de-a lungul holului, până a ajuns în capăt şi a luat-o la stânga. Trecuse de toalete şi intrase în biroul a cărui uşă era lăsată deschisă de către şef, special pentru ea. Îl putea vedea cum îşi citeşte corespondenţa. Îl salutase şi azi, ca în fiecare zi, apoi îşi dezbrăcase haina să o aşeze pe umeraş în dulapul de la intrare. În acel dulap, în partea de jos, se aflau pachetele de cafea boabe stivuite unul peste altul, pe care ele le administrau. Cafeaua era cumpărată de către şef din banii lui, dar era pentru toată lumea. Când cineva dorea cafea dar maşina de cafea în bucătărie nu mai avea boabe, venea la ele şi lua un pachet nou. Nu era recomandabil să lase la bucătărie pachetul plin de cafea, deoarece se fura ca în codru. Dispăreau în mod curent obiecte din bucătărie, farfurii, ori mâncarea angajaţilor, iar uneori portofele de prin birouri. Era un adevărat circ.
Dădea drumul computerelor, la toate patru, apoi începea să sorteze mailurile externe. În căsuţa poştală comună soseau toate cererile posibile, de la spam până la invitaţii în emisiuni de televiziune pentru marea somitate în neurologie care era şeful ei. Dacă era vorba de pacienţi, îi căuta în sistem şi apoi trimitea mailurile mai departe medicului răspunzător pentru ei. Printa listele celor cinci secţii pentru ca profesorul să ştie ce pacienţi sunt şi unde se aflau ei în timpul şedinţei de dimineaţă pe care o ţineau medicii în mica încăpere de la subsol, cea care aparţinea radiologiei. Urma să mai scoată la imprimantă o dată listele mai târziu, pe la ora două jumătate, când şeful mergea să îşi viziteze pacienţii privaţi care erau internaţi pe secţii. Trebuia ca ea să sublinieze pe liste numele celor care aveau asigurare privată, ca el să ştie exact unde să meargă, ce boală avea respectivul şi ce tratament primea. El nu vizita, ca director al clinicii, decât pacienţii asiguraţi privat.
Între timp, Luiza răspundea la telefon şi îşi nota toate informaţiile necesare în cazul în care pacienţii doreau noi reţete, ori doreau să primească scrisorile medicale mai repede sau unele noi care să le înlocuiască pe cele pierdute. Îi consilia pe cei care doreau programări la ei, dar nu mai fuseseră niciodată în spital. Neurologia avea diverse cabinete specializate pe diverse boli, dar nu era deschis pentru pacienţi care doreau o consultaţie generală ca să afle dacă aveau ceva neurologic. Aceştia trebuiau să se ducă mai întâi la cabinetul unui neurolog extern, iar acesta, dacă era cazul, îi trimitea la spital, adică la specialişti.
Când profesorul pleca dimineaţa spre şedinţa medicilor, ea se ridica, lua tot conţinutul tăviţei cu poştă externă şi internă şi pleca să o distribuie. La recepţie, deschidea uşile dulăpioarelor şi punea fiecăruia în tavă scrisorile sau contractele cu diverse companii farmaceutice, formulare diverse, contracte pentru călătorii în interes de serviciu, depinde ce primiseră în ziua respectivă. Înapoi în birou, dădea mai întâi o fugă la bucătărie să ia apă pentru ceai. Închidea geamurile dacă ajungea la concluzia că se aerisise destul. Uda plantele din cele două birouri, doi ficuşi uriaşi, unul pe pervazul ferestrei ei, celălalt la profesor în cameră.
Din când în când deschidea dulapul profesorului să vadă câte halate curate mai avea. Pe cele purtate, el le arunca jos în dulap sub cuierele cu haine, iar cele curate erau depozitate pe un raft în partea de sus, încă împăturite, aşa cum le aduseseră cei de la spălătorie. Dacă erau multe murdare, Luiza le scotea şi le lua aşa, ghem, făcute maldăr, la ea în birou. Acolo le lua la rând pe fiecare să le caute prin buzunare de unde scotea de obicei liste vechi cu pacienţi sau pixuri. Femeia le analiza cu atenţie pe fiecare. Le mirosea. Sau îşi înfunda faţa direct în ele şi stătea aşa. Profesorul avea un miros fascinant. De fum, de stânci umede şi reci în iarnă, greu de definit. Nu era fumător, nu acesta era motivul, totuşi halatele aveau un miros ciudat de sudoare cu fum, dar nu una stridentă, ci una grea de mosc. Mirosul nu era perceptibil decât dacă îţi băgai nasul în hainele lui. Altfel el nu răspândea niciun miros în jurul său. Când sosea de pe secţie sau de la alte programări, şedinţe şi pe unde mai avea de umblat, sosea la fel de drept, cu bărbia în sus, băţos şi înalt, distant şi cu un aer inabordabil de mare şef. Când negocia la telefon, avea mereu un ton autoritar, părea stăpân mereu pe situaţie, diplomat şi politicos, dar scurt şi la obiect. Era clar cine este şeful. Cu pacienţii şi angajaţii, avea mereu răbdare şi era foarte politicos. Era în stare să caute prin cabinete câte o angajată care-i lăsase o farfurie cu o bucată de prăjitură, doar ca să-i mulţumească personal. Dar cu cei care plecau din clinică avea renumele să fie foarte dur.
Şi lui ca şi secretarelor, le era la fel de groază când în ziua de joi, cea de consultaţii cu pacienţii, soseau miliardarii arabi. Cum se căsătoreau între ei în familie, toţi sufereau de boli neurologice grave, iar în cazul în care nu şedeau încă în scaune cu rotile, dacă aruncai un ochi peste actele lor medicale, pricepeai că nu mai au mult până acolo. Dar ei în sine, ca prezenţă, erau deosebit de neplăcuţi ca pacienţi, nu numai pentru că puţeau a parfum. Cu nasul pe sus, ajungând cu tam-tam, căci erau mari personalităţi la ei în ţară, provocau atâtea discuţii prin telefon şi în momentul în care erau acolo, încât şi profesorul şi cele două secretare erau terorizaţi că vine iarăşi un prinţ arab. Pralinele şi alte cadouri erau împărţite de către aceştia cu generozitate, dar suferinţa provocată de prezenţa lor acolo nu se lăsa aşa uşor compensată.
- Iarăşi s-a uitat unu' urât la mine, se plângea Luiza.
- Aşa sunt ei, nu o luaţi personal, o consola doamna Engel.
- Nu mă pot obişnui, exclama exasperată în continuare.
- Dar la mine nu se uită aşa urât, declara doamna Engel.
- Imbecilii se uită la mine ca nu cumva să fiu una de a lor fugită pe aici să mă emancipez.
- După mine arătaţi îndeajuns de europeană.
- Asta pentru că toate arăboaicele astea poartă sac negru pe ele şi habar n-aveţi cum arată de fapt.
Când alerga pe holuri ca o nebună să rezolve toate problemele apărute, să aranjeze sala de consultaţii, simţea privirile clanurilor arăbeşti fixând-o cu severitate şi bănuială. Căci veneau în haite. Şi în sala de consultaţii intrau toţi, stând în spatele pacientului şi urmărind fiecare mişcare a profesorului. Mai ales dacă pacienta era femeie, toate cucoanele din clan se îmbulzeau în mica sală de consultaţii cu ochi de vultur, ţinând pacienta strict sub observaţie. Din cauza rădăcinilor evreieşti pe linia mamei şi mongole pe linia bunicii paterne, aspectul fizic nu o ajuta prea mult pe Luiza în contactul cu arabii sau turcii. Aceştia ori i se adresau direct în păsăreasca lor identificând-o drept una de a lor, ori o considerau o trădătoare de religie şi neam şi o analizau din cap până în picioare cu ură agresivă şi dispreţ. Mai să arunce cu pietre în ea, nimic mai puţin. Milionarii ruşi erau însă, deşi la fel de pretenţioşi şi enervanţi, complet indiferenţi la originile ei şi nici măcar nu aveau vreun interes pentru asta. Pentru ei era doar o slugă oarecare.
Chirurgul şef de la clinica de neurochirurgie era de asemenea la fel de renumit şi de căutat ca şeful ei. De altfel, el şi profesorul Spinner se consultau foarte des unul cu altul. Erau două creiere performante pentru care colaborarea venea de la sine înţeles. Comunicarea avea loc telefonic sau în persoană, depindea de caz, şi nu era neobişnuit ca profesorul Meitinger să-i întrerupă vreo întrevedere şefului ei dând buzna în biroul lui. Chirurgul şef, domnul profesor Meitinger, era însă altfel decât Spinner, avea alt renume, avea alt spirit. Meitinger umbla des ca o fantomă pe culoare între o operaţie şi alta, arăta mereu epuizat şi extrem de depresiv. Dacă nu ar fi purtat costumul verde pentru sala de operaţii ar fi putut fi luat mai degrabă drept un pacient de la psihiatrie, clinică învecinată, care avea geamurile faţă în faţă cu neurologia. Avea o pereche de ochi bleu uriaşi, exoftalmici, bântuiţi de o tristeţe sinistră, care te îngrozea. Simţeai o răceală de moarte în prezenţa lui. Când te privea cu tristeţea aia în ochi, te înfiorai şi îţi doreai doar să o iei la goană. Uneori era şi posibil să faci asta, căci era o sosire anunţată. Se dădea cu un parfum arăbesc extrem de scump pe care-l avea probabil de la vreun pacient arab recunoscător, parfumurile astea de mii de euro care miros în jumătate de oraş. Trebuia să aeriseşti după ce pleca el. Să scoţi eventual capul pe geam dacă se putea, tuşind de să-ţi scuipi plămânii şi să încerci să inspiri nişte aer. Angajaţii ştiau de la o poştă când era el prin apropiere, sau că trecuse pe acolo. Aromele grele de mosc, lemn, bergamotă, fum, mentă şi ambră lăsate pe holuri spuneau: profesorul Meitinger a trecut pe aici. Plus că se ştia, dacă doreai să lucrezi la chirurgie, trebuia să fii tânără şi să ai părul roşcat. Toate angajatele treceau prin patul lui. Era probă obligatorie la angajare.
*
- Vreţi să v-o arăt pe fata mea?, o întrebase cândva doamna Engel.
- Sigur, răspunsese Luiza exasperată.
Doamna Engel îşi luase atunci smartphone-ul, un model nu prea nou, cu ecranul spart în colţul din stânga sus, şi începuse să caute pe el folder-ul cu poze. Asta fusese probabil cândva prin august. Foarte posibil să se fi întâmplat după ziua Luizei, când doamna Engel îi adusese un buchet uriaş superb de flori, se îmbrăţişaseră cu lacrimi în ochi şi înmânându-i buchetul, aceasta îi urase cele mai frumoase urări pentru ziua ei. Luiza avea încă foarte clară în minte amintirea mesajului pe care i-l scrisese ulterior colegei sale, de revelion, la mijlocul nopţii. Un mesaj sincer şi entuziast, în care îi mulţumea acesteia pentru tot şi îşi exprima bucuria că lucrează cu ea. Îi urase un an nou fericit şi toate cele bune. Doamna Engel îi răspunsese la fel de cald, spunându-i că e fericită să fi găsit o colegă precum Luiza şi că se bucură pentru anii pe care îi vor petrece împreună.
Găsise câteva fotografii de care părea mulţumită şi i le arătase. În fotografie o tânără în costum de baie se afla pe o plajă perfectă, uriaşă, aurie, mărginită de palmieri. Un vis. Apa, bleu pal prin anumite locuri, sau verde fosforescent, clară precum cristalul, sclipea de-a lungul ţărmului. Fata arăta ca un fotomodel. Corpul ei era armonios şi subţire. Părul lung până la talie cădea într-o cascadă blond-cenuşie. Faţa ei simetrică, ovală, avea o frumuseţe standard de revistă. Era însoţită de un bărbat tânăr cu un trup atletic perfect şi un chip de asemenea de fotomodel. Doamna Engel îi povestise pe îndelete că erau împreună de aproximativ trei ani. Erau de aceeaşi vârstă, amândoi douăzeci şi patru.
Doamna Engel devenea cu Luiza din ce în ce mai deschisă, ceea ce o făcea pe aceasta să se simtă foarte prost. Aşa aflase că avea o mamă cu Alzheimer care acum atinsese vârsta de optzeci şi patru de ani, dar boala se declanşase cu foarte multă vreme în urmă, anume pe la cincizeci, ca şi tatăl ei, care se îmbolnăvise de asemenea de Alzheimer imediat după ce împlinise cincizeci. Luiza făcuse ochii mari la doamna Engel şi din acel moment o privise cu ochi noi, necruţători. Vorbea zilnic cu mama ei la telefon. Vorbeau una cu cealaltă în bavareză, din care Luiza înţelegea câte ceva doar dacă se chinuia foarte tare. Nu numai o dată, Luiza rămăsese singură în birou pentru că doamna Engel trebuise să se ducă să îşi caute mama prin oraş, care neaşteptându-şi însoţitorul la vreo programare, plecase singură spre casă. Deşi nimeni nu îi acorda îndeajuns de multă încredere că ajunge întreagă şi nevătămată acasă, de fiecare dată totul se termina cu bine. Des avea însă drumuri de făcut, plus că ba îşi pierdea aparatul auditiv şi nu mai răspundea la telefon, ba trebuia dusă la vreo programare pentru diverse investigaţii. La un moment dat existase temerea unui cancer la sân, dar tomografia arătase că nu există motiv pentru o asemenea prezumţie.
În afara fetei ei frumoase cu care se mândrea, care însă era dislexică, doamna Engel avea şi un fiu care avea să se căsătorească curând. Îi povestise cu de-a amănuntul cum alerga cu mulţi ani în urmă, după ce termina programul la serviciu, cu fiica sa la terapeut pentru a o învăţa să citească. Câtă terapie a avut nevoie şi cât s-a chinuit cu ea, era greu de bănuit. Doamna Engel avea şi o soră cu care nu se înţelegea şi cu care se certa continuu. Împărţeau între ele îngrijirea mamei, dar se părea că doamna Engel făcea mai mult pentru mama ei, cumva sarcinile erau împărţite inegal, iar mama o prefera oricum pe ea. Sora ei era convinsă de medicina alternativă şi acesta era unul dintre motivele de conflict între ele, care păreau oricum inepuizabile. Doamna Engel avea aproape zilnic o critică sau un motiv de indignare la adresa surorii sale, care părea prostia întruchipată. De altfel povestea despre confruntările lor zgomotoase şi păreau să nu lase să treacă nicio ocazie fără ca ele să facă o scenă monstruoasă cu care să strice fiecare sărbătoare în familie. Ca la ţigani.
Cu soţul ei nu părea să aibă vreo relaţie prea grozavă. Îi mărturisise Luizei cândva că se căsătorise cu el doar ca să aibă o siguranţă la bătrâneţe şi să fie cineva acolo care decide pentru ea. Prefera ca, în caz de ceva, soţul ei să hotărască şi nu copii ei. Dar aveau conturi separate şi fiecare plătea pentru sine. Iar doamna Engel nu suporta să stea acasă pentru că el o enerva peste măsură, nici în concediu nu dorea să meargă cu el, doar că n-avea de ales. Până şi concediul era rezervat din două conturi bancare diferite. Deşi omul părea să facă totul doar cu aprobarea ei şi nimic altfel, o suna de mai multe ori la birou să o întrebe în privinţa oricărui nimic, iar când fusese vorba de achiziţionarea unor piese de mobilă prin casă, el îi trimisese poze pe WhatsApp pentru aprobare, şi pentru că ea spunea mereu nu, în acea zi avusese loc un schimb perpetuu de fotografii şi impresii despre mobila de la Ikea.
Doamna Engel devenea din ce în ce mai plângăcioasă. Nu se plângea doar de incompetenţa secretarelor din secretariatul medicilor şefi, ci se plângea de incompetenţa tuturor. Doamna Engel devenea din ce în ce mai acră şi mai neplăcută, probabil pentru că avea în sfârşit curajul să îşi arate adevăratul chip Luizei. Aceasta îi câştigase încrederea, iar atunci limitele bunei interacţiuni sociale fuseseră cumva şterse. Susţinea că ştie tot ce se petrece în celălalt secretariat, că este la curent cu fiecare cuvânt rostit acolo. Între cele două secretariate domnea un război clar şi dur. Luiza se întrebă de unde putea şti doamna Engel tot ce se petrecea acolo şi îşi răspunse singură că probabil cea care turna tot era Kasia, poloneza blondă cu zulufi şi chelie, grăsuţă şi zgubilitică precum un înger-drăcuşor. Dar secretarele de pe secţii erau de asemenea incompetente şi le trata şi pe ele ca pe nişte gunoaie şi le vorbea de rău cu fiecare ocazie.
Pe una dintre cele trei secţii lucra o poloneză pe nume Gosia. Uşor plinuţă, cam la treizeci şi cinci, cu un chip senin şi vesel, luminoasă din cauza pielii foarte albe şi părului blond, care vorbea încet şi părea tot timpul să chicotească în contul unei glume ştiute doar de ea. Pe altă secţie lucra o sârboaică uscată, cu ochelari ca nişte funduri de borcane, vopsită blond aproape alb, cu părul sârmos, ars de la decolorantul agresiv pe care-l folosea să ajungă de la negru la aproape alb. Ea părea mereu în doliu după cineva sau ceva. Părea să sufere într-un fel sau altul. Iar pe a treia secţie era o croată. Tot cam la treizeci, uşor plinuţă, brunetă, frumuşică, vicleană şi bârfitoare. Avea răutatea tipică a fetelor simple. Era cu un bărbat de foarte multă vreme împreună, de care se plângea că nu o cere o dată în căsătorie. Era o fată simplă prin tot, pentru care slujba, familia şi un viitor copil erau destul pentru a exista. Nu avea nevoie de nimic în plus.
Deseori doamna Engel trebuia să organizeze şedinţe şi să discute diversele probleme dintre ele, deşi nu părea la urma urmei decât să bage zâzanie şi mai rău cu apariţia ei şi cu părtinirea ei faţă de croată, care obişnuia să vină des prin birou şi să poarte lungi discuţii cu doamna Engel pe care o linguşea fără să se ruşineze, fără limite şi fără perdea, după cum îi plăcea de altfel acesteia.
Apoi Luiza trebui să asculte zilnic plângerile colegei sale despre situaţia fiicei, care brusc avea probleme cu prietenul ei. Ea încercase să vorbească cu el despre copii şi atunci acesta se răsucise la o sută optzeci de grade şi părea să se retragă din relaţie. Ea încercase să o dreagă, dar părea că nu mai era nimic de salvat. Relaţia fusese profund afectată de momentul în care fata întrebase despre viitor. Apoi Luiza trebui să asculte acest monolog zilnic al colegei ei despre prietenul nerecunoscător al fetei sale, care în loc să fie fericit că are o femeie atât de superbă, dorea să încheie relaţia. Nu mai dură mult până când începu să ţină discursuri furioase la adresa acelui individ nerecunoscător care îndrăznise să îi părăsească odorul. Idea că un bărbat părăsise o femeie atât de frumoasă era de neînţeles pentru doamna Engel. Nu părea să facă parte din putinţa ei de a concepe lumea. Frumseţea perfectă a fiicei păruse o garanţie pentru o viaţă perfectă şi pentru o dragoste fără moarte. Că un bărbat dăduse cu şutul perfecţiunii spunea lucruri grave despre autor. O asemenea umilinţă i se părea de neconceput doamnei Engel.
Într-o zi le-a sosit o pacientă în comă de la altă clinică. O fată de paisprezece ani se spânzurase când o părăsise iubitul. O fată frumoasă, cu o coadă lungă de păr des. La consultaţia neurologică fusese declarată moartă. Doamna Engel începuse să spună tuturor că iată, fata ei nu se sinucisese!
Când ieşea de la muncă, la fel ca acum un an sau doi ani în urmă, Luiza era atât de obosită că nu mai era în stare de nimic. Îşi fuma ţigara pe peron, asta când încă mai fuma, până cu un an în urmă. Stingea chiştocul zdrobindu-l de asfalt cu degetele, chircită pe vine, apoi se ducea acasă fără să mai fie în stare să gândească. Se simţea doar epuizată şi atât. Pe pilot automat. Consumată şi confuză. Asculta pe Podcast o serie de emisiuni religioase ale unui pastor american care comenta Biblia. Ajunsă acasă, căuta să vadă ce este de mâncat în ziua respectivă, indiferent cine gătise, fiica sau băiatul, ori soţul. Ea însăşi nu mai gătea de mult şi nu mai făcea aproape nimic în casă. Îşi punea în farfurie şi se aşeza în faţa televizorului. Apoi îşi mai punea o porţie. Mânca în linişte, uitându-se la vreun serial. După aceea deschidea frigiderul şi aduna ce se mai putea mânca de pe acolo. Deschidea sertarul de jos de la dulap, cel în care aveau pâine şi grisine şi biscuiţi şi batoane cu brânză şi ciocolată. Se servea din belşug şi de acolo. Mânca într-una fără să se poată opri. Parcă niciodată nu reuşea să se sature. Parcă niciodată nu era destul. Că luase opt kilograme în greutate, nu mira pe nimeni.
Dar cel mai important lucru, nefiind în stare să mai facă ceva după o zi de muncă dură, în care abia găsise timp să meargă la toaletă, uneori negăsind timp nici pentru asta, de două ori scăpase urină pe ea că nu avusese cum să ajungă la toaletă, nefiind în stare să deretice, ori să măture, să dea cu aspiratorul, mânca într-una, în timp ce evada în vreun serial sau în vreun film. Se simţea terminată fizic, ca şi cum toată energia ei era în totalitate folosită în prima parte a zilei şi nu mai putea face nimic altceva.
Se întâlnea în continuare cu cele două prietene românce ale sale, cea cu şaptesprezece ani mai tânără şi cea cu şaptesprezece ani mai bătrână şi de fiecare dată jura că nu se va mai întâlni cu niciuna dintre ele niciodată. Conversaţiile era stângace, ridicole, nimic nu se lega şi comunicarea nu avea loc. Se despărţea de ele mereu cu un sentiment de nefericire şi neîmplinire, izolată de un zid prin care nu putea pătrunde spre nimeni. Comunicarea în sine nu părea posibilă. Însingurarea ei nu putea fi mai teribilă, dar faptul că muncea atât anestezia totul, orice neîmplinire se transforma în fum. Nu avea timp să se gândească la nimic, şi asta era bine. Avea nevoie de foarte multă putere de concentrare şi de linişte şi de odihnă ca să poată explica cuiva de ce merge în fiecare zi acolo şi răspunde la acel telefon de care în sfârşit nu îi mai era frică de moarte, care în sfârşit nu-i mai provoca un atac de panică în momentul în care suna, pentru că ştia că după un an se poate descurca, ştie tot, poate înţelege limba germană perfect, chiar dacă interlocutorul o dă pe bavareză, ea tot înţelege, şi cunoaşte bolile la care se referă pacienţii şi ştie deja de la primele cuvinte ce doreşte persoana respectivă, aceleaşi situaţii se repetau la infinit. Fusese capabilă şi să se lase de fumat, care asupra ei nu avea niciun efect pozitiv, rezultase doar o tuse seacă dar în schimb nicio spaimă nu îi fusese potolită. Reuşise să tacă din gură, să nu se dezvăluie acelei femei care îi era colegă, reuşise să tacă din gură şi când o adusese pe fiică-sa în clinică pentru că îşi pierduse slujba acolo unde lucra. Întâi îi trimisese CV-ul spre alte clinici, dar nu fusese acceptată nicăieri. Fusese şi la interviuri, dar fata era prea tânără şi prea frumoasă pentru a considera cineva că se poate integra în vreo echipă de femei supraponderale de vârstă mijlocie, plus că nu era prea strălucită şi de la primele cuvinte înţelegeai că ai de-a face cu un om lent la minte. O adusese până la urmă la neurologie. Şi Luiza reuşise să tacă din gură şi de câte ori doamna Engel pleca la fumat cu Kathi, vrăjitoarea de la recepţie sau cu prietena ei din laborator, o altă vrăjitoare, care până la urmă îşi pierduse postul de şefă peste cei de la laborator din cauza prea multor plângeri la adresa ei din partea subalternilor.
Reuşise într-un cuvânt să-şi ţină părerile pentru ea, să nu povestească absolut nimic despre sine, reuşise să noteze în caiet expresii germane, să le înveţe pe de rost, reuşise să înveţe boli şi medicamente şi tratamente şi reuşise să se înţeleagă cu toţi, reuşise să o facă pe secretara din secretariatul celălalt, pe Anna, să nu o mai întâmpine cu oftaturi dispreţuitoare şi se înţelegea la fel de bine până şi cu medicul primar homosexual, fapt care avea aura unei realizări în viaţă, căci între timp aflase că acesta avea renume de monstru. Un monstru de lux. Un diavol la patru ace.
Reuşise toate acestea. Mergea la muncă şi vorbea cu o groază de oameni pe zi, se întâlnea cu un şir neîntrerupt de persoane care îi cunoşteau numele, ştiau cine este şi o apreciau. Îşi câştiga existenţa, dar ştia că rămăsese fără existenţă. Uneori privea pe geam şi se întreba ce caută ea acolo. Apoi îşi amintea: a, da, un nou început.
(va urma)