Moştenirea

Vântul răcoros al serii se lăsa ca o binecuvântare peste sat. Aducea miros de măruntaie de peşte şi iz de nămol depus de Dunăre în buza satului. Înainte să curgă mai departe, fluviul se ramifica în canale care pătrundeau în pădure. Pe secetă, canalele se acoperiseră cu mâzgă verde din care ieşeau mii de scoici, mari cât un papuc de copil. Duhoarea lor se filtra printre arţari şi scumpii şi ajungea diluată în sat.

Pescarul aducea peşte, de câteva ori pe săptămână, într-un sac legat strâns la gură. Îl lăsa fără un cuvânt jos, iar Relu se chinuia mult, cu degetele lui subţiri, să desfacă sârma oţelită. Pe fundul murdar al sacului, în lumina puţină, peştilor le sclipeau solzii. Îi muta repede într-o găleată unde, unul câte unul, începeau să caşte gurile şi să înghită apa cu lăcomie.

Pescarul îşi aştepta plata lângă colţul casei, o umbră printre obiectele care îşi pierdeau contururile. Înhăţa nerăbdător sticla înfundată cu un cocean de porumb, Relu îi întindea sacul jegos şi sârma, iar pescarul se îndepărta cu paşi şovăielnici. Până la poartă îl înghiţea întunericul.

"E rusnac", spunea ta-su, "dacă-i dai o sticlă de ţuică, nu se mai uită la bani. Dar nu se îmbată niciodată, ştie să bea." În vocea tatălui se strecura respect pentru pescarul deşirat care putea să bea oricât fără să se îmbete. Bărbatul îşi sufleca mânecile şi se apuca de găleata în care se zbăteau peştii învioraţi. Trecea cu lama cuţitului peste trupurile alunecoase, îi curăţa de solzii fini şi îi spinteca cu o mişcare sigură. Cu arătătorul le scotea maţele şi le arunca pe trotuar. În câteva minute, toate pisicile din vecini se strângeau sub masă şi miorlăiau întărâtate de mirosul de sânge.

Deasupra satului, cerul se presăra cu stele, noaptea se umplea de foşnete, iar Relu se apuca să săreze peştii spintecaţi de tată, strânşi mormane pe masă. Întâi turna peste ei sare aproape neagră, cu o ceaşcă fără toartă. Câte un cărăşel mai avea o tresărire de viaţă în carcasa golită de măruntaie şi îşi deschidea spasmodic operculele. Apoi lua un acoi cu care le găurea ochii. Pe culmea de rufe, şiragurile argintii rămâneau luni întregi, până la prima brumă. Se izbeau în vânt ca nişte clopoţei morţi, era muzica lui de copil, cântecul de leagăn cu care crescuse.

O singură dată fusese la pescar acasă, să-l ajute pe ta-su să ducă un purcel. Au mers până au ieşit din sat, printr-un abur de ceaţă care afuma câmpurile, bărbatul încruntat, cu purcelul sub braţ, Relu pe alături, grăbit, împiedicându-se de toate pietrele. Era convins că rusnacul mut trăieşte într-o barcă legată pe vreun canal din pădure şi a rămas uimit de casa cu ţiglele căzute, ascunsă în marginea unui curţi mari. Fiecare locuşor al curţii era ocupat de setci şi năvoade întinse pe jos din toamnă, din moment ce printre ochiuri crescuse iarba. Relu s-a aşezat sub un copac din care spânzura un prostovol. Taică-su a eliberat purcelul, care a dat să fugă împiedicat prin reţeaua de funii, şi i-a uitat acolo pe amândoi. Băiatul a stat cuminte sub prostovol până seara, când, nemâncat şi obosit, a intrat după tată. I-a găsit pe amândoi căzuţi lângă masă, printre sticlele goale, horcăind, manechine dezarticulate, cu gurile deschise ca peştii înviaţi în găleată.

S-a întors singur, înfricoşat de vecinătatea tăcută a pădurii şi a luat purcelul cu el, luptându-se să-l ţină şi blestemându-l tot drumul, chiar i-a trecut prin minte să-i dea cu o piatră în cap şi să-l lase acolo. Acasă, prin crăpăturile scărilor de la intrare crescuseră tufe înalte de cârmâz şi înfloriseră parfumat. S-a opintit să smulgă plantele, fără să reuşească. Rădăcinile se strecuraseră adânc, pe sub fundaţia casei. Cum mama naibii, s-a gândit Relu, nu le-a văzut nimeni până acum, de au ajuns să înflorească? Cârmâzul este copleşitor, ia curţi întregi în stăpânire, se înalţă până la cosoroabă, de unde rodeşte sute de strugurei otrăvitori. A adus o cazma şi a început să lovească planta fibroasă până a icnit de oroare. Doi şerpi au ieşit din tulpină şi s-au strecurat în casă, pe sub prag. Relu a aruncat cazmaua şi s-a repezit după ei, a apucat unul de coada jilavă şi cleioasă, iar şarpele s-a întors sâsâind şi i s-a încolăcit pe pumn.

S-a trezit năuc şi a stat mult în cearşafurile umede până a auzit tramvaiele trecând pe stradă. E devreme, până-n şase, s-a gândit Relu şi a încercat să se agaţe de orice din realitate. Aerul parfumat chimic de vaporizatoarele pe care nevastă-sa le risipea prin toată casa, bâzâitul aparatului de aer condiţionat, respiraţia uşoară a femeii de lângă el, toate au mai diminuat apăsarea visului. S-a strecurat uşor din pat, şi-a regăsit trupul încă tânăr, muşchii puternici ai coapselor, talia uşor îngroşată. De la bere, s-a gândit el şi a deschis frigiderul cu mare atenţie, fără să facă zgomot. Şi-a turnat un deget de vodcă şi a apucat paharul cu mâna pe care simţea încă încolăcirea rece a şarpelui. Nevastă-sa a apărut în prag şi l-a privit cu reproş, dar Relu a dat paharul peste cap, fără să-i pese.