Târgul de vechituri

- Uite o maşinuţă. O luăm? De fapt, are şi cordon, cred că-i un fel de veioză.

N-am să îi spun lui acum ce mă mai jucam, copil fiind, cu maşini de toate culorile şi cum păpuşile mele plecau în tot felul de călătorii dintr-o cameră în alta, doar n-aţi vrea să-i dau motive în plus să se ia de frustrările mele.

- Brrr, scrie în ruseşte pe ea. Ia să văd: taxi.
- O maşină de epocă, evident, cu acoperiş înalt şi roţi cu spiţe. Ştii ce, eu cred totuşi că a fost a unui copil... I-a adus-o bunicul dintr-o călătorie în Rusia...
- Aiurea! A cumpărat-o maică-sa de la un rus venit prin bloc cu jucării, i-a deschis uşa pentru că pe vizor apărea un tip înalt, bine făcut, un pic bronzat. O dată greşeala făcută, ochii albaştri ai bărbatului n-au mai putut repara mare lucru... a rămas cu amintirea unor vorbe murmurate răguşit în urechea ei şi cu maşinuţa aceasta... până la urmă se poate spune că l-a plătit.
- Eşti imposibil! Acum nu o mai vreau.
- Mă gândeam eu...

Zâmbetul lui ascuns mă enervează. Mă ia de mână şi mă trage la următoarea măsuţă, în timp ce-şi apropie buzele de tâmpla mea şi-mi şopteşte: Ştii ce i-a spus tipul la ureche? Firele de păr din mustaţă mă gâdilă, lasă-mă-n pace, nebunule, dar el mă trage şi mai strâns lângă el şi-mi împuie urechile cu vorbe străine, ciudate, hârşâite.
- Ce părere ai de cartea asta? Nici măcar nu mai are coperţi.
- E în germană, măi. Şi îi lipsesc şi primele pagini... aaa, dar cred că este...
- Hai să vedem ce scrie pe ultima pagină, rândurile... rândurile zece şi unsprezece. Ai un creion şi-o hârtie? Căutăm noi pe cineva să ne spună...

Cum să ştii când e serios şi când nu? Nici măcar nu clipeşte.
- Ce crezi că s-a întâmplat cu coperţile?
- Au ars... se văd urmele. A supravieţuit unui incendiu. Bărbatul dormea la etaj, în camera de lângă bibliotecă. Alături, slujnica a aţipit şi ea, citind o carte găsită undeva pe un raft mai în spate, o carte despre...
- Cât eşti de fraieruţă... De fapt, cei doi se certau, el stând nonşalant pe fotoliu cu cartea în mână, până când ea nu a mai răbdat, i-a smuls cartea şi a aruncat-o în şemineu. Un gest pe jumătate sincer, pe jumătate căutat. Asta da, l-a trezit. A pus-o să o scoată din foc şi să o cureţe... Apoi...
- Da, ştiu ce ai să-mi spui, apoi au făcut dragoste sălbatic pe covor. Toate astea le-ai ghicit în ochii mei sau în coperţile astea lipsă?
- Blondino, o să te convingi când vom traduce fraza aceea.

Fac abstracţie de apelativ, cartea cumva impudică, lipsită de apărare, e mult mai interesantă, coperţile ar fi avut un rol de pregătire... acum însă, primul contact pe care îl ai cu ea se transformă într-o întîlnire abruptă pe muchie de timp. Degetele caută instinctiv rămăşiţele de piele arsă, o apropii de faţă şi am impresia ca dogoreşte cu urmele focului. Paginile ei negre pe margini, ca o pradă de război rămasă în spatele porţilor doborâte, îmi rămân însă la fel de inaccesibile ca şi scrisul...
- Iubito, după cum zâmbeşti mă gândesc că ai zărit câte ceva din poveste... ce aţi tăinuit voi două acolo, tu şi cartea asta?
- Ai impresia că numai tu ştii să faci aşa ceva? Hai mai departe.

Dau drumul cărţii înapoi pe masa anticarului. Am impresia că las în urmă mai mult, de parcă aş fi ţinut o bucată de gheaţă care acum mi s-a lipit de mână, senzaţia aceea ca de arsură... dar e numai mâna bărbatului meu, trăgându-mă mai departe.
- Stai, nu am copiat versurile acelea... ştii, cred că e vorba de Faust...
- Da, iubito, desigur că e vorba de Faust.
- Măi şmecherie, de ce nu-mi spui ce înseamnă?

Nu-i văd ochii, dar ştiu sigur că nu-mi va răspunde. Iau cartea din nou, omul care o vinde, un bătrân (evident!) mă priveşte cu un început de zâmbet:
- V-aţi hotărât, domniţă? E un exemplar din...
- Nu, nu vreau să ştiu, nu-mi spuneţi, nu vreau să îi aflu istoria, e doar o carte, n-am de gând să mă îndrăgostesc de o carte fără coperţi.

Alex şi anticarul se privesc, mai am puţin şi-i bănuiesc de complot, piticul, pe care-l credeam long-gone de când iubitul mi-a trimis o legiune de elfi, stă pe marginea rondului de flori, fumând (asta-i de-a dreptul grav, acum chiar îl văd fumând, dacă ar fi un pic mai aproape v-aş putea spune şi marca de ţigări) şi mustăceşte, aşteptându-mi decizia.
- Vreau doar să copiez un vers...

Îmi scot din geantă cu greu pixul şi un carneţel, în timp ce-mi dau seama că m-am înroşit până în decolteu, şi notez: "Alles Vergangliche / Ist nur ein Gleichnis*"
- Gata, mulţumesc, hai să mergem, Alex.
- Dânsul nu a mai vorbit niciodată după incendiu, aşa se spune.

Ştiţi expresia aceea "m-am întors ca arsă"? Ei bine, în contextul acesta prea sună cu trimitere, aşa că mă mulţumesc a spune că mă las prinsă în joc, muşcându-mi buzele, în timp ce mă întorc cu faţa înspre anticar:
- Să nu-mi spuneţi că l-aţi cunoscut pe proprietar. Sau că era bunicul dumneavoastră.
- Nu, domniţă, sunteţi prea romantică (şi ăsta?! piticul a dispărut, dar îi aud hohotul de râs dintre filele cărţii), aşa mi-a povestit bătrâna de la care am cumpărat cartea. De fapt, era cam ciudată, vorbea ca şi cum chiar ea ar fi fost slujnica în casa aceea, deşi asta este absurd, stăpânul ei, se pare, a murit undeva pe la sfârşitul veacului trecut.

OK, asta este deja prea mult. The joke is on me, recunosc, îi dau cartea bătrânului, îl smucesc pe Alex şi mă îndepărtez de omul acesta ciudat şi de cărţile lui care supravieţuiesc stăpânilor.
- La ce servea oare cutiuţa aceasta, baby? Stai, nu spune nimic, nu vreau să ştiu de nici un praf, otravă sau săruri anti-leşin, îmi place piatra, habar nu am dacă a fost furată de cine ştie ce servitoare sau aruncată pe geam de un soţ gelos, nu îi găsesc absolut nici o utilitate, drept pentru care te anunţ că vreau să mi-o cumpăr, şi o voi pune chiar pe noptieră, să îmi povesteşti dimineaţa ce-ai visat despre mâna care a ţinut-o ultima dată.
- Păi, ce-aş putea să visez despre mâna aceasta micuţă şi albă, decât că mă trezeşte cu o mângâiere pe obraz dimineaţa?
- Aşa mai merge, despre mine poţi să visezi orice.
- Baby, nu-l cunosc pe omul acela, nu fi copilă.
- Mmmm... şi eu nimic, batman, batman! Ştii ce, uite, tu poţi să-ţi iei ochelarii aceia de pilot de război, fă-o pentru mine, mă voi gândi la Pacientul englez când... hei, nu da, suntem în public şi va trebui să dau şi eu, nu de alta, dar te arestează ăştia...

Cu piticul pe urme, cu elfii ascuţindu-şi săgeţile şi cu Alex izvor nesecat de poveşti pentru fiecare icoană, brichetă, timbru sau inel vechi lângă care ne oprim, timpul ni se încolăceşte la picioare ca un lasou.

Noaptea, visez că dau foc unei case întregi şi că fug în cămaşă de noapte, cu o cutiuţă cu capac verde într-o mână şi cu o carte încă în flăcări, în cealaltă, după care fac dragoste până dimineaţa cu un tip cu ochi albaştri.

Când mă trezesc, găsesc pe noptieră cartea, iar lângă ea, un bileţel: "Orice lucru trecător este numai un simbol".



* Faust, Partea a doua, 12104-12105.