Pianista

  Citiţi o cronică a acestei cărţi.



Elfriede Jelinek s-a născut în 1946 la Mürzzuschlag, Austria. A studiat compoziţia la Conservatorul din Viena, urmînd, în paralel, studii de teatru şi istoria artei, întrerupte din pricina unei depresii. Absolvă Conservatorul în 1971, la clasa de orgă. A debutat în 1967 cu volumul de versuri Lisas Schatten (Faptele Lisei). Cunoaşte succesul cu romanele Die Liebhaberinnen (Îndrăgostitele, 1975), Die Ausgesperrten (Excluşii, 1990), Die Kinder der Toten (Copiii morţilor, 1995) şi mai ales cu Die Klavierspielerin (Pianista, 1983), acesta din urmă avînd o puternică încărcătură autobiografică. În 1989 romanul Lust (Poftă) declanşează un imens scandal din pricina sexualităţii violente, linie în care se înscrie şi romanul Gier (Lăcomie, 2000). Elfriede Jelinek a tradus din operele lui Thomas Pynchon, Christopher Marlowe, Georges Feydeau şi Eugène Labiche, a scris scenarii de film, librete de operă, eseuri. A fost distinsă cu nenumărate premii naţionale şi internaţionale, printre care Premiul Brener (1996), Premiul Georg Büchner (1998), Premiul Heinrich Heine al oraşului Düsseldorf (2002) şi Premiul Stig Dagerman (2004).

În luna octombrie a anului 2004, Elfriedei Jelinek i-a fost decernat Premiul Nobel pentru literatură "pentru fluxul muzical al vocilor şi antivocilor din romanele şi piesele sale, care revelează, cu un extraordinar talent lingvistic, absurditatea stereotipurilor sociale şi forţa lor subjugătoare".

Considerat drept capodopera sa, romanul Pianista o are în prim-plan pe Erika Kohut, o celibatară în vîrstă de treizeci şi cinci de ani, care a fost sacrificată de mama sa autoritară pe altarul artei. Din nefericire, Erika nu este într-atît de talentată încît să devină pianistă, astfel că se resemnează cu statutul de profesoară la Conservatorul din Viena, la mijlocul anilor '70. Ea locuieşte cu mama sa şi toată lumea o consideră o fiică-model. Erika îşi dezvăluie însă şi o latură violentă, perversă.

Publicat, pînă în momentul de faţă, în peste douăzeci de ţări, romanul a fost distins, în 1986, cu prestigiosul Premiu Heinrich Böll. În anul 2001, Pianista a fost ecranizat de regizorul Michael Haneke, cu Isabelle Huppert, Benoît Magimel şi Annie Girardot în rolurile principale. La Festivalul de la Cannes, pelicula a obţinut Marele Premiu, precum şi Premiul pentru cea mai bună actriţă şi cel mai bun actor.


Profesoara de pian Erika Kohut năvăleşte ca o vijelie în locuinţa pe care o ocupă împreună cu mama ei. Mamei îi place s-o numească "mica ei vijelie", deoarece copilul ăsta se mişcă uneori extrem de repede. Vrea să-i scape mamei. Erika e trecută bine de treizeci de ani. Mama ar putea să-i fie bunică, dacă ţinem seama de vîrsta ei. Erika a venit pe lume abia după mulţi ani grei de căsnicie. Tata i-a predat repede ştafeta fiicei şi a ieşit din joc. Fata a intrat, tata a ieşit. De nevoie a învăţat Erika să se mişte atît de repede. Asemenea unui vîrtej de frunze tomnatice se năpusteşte pe uşa locuinţei, grăbindu-se să ajungă în camera ei fără să fie văzută. Dar iată că mama i-a şi ieşit în faţă; o ia la întrebări, o pune la zid, inchizitor şi pluton de execuţie totodată, într-o singură persoană recunoscută unanim, în stat şi în familie, ca mamă. O chestionează: de ce a ajuns atît de tîrziu acasă? Ultimul elev a plecat din şcoală acum trei ore, în bătaia de joc a Erikăi. Crezi că nu aflu eu unde ai fost? Un copil e dator să-i răspundă mamei de bunăvoie, răspuns care nu este crezut, pentru că acest copil obişnuieşte să mintă. Mama mai aşteaptă puţin, numai cît numără pînă la trei.

Abia a ajuns la doi şi fata vine cu un răspuns care ocoleşte adevărul. Mama îi smulge servieta din mînă şi se vede pusă în faţa faptului împlinit. Patru volume cu sonatele lui Beethoven împart indignate compartimentul îngust al servietei cu o rochie nouă; se vede că abia a fost cumpărată. Mama tună şi fulgeră împotriva rochiei. În magazin, cu puţin timp în urmă, străpunsă de braţele portmantoului, rochia era atît de ispititoare, colorată viu şi plină de supleţe; acum zace ca o zdreanţă mototolită, străpunsă de privirile mamei. Banii de rochie erau planificaţi pentru casa de economii! Acum au fost cheltuiţi înainte de vreme. Această rochie puteai oricînd să ţi-o procuri din banii depuşi în registrul de economii pentru construcţii de locuinţe, dacă nu-ţi era prea mult să faci un drum pînă la dulapul cu rufe, unde se află carnetul de economii, în spatele unui teanc de cearşafuri. Dar azi aceşti bani au făcut o escapadă, au fost sustraşi şi rezultatul iată-l! Ori de cîte ori se va pune întrebarea unde s-au dus banii, Erika ar trebui să îmbrace această rochie. Acum că i-ai cheltuit, să te văd ce-ai să faci mai tîrziu! Am fi avut o locuinţă nouă, dar fiindcă n-ai vrut să aştepţi, te-ai ales cu o zdreanţă care se demodează cît ai bate din palme. Doar copilul şi-l vrea în permanenţă lîngă ea, vrea mereu să ştie unde poate fi găsit în caz de urgenţă, dacă mama e în pragul unui infarct. Mama vrea să strîngă bani ca să se bucure de ei mai tîrziu. Şi ce face Erika? Îşi cumpără o rochie! Ceva mai derizoriu chiar decît un moţ de maioneză pe tartina cu peşte. Rochia asta nu va aştepta nici pînă la anul, se va demoda încă de luna viitoare. Banii nu se demodează niciodată.

Se strîng bani pentru o locuinţă comună mare, proprietate personală. Apartamentul cu chirie în care vegetează acum este atît de vechi, că-i bun de demolat. Vor putea să-şi aleagă dinainte dulapurile zidite şi chiar amplasarea pereţilor despărţitori, deoarece e vorba de un sistem nou de construcţii care va fi experimentat pe locuinţa lor cea nouă. Totul va fi executat la cererea cumpărătorului. Cine plăteşte, dispune! Mama, care nu are decît o pensie de nimic, dispune de ceea ce plăteşte Erika. În această locuinţă nou-nouţă, construită după metoda viitorului, fiecare îşi va avea imperiul său; Erika aici, mama acolo, ambele imperii despărţite corect unul de celălalt. O cameră comună de locuit va exista totuşi, unde se pot întîlni dacă doresc. Fireşte că mama şi copilul doresc asta mereu pentru că îşi aparţin. Chiar şi aici, în cocina asta, pe cale de a se prăbuşi, Erika se bucură de un imperiu propriu unde conduce şi este condusă. E doar un imperiu provizoriu, deoarece mama are acces la orice oră. Uşa de la camera Erikăi nu se încuie; nici un copil nu are secrete.

Spaţiul vital al fiicei constă din mica ei cameră personală, unde poate face tot ce pofteşte. Nimeni nu o împiedică deoarece această cameră este în întregime proprietatea ei. Restul apartamentului e imperiul mamei; gospodina care are grijă de tot trebăluieşte pretutindeni, în timp ce Erika culege roadele de pe urma muncii de gospodină a celeilalte. Fata nu a fost pusă niciodată să facă treabă în casă pentru că detergenţii puteau să dăuneze mîinilor ei de pianistă. Ceva o nelinişteşte pe mamă în rarele momente cînd îşi îngăduie să facă o pauză ca să-şi tragă sufletul: comoara ei multiformă. Nu poţi să ştii întotdeauna exact unde se află totul. Pe unde o fi acum iarăşi această comoară care nu stă niciodată locului? Prin ce încăperi petrece de una singură sau în doi? Erika, un argint viu, un obiect ce-ţi scapă printre degete, cine ştie pe unde hoinăreşte, chiar în clipa asta, şi se ţine de prostii? Şi totuşi, în fiecare zi, mereu, fata apare acolo unde îi e locul: acasă. Mama e uneori îngrijorată pentru că fiecare proprietar învaţă, în primul rînd şi pe propria lui piele, că încrederea e bună, dar controlul e şi mai bun. Principala problemă a mamei este imobilizarea comorii ei într-un loc anume ca să n-o mai ia razna. În acest scop există televizorul care livrează la domiciliu imagini frumoase, melodii frumoase, prefabricate şi ambalate. De dragul lui e Erika mereu prezentă şi dacă lipseşte se ştie exact pe unde umblă. Uneori se duce seara la un concert, dar asta se întîmplă din ce în ce mai rar. Fie că stă la pian şi loveşte cu sete în cariera ei de pianistă, înmormîntată pentru totdeauna, fie că bîntuie ca un duh rău pe la vreo repetiţie cu elevii ei. În caz de forţă majoră poate fi sunată acolo. Alteori îşi petrece timpul făcînd muzică de cameră cu colegii care au aceleaşi preocupări. Şi acolo poate fi sunată. Erika luptă împotriva lanţurilor materne şi cere mereu să nu fie căutată la telefon, dorinţă peste care mama trece cu uşurinţă, pentru că numai ea stabileşte ordinele. Tot mama stabileşte şi telefoanele celor care se interesează de fiica ei, de aceea tot mai puţini oameni vor s-o vadă sau să-i vorbească Erikăi. Profesia ei este totodată şi dragostea ei. Puterea celestă - muzica! Erika îşi umple tot timpul cu muzică. Aici nu mai e loc pentru alt timp. Nimic nu-ţi procură atîta bucurie ca un spectacol muzical de înaltă ţinută la care participă elemente de prim rang.

Dacă Erika intră o dată pe lună într-o cafenea, mama ştie unde e şi poate s-o cheme la telefon acolo. Profită din plin de acest drept. Un eşafod domestic din certitudini şi obişnuinţe.

Timpul îşi întăreşte gipsul în jurul Erikăi încet, încet. Dacă mama loveşte o dată mai brutal cu pumnul în el se crapă imediat, fărîmiţîndu-se. În astfel de cazuri, fata, cu gipsul crăpat al timpului în jurul gîtului fragil, se expune batjocurii celorlalţi, fiind obligată să recunoască: trebuie să plec acasă. Acasă. Cînd o întîlneşti pe stradă e mai totdeauna în drum spre casă. Mama declară: de fapt, sînt mulţumită de Erika. Mai mult nu-i pot cere. E drept, cu aptitudinile ei putea să ajungă uşor o pianistă de excepţie, dacă mă asculta pe mine. Dar Erika a intrat uneori, împotriva voinţei materne, sub influenţe străine: iubirea imaginară a unui bărbat ameninţa cu abandonarea studiului, mici accesorii exterioare ca fardurile, obiectele de îmbrăcăminte dau supleţe chipurilor urîte şi cariera se sfîrşeşte înainte de a fi început cu adevărat. Dar ce e-n mînă nu-i minciună: postul de profesor de pian la Conservatorul oraşului Viena. Şi ea nu a trebuit să-şi facă nici măcar stagiul - anii de ucenicie şi de peregrinări - într-o şcoală de muzică din cartier, unde mulţi tineri cenuşii, gheboşaţi şi-au distrus viaţa, întreaga lor existenţă fiind la cheremul domnului director.

Numai vanitatea asta. Blestemata asta de vanitate. Vanitatea Erikăi îi dă de lucru mamei şi-i bate cuie în tălpi. Vanitatea e singurul lucru la care fata ar trebui încetul cu încetul să înveţe să renunţe. Mai bine acum decît mai tîrziu, pentru că de la o anumită vîrstă, care îi bate la uşă, vanitatea e o povară. O, Erika asta! Adică cei mai mari din istoria muzicii au fost vanitoşi? N-au fost. Singurul lucru la care mai trebuie să renunţe ea e vanitatea. La nevoie, mama îi va netezi, în acest scop, toate asperităţile, să nu rămînă prins de ea nimic în plus, nimic de prisos.

Aşa încearcă azi mama să-i smulgă fiicei din degetele încleştate rochia cea nouă, dar aceste degete sînt prea bine exersate. Dă drumul, spune mama, dă-mi-o! Am să te pedepsesc pentru lăcomia ta după găteli. Pînă acum te-a pedepsit viaţa nesocotindu-te, acum te pedepseşte mama ta tot nesocotindu-te, deşi te împopoţonezi şi te vopseşti ca un clovn. Dă imediat rochia încoa!

Erika se repede brusc la şifonier, cuprinsă de o furie sălbatică, pe care şi-a mai demonstrat-o în cîteva rînduri. De pildă, azi iar lipseşte ceva, compleul de toamnă gri-închis. Ce s-a întîmplat? De cîte ori observă lipsa unei rochii, ştie, în aceeaşi secundă, cine e vinovatul. O singură persoană poate intra în discuţie. Tîrfă! Tîrfă! urlă Erika ieşită din minţi la instanţa ei supremă, înfigîndu-şi ghearele în părul mamei, oxigenat şi încărunţit la rădăcină. Şi coaforul e scump şi atunci mai bine nu-l frecventezi. Fata îi vopseşte mamei în fiecare lună părul cu pensula. Acum smulge fire din claia pe care ea însăşi o înfrumuseţase. Le smulge cu furie. Mama urlă. Cînd se opreşte din smuls, Erika are mîinile pline de şuviţe de păr, pe care le priveşte mută de uimire. Chimia a frînt rezistenţa acestui păr, dar nici natura n-a scos vreodată din el o capodoperă! Pentru moment nu ştie ce să facă. În fine, se duce la bucătărie şi aruncă şuviţele blond-închis, pe alocuri spălăcite, în găleata de gunoi.

Mama stă cu podoaba capilară redusă la jumătate şi se văicăreşte în camera în care Erika dă cîteodată concerte particulare, la care e cea mai bună, pentru că în această cameră de locuit nu mai cîntă nimeni la pian în afară de ea. Mama ţine încă în mîna tremurîndă rochia cea nouă. Dacă vrea s-o vîndă, să se grăbească, pentru că maci cît căpăţîna de varză nu se mai poartă decît un sezon şi niciodată după aceea. Pe mama o doare capul, acolo unde nu mai are păr.

Fata se întoarce şi plînge de iritare. O ocărăşte pe maică-sa făcînd-o canalie ordinară şi speră, în acelaşi timp, că aceasta se va împăca imediat cu ea, printr-un sărut drăgăstos. Mama o blestemă să-i cadă mîna cu care a lovit-o şi-a jumulit-o. Erika plînge cu sughiţuri, îi pare deja rău, căci mămica şi-a sacrificat tot, pînă şi părul. Regretă curînd necazurile pe care i le face, fiindcă o iubeşte pe mămica, doar o ştie din fragedă pruncie. În sfîrşit, Erika cedează, cum era de aşteptat, plîngînd amarnic. Bucuroasă, chiar prea bucuroasă, mama cedează şi ea; doar nu poate să fie cu adevărat supărată pe fiica ei. Am să pun de o cafea pentru amîndouă. La gustarea de după-amiază, Erika regretă şi mai mult, iar ultimele resturi ale furiei şi le va vărsa asupra cozonacului. Cercetează golurile din părul mamei. Nu ştie ce să spună, aşa cum n-a ştiut ce să facă mai înainte cu şuviţele de păr. Mai plînge puţin, îngrijorată de ce va fi în viitor, pentru că mama e de-acum bătrînă şi mîine, poimîine, se va sfîrşi. Şi pentru că tinereţea Erikăi s-a dus şi ea. Şi pentru că în general întotdeauna se duce ceva, dar rareori mai vine altceva în loc.

Mama îi explică acum copilului de ce o fată drăguţă n-are nevoie să se dichisească. Copilul o aprobă. Grămada asta de rochii care atîrnă în şifonierul ei, la ce bun? Tot nu le îmbracă niciodată. Rochiile atîrnă acolo degeaba, doar ca să împodobească şifonierul. Mama nu poate să împiedice cumpărarea rochiilor, dar ea decide, ca un suveran absolut, cînd şi cum să fie purtate. Ea hotărăşte cum să arate fiica ei, cînd iese din casă. N-ai să-mi ieşi aşa pe stradă, o ceartă mama, care se teme că fata ei frecventează case străine, unde sînt bărbaţi necunoscuţi. Chiar şi Erika s-a hotărît să nu-şi îmbrace rochiile niciodată. Datoria mamei e să sprijine hotărîrile bune şi să le împiedice pe cele greşite. În felul ăsta nu e nevoie să oblojească mai tîrziu rănile, pentru că nu s-a acordat nici un avans rănirii. Mama preferă să-şi rănească fiica personal şi să supravegheze apoi procesul de vindecare.

Discuţia îşi iese din matcă ajungînd la punctul în care bătrîna împroaşcă cu venin pe toţi cei care o iau înaintea Erikăi sau ameninţă să o depăşească. Asta n-ar trebui să se întîmple, nu e voie să fie lăsaţi de capul lor! Şi tu mai şi îngădui acest lucru, cînd ai putea foarte bine să pui frîna, dar pentru asta eşti prea nepricepută, Erika. Dacă profesoara ştie să împiedice lucrurile cu hotărîre, atunci nu se mai ridică nici una mai tînără, cel puţin nu din clasa ei, să facă o carieră de pianistă, nedorită şi neaşteptată. Dacă tu n-ai reuşit, de ce să reuşească alţii în locul tău, şi încă din acelaşi staul pianistic?

Erika îşi ia, încă suspinînd, biata rochie şi o atîrnă, tăcută şi fără nici un chef, lîngă celelalte rochii, pantaloni, fuste, paltoane, costume, în şifonier. Nu le îmbracă niciodată. Să o aştepte aici pînă vine seara acasă. Atunci o să le înşire peste tot, o să şi le drapeze în faţa corpului, o să le contemple. Fiindcă îi aparţin ei! E adevărat că mama i le poate lua şi vinde, dar nu le poate îmbrăca; e din păcate prea grasă pentru aceste păstăi strîmte. Hainele astea n-o încap. Totul e al ei. Îi aparţin Erikăi. Rochia încă nu ştie că şi-a întrerupt chiar acum cariera. Nefolosită, va fi scoasă din competiţie şi nu va mai concura niciodată. Erika vrea doar s-o posede şi s-o privească. S-o privească de la distanţă. Nu vrea nici măcar s-o probeze, ajunge să-ţi pui în faţă acest poem din stofă şi culoare şi să-l legeni graţios. Ca şi cînd o adiere de primăvară l-ar invada. A probat rochia mai înainte, în butic, şi acum n-o s-o mai îmbrace niciodată. Deja a uitat tulburarea fugară pe care i-a provocat-o rochia în magazin. Acum nu mai are decît un cadavru de rochie, dar este oricum proprietatea ei.

Noaptea, cînd totul doarme şi doar Erika stă şi veghează, cînd partea cea mai devotată a acestei perechi, sudate prin legături organice, doamna mamă, visează în liniştea celestă noi metode de tortură, fata deschide uneori, foarte rar, uşa şifonierului şi mîngîie martorii dorinţelor ei secrete. Nici nu sînt atît de secrete aceste dorinţe, ele strigă să se audă cît au costat cîndva şi la ce bun? Culorile ţipă pe două voci. Cum se poate purta aşa ceva, fără să fii ridicat de poliţie? De obicei, Erika poartă doar fustă şi pulover sau, vara, bluză. Cîteodată, mama sare speriată din somn şi ştie instinctiv: iar îşi priveşte rochiile, broasca trufaşă! De altfel, e sigură că nu se înşală - uşa şifonierului nu scîrţîie numai aşa, că are chef.

Nenorocirea e că grămada asta de rochii poate amîna la nesfîrşit obţinerea noii locuinţe, iar pe Erika o paşte primejdia de a fi prinsă strîns în chingile dragostei; deodată te pomeneşti cu un pui de cuc, un bărbătuş, bineînţeles, în propriul cuib. Dimineaţa, la micul dejun, fiica îşi încasează avertismentul sever pentru frivolitatea ei. Mama ar fi putut să moară ieri din cauza şocului pe care i l-a provocat smulgerea părului. O să-i acorde fetei un răgaz să-şi plătească greşeala; va trebui să-şi mărească numărul de ore particulare.

Din fericire, din colecţia aceea mohorîtă de zdrenţe nu lipseşte decît o rochie de mireasă. Mama nici nu vrea să devină o mamă de mireasă. Vrea să rămînă o mamă normală, se mulţumeşte cu acest statut.

Dar azi e azi. Acum se doarme, gata! Atît cere mama din patul ei conjugal, dar Erika se foieşte încă în faţa oglinzii. Ordinele mamei o lovesc ca nişte securi în spate. Pipăie în fugă încă o rochie uşoară, înflorată, de după-amiază, îi atinge tivul. Florile astea nu au respirat niciodată aerul proaspăt, nici apa nu o cunosc. Rochia provine dintr-o casă de modă de prima mînă, din centru, după cum susţine Erika. Calitatea şi execuţia sînt făcute să dureze o veşnicie, măsura depinde de siluetă. Cît mai puţine dulciuri şi făinoase. A avut revelaţia de la prima privire: pe asta o pot purta ani în şir, fără să se demodeze cîtuşi de puţin. Aşa o rochie o să fie mereu la modă! O să-i toarne mamei acest argument. N-o să se demodeze niciodată. Mama ar trebui să-şi consulte bine memoria, dacă nu cumva a purtat ea însăşi, în tinereţea ei, o rochie cu croială asemănătoare, nu-i aşa, mami? Aceasta o contrazice din principiu. Cu toate acestea, Erika încheie discuţia spunînd: că achiziţia rentează pentru simplul motiv că rochia nu se va învechi niciodată, şi peste douăzeci de ani o va purta la fel ca azi.

Moda se schimbă rapid. Rochia rămîne nepurtată, chiar dacă e trăsnet. Dar nimeni nu vine şi nu cere s-o vadă. Cea mai frumoasă perioadă a trecut pe lîngă ea fără rost şi nu se mai întoarce, dar dacă totuşi se întîmplă, atunci abia peste douăzeci de ani.

Unii elevi se opun hotărît profesoarei de pian, dar părinţii lor îi constrîng să se instruiască în domeniul artei. De aceea poate şi domnişoara profesor Kohut să aplice constrîngerile. În orice caz, majoritatea ucenicilor pianişti sînt cuminţi şi preocupaţi de arta pe care urmează să o înveţe. Se interesează de această artă chiar cînd este executată de străini, fie la Uniunea muzicală sau la Casa de concerte. Ei cumpără, cîntăresc, măsoară, numără. Mulţi străini vin la Erika, se înmulţesc cu fiecare an. Viena, centrul muzicii! Ceea ce şi-a dovedit pînă acum valoarea se va afirma doar şi în continuare în acest oraş. Uite-l cum îi plesnesc nasturii din cauza burţii albe, umflate, a culturii, care se umflă de la un an la altul ca orice cadavru de înecat, lăsat în apă şi nepescuit de nimeni.

Şifonierul primeşte rochia în interiorul lui. Încă una? Mama nu vede cu ochi buni cînd iese Erika în oraş. Rochia asta e prea excentrică pentru un copil. Spune că undeva trebuie să se tragă o linie, nu ştie de fapt ce a vrut să spună. Pînă aici şi nici un pas mai departe, asta a vrut să spună.

Mama îi ţine socoteală Erikăi. Ea, Erika, nu este ca toţi ceilalţi, ea e unică şi fără pereche. Socoteala asta îi iese mamei de fiecare dată. Şi azi Erika spune despre sine că e o individualistă. Recunoaşte că nu poate să se subordoneze nimănui. Chiar şi să se integreze îi vine greu. Un eşantion cum e Erika n-ai să găseşti decît o singură dată în viaţă, în nici un caz a doua oară. Dacă există ceva inconfundabil pe lumea asta, acel ceva se numeşte Erika. Tot ce dispreţuieşte mai mult e uniformizarea sub toate aspectele, chiar şi în reforma şcolară, care nu ţine cont de calităţi. Erika nu se lasă pusă în aceeaşi oală cu alţii, chiar dacă împărtăşesc aceleaşi idealuri cu ea. N-ai ce-i face, nu se poate schimba. Mama adulmecă influenţe proaste, acolo unde nu are cum să le vadă, şi cea mai fierbinte dorinţă a ei este să-şi apere fata de un bărbat care ar putea să o schimbe. Pentru că Erika este un unicat, în orice caz unul plin de contradicţii. Tocmai contradicţiile o obligă să se împotrivească ferm oricărei încercări de uniformizare. Erika este o personalitate singulară, foarte pronunţată, şi se află complet singură în faţa marii armate a elevilor, una împotriva tuturor, învîrtind cîrma vaporaşului numit artă. Nu este de acord cu definiţiile simplificatoare. Dacă un elev o întreabă ce ţel are, ea invocă umanitatea. În acest sens defineşte conţinutul Testamentului de la Heiligenstadt al lui Beethoven, înghesuindu-se pe acelaşi postament, alături de eroul artei sunetelor.

Erika extrage rădăcina pătrată din aprecieri artistice generale şi consideraţii omeneşti individuale; niciodată nu va fi în stare să se supună unui bărbat, după ce i s-a supus mamei atîţia ani. Mama se opune unei căsătorii tîrzii a fiicei ei, deoarece aceasta nu se va acomoda şi nici supune la nimic şi niciodată. Aşa e ea. Mai bine să nu-şi aleagă un partener de viaţă, fiindcă e inflexibilă. Şi nici foarte tinerică nu mai e. Într-o căsnicie trebuie măcar unul să lase de la el, altfel se termină prost. Mai bine să rămîi tu însăţi, îi spune mama Erikăi. În definitiv, ea a făcut din Erika ceea ce este acum. Nu sînteţi încă măritată, domnişoară Erika? o întreabă o dată lăptăreasa, altă dată măcelarul. Ştiţi doar că nimeni nu e pe gustul meu, răspunde ea.

De fapt, se trage dintr-o familie de stîlpi de marcaj plantaţi singuratic în peisaj. Sînt destul de puţini la număr. Se perpetuează cu tenacitate şi zgîrcenie, aşa cum se comportă şi în societate, tot cu tenacitate şi zgîrcenie. Erika a venit pe lume abia după douăzeci de ani de la căsătoria părinţilor ei, de pe urma căreia tatăl şi-a pierdut minţile şi a fost internat într-un ospiciu, ca să nu devină un pericol public.

Tăcînd cu distincţie, Erika intră să cumpere un pacheţel de unt. Are o mămică şi nu trebuie să-şi ia bărbat pe cap. Cum îi creşte acestei familii o rudă nouă, ea e respinsă şi eliminată. Relaţia cu noua rudă se strică de îndată ce se dovedeşte, după cum era de presupus, nefolositoare şi incapabilă. Mama loveşte uşor membrii familiei cu un ciocănel şi-i elimină unul după altul. Sortează şi refuză. Examinează şi respinge. În acest fel nu pot apărea paraziţi, care vor tot timpul ceva ce ai vrea să păstrezi pentru tine. Rămînem numai noi două singure, nu-i aşa, Erika, nu avem nevoie de nimeni.

Timpul trece şi noi ne trecem o dată cu el. Sînt închise împreună sub un clopot de sticlă de acoperit brînza, Erika, scutecele ei ocrotitoare, mama. Clopotul nu se lasă ridicat decît dacă cineva din afară apucă mînerul de sticlă şi-l trage în sus ca pe un capac. Erika e o insectă, un scarabeu prins în chihlimbar, atemporală, fără vîrstă. Erika nu are istorie şi nu creează istorii. Şi-a pierdut de mult capacitatea de a se căţăra şi tîrî. Este un ingredient adăugat în forma de copt a eternităţii. Îşi împarte bucuros eternitatea cu muzicienii ei preferaţi, cît despre o simpatie din partea lor nu poate fi vorba nici pe departe. Erika îşi dispută un loc mic, situat în perimetrul vizual al marilor muzicieni. Este un loc aprig disputat, deoarece întreaga Vienă ar vrea să-şi construiască aici măcar o gheretă de zarzavagiu, undeva la margine de tot. Erika îşi delimitează locul cuvenit celui capabil şi se apucă să sape fundaţia. Şi-a cucerit pe merit acest loc, prin studiu şi prin interpretare. În fond, şi interpretul este, în cele din urmă, un creator. El condimentează supa muzicii, pe care o execută, cu ceva personal, ceva de la el. Îşi picură sîngele inimii lui în ea. Şi interpretul îşi are ţelul lui modest: să cînte bine. În orice caz, e obligat să se supună creatorului lucrării, spune Erika. Recunoaşte că această obligaţie ridică probleme. Deoarece ea nu poate pentru nimic în lume să se supună. Un singur ţel are Erika în comun cu ceilalţi interpreţi: să fie mai bună decît alţii!

EA e strivită în tramvaie sub greutatea instrumentelor muzicale, care îi atîrnă de o parte şi de alta a trupului, şi de servietele doldora de note şi partituri. Un fluture îndărătnic, bine temperat. Animalul simte cum îi adorm forţele, muzica fiindu-le insuficientă. Îşi strînge pumnişorii pe mînerele cutiilor de viori, viole şi flaute. Preferă să-şi dirijeze forţele în direcţie negativă, deşi ar avea posibilitatea să aleagă. Selecţia o stabileşte mama, un spectru larg de ţîţe la ugerul vacii Muzica.

EA loveşte cu instrumentele de coarde şi de suflat, cu partiturile grele în părţile anterioare şi posterioare ale călătorilor. În straturile astea de osînză care îi întorc armele înapoi ca nişte arcuri de tampon. Uneori, după toane, ia într-o mînă un instrument împreună cu servieta, iar pumnul celeilalte mîini îl vîră plin de tertipuri în paltoane, în trenciuri şi lodene străine. Profanează portul naţional austriac, care-i zîmbeşte familiar cu nasturii lui din corn alb de cerb. După modelul kamikaze se foloseşte pe sine ca armă. Apoi loveşte iar cu gîtul zvelt al instrumentului, fie că e vioara sau viola greoaie, într-o învălmăşeală de oameni, mînjiţi de muncă. Cînd aglomeraţia e foarte mare, pe la şase, poţi vătăma mulţi oameni, dacă-ţi iei avînt. Dar nu e loc pentru aşa ceva. EA face excepţie de la regulă, acea regulă care-i apare în faţa ochilor, la tot pasul, respingînd-o, şi mama îi explică foarte logic că ea e o excepţie, deoarece e unicul ei copil şi trebuie să-i calce pe urme. EA vede în fiecare zi în tramvai ceva ce nu şi-ar dori să ajungă niciodată. EA străbate fluxul cenuşiu al celor cu sau fără bilet, cei care n-au primit nimic, acolo de unde vin, şi nu mai au ce aştepta, acolo unde se duc. Nu sînt prea amabili. Unii au coborît chiar mai înainte de a-şi fi găsit un loc convenabil înăuntru.

Cînd EA este silită de mînia populară să coboare la o staţie prea îndepărtată de casă, părăseşte ascultătoare vagonul, se retrage în faţa propriei furii, bine comprimate în pumnul strîns, doar ca să aştepte răbdătoare următorul tramvai, după cum cuvîntul Amin vine, pînă la urmă, în rugăciune. Acestea sînt lanţuri care nu se rup niciodată. Apoi, după ce şi-a făcut plinul, porneşte la un nou atac. Clătinîndu-se pe picioare, sub povara instrumentelor, se repede la cei ce vin de la lucru şi detonează în mijlocul lor ca o bombă. Se preface că e gata să cadă şi spune: vă rog, trebuie să cobor aici. Toţi sînt de acord. Să părăsească imediat acest mijloc de transport public şi curat. Nu pentru persoane ca ea a fost creat. Călătorii care-şi plătesc biletul nu permit una ca asta.

Privesc chipul elevei şi îşi închipuie că muzica i-a înălţat de timpuriu sufletul şi, cînd colo, nu i-a înălţat decît pumnul. Uneori e învinuit pe nedrept un tînăr cam tuciuriu, care duce o mulţime de lucruri respingătoare într-un sac marinăresc răpănos, pe unul din ăsta îl suspectezi mai curînd. Să coboare imediat şi să se ducă la cei de-o teapă cu el, înainte de a încasa un croşeu de dreapta scăpat din mîneca unui loden.

Mînia populară care plăteşte corect are întotdeauna dreptate pentru cei cîţiva şilingi, ceea ce e gata să şi dovedească în faţa controlorului. Întinde mîndru tichetul marcat şi are un tramvai numai pentru sine. Asta îl scuteşte uneori chiar şi cîteva săptămîni de teroarea celei mai cumplite spaime: dacă vine controlorul.

O doamnă, care simte la fel ca tine durerea, ţipă tare: fluierul piciorului! un element vital pe care se sprijină, în oarecare măsură, greutatea ei a fost făcut să sufere. În această înghesuială, care îţi poate pune viaţa în pericol, vinovatul, conform principiului celui împricinat, nu poate fi dovedit. Mulţimea e acoperită de un foc de baraj, format din acuzaţii, blesteme, injurii, ameninţări, plîngeri. Din guri spumegînd de venin curg plîngerile despre destinul propriu, cît priveşte acuzaţiile, ele sînt întotdeauna deşertate asupra celorlalţi. Stau toţi ticsiţi ca sardelele într-o conservă fără ulei, o să apară şi uleiul după weekend.

EA se loveşte furioasă de un os tare care aparţine unui bărbat. O colegă o întreabă într-o zi prieteneşte: era o fetiţă sub care ardeau două flăcări veşnice pe tocuri înalte şi purta un palton de piele, într-o croială foarte modernă, căptuşit cu blană. Ce cari cu tine şi cum se cheamă obiectul? Mă refer la lada asta, nu la capul tău, care e acolo deasupra. E o brace1, îi răspunde EA politicos. Ce-i aia o baace? N-am mai auzit niciodată aşa un cuvînt caraghios, spune amuzată o gură vopsită, uite cum i se năzare cuiva să ia cu el la plimbare ceva ce se cheamă baace şi nu seamănă cu nimic. Toţi trebuie să se dea la o parte pentru că această baace ocupă atîta loc. EA merge cu obiectul acela în văzul tuturor pe stradă şi nimeni nu o condamnă.

Cei atîrnaţi de barele tramvaiului şi puţinii norocoşi invidiaţi, care au prins locuri pe scaune, se întind zadarnic să iasă din trunchiurile lor ponosite. Nu disting nimic în perimetrul lor, ca să-şi dea seama cum le sînt maltratate picioarele cu un obiect dur. Chiar acum ne-a călcat cineva pe degete; dintr-o gură ţîşneşte un şuvoi de literatură ieftină. Cine e făptaşul? Întrunirea primului tribunal vienez al tramvaielor pentru darea unui preaviz şi pronunţarea unei condamnări, de pomină în lumea întreagă. În fiecare film de război se prezintă măcar un voluntar, chiar dacă e vorba de un comando pentru înălţarea la cer. Numai cîinele ăsta laş se ascunde după spinările noastre răbdătoare. Un convoi întreg de meseriaşi ca nişte şobolani în pragul pensionării, cu genţile doldora de scule, aruncate pe umăr, se înghesuie, sub îmbrînceli şi călcături, afară din vagon. Toţi oamenii ăştia merg acum intenţionat o staţie întreagă pe jos! Cînd printre toate oile alea apare în vagon un berbec şi strică liniştea, e urgent nevoie de aer curat, pe care nu-l găseşti decît afară. Foalele mîniei cu care vrei să-ţi tratezi nevasta cînd ajungi acasă nu funcţionează decît cu oxigen proaspăt. Ceva, de formă şi culoare nedefinită, începe să se clatine, alunecă, altă formă ţipă ca înjunghiată. O ceaţă spumegîndă de venin vienez abureşte deasupra acestei privelişti populare. Omul cheamă pînă şi călăul, pentru că weekend-ul a fost stricat din start. În halul ăsta se supără ei. Liniştea lor de seară, care ar fi trebuit să înceapă deja de douăzeci de minute, azi nu şi-a făcut încă apariţia. Sau poate liniştea a fost sfîşiată brusc, ca acel ambalaj colorat al victimei - cu mod de întrebuinţare - pe care nu-l mai poate pune la loc în raft. Victimei nu-i dă mîna să-şi ia un ambalaj nou şi neatins, pentru că ar fi arestată de vînzătoare ca o spărgătoare de magazine... urmaţi-mă discret! Dar uşa care părea că dă în biroul directorului de filială este o uşă mascată şi afară din supermarketul nou-nouţ nu mai există mărfuri la preţ redus, acolo nu e nimic, absolut nimic, doar întuneric şi un cumpărător care n-a fost niciodată zgîrcit se prăbuşeşte în abis. Cineva spune în limbajul scriptologic obişnuit: Părăsiţi imediat vagonul! Din cutia lui craniană se revarsă o barbă de ţap, deoarece bărbatul e travestit în vînător.

EA se apleacă pentru a se folosi de un truc. Mai întîi trebuie să-şi dea jos gunoaiele de instrumente muzicale. Mizeria asta formează un fel de gard în jurul ei. Se preface că-şi leagă şiretul de la pantof şi îi întinde o cursă vecinului de tramvai. Ciupeşte ca din întîmplare o femeie sau alta cu pulpe la fel de solide. Văduvei ăleia i-au rămas precis vînătăi. Din cea maltratată ţîşneşte o fîntînă arteziană de cuvinte, luminată a giorno în plină noapte, ceea ce-i dă dreptul să se afle, în sfîrşit, în centrul atenţiei celorlalţi; văduva face o scurtă şi precisă incursiune în relaţiile de familie şi ameninţă că aceste relaţii (în primul rînd defunctul ei soţ) vor avea consecinţe grave pentru torţionara ei. Apoi cheamă poliţia! Poliţia nu vine; poliţia nu se poate îngriji de toate.

O privire nevinovată de muziciană se răsfrînge pe acest chip. EA se preface că se dăruieşte, chiar în clipa aceea, forţelor tainice, de o simţire superioară, ale romantismului muzical, destinate unui suiş continuu, şi că în gîndurile ei n-ar mai fi loc pentru altceva. Poporul rosteşte într-un glas: Sigur, nu a fost fetiţa cu mitraliera! Ca de atîtea ori, poporul se înşală şi de data asta.

Uneori, cîte unul reflectează mai profund şi, în consecinţă, o indică pe adevărata făptură. Tu ai fost! Sub soarele orbitor al raţiunii mature EA e întrebată ce are de spus. EA nu vorbeşte. Plomba pe care controlorii ei de calitate i-au plantat-o în spatele vălului palatin o împiedică acum, în mod inconştient, să se învinovăţească singură. Nu se apără. Se reped unii la alţii pentru că a fost învinuită o surdo-mută. Vocea raţiunii afirmă că cineva care cîntă la vioară nu poate fi, în nici un caz, surdo-mut. Poate e doar mută sau duce vioara la altcineva. Nu ajung la nici o înţelegere, nici unul nu renunţă la presupunerile sale. Un vin nou, la sfîrşit de săptămînă, le bîntuie prin capete şi distruge kilograme bune de material gînditor. Alcoolul va avea grijă de rest. Ţară de alcoolici. Oraş al muzicii. Fetiţa asta priveşte în zarea unor lumi de sentimente, iar acuzatorul ei priveşte, în cel mai bun caz, prea adînc în paharul cu bere şi aşa se face că tace jenat sub privirea ei.

E sub demnitatea EI să se înghesuie, pentru că aşa face gloata, nu violonista sau bracista. De dragul acestui gînd este gata chiar să se împace cu ideea că va întîrzia acasă, unde o aşteaptă mama cu cronometrul şi-i face observaţie. E dispusă să se supună acestor mizerii, deşi toată după-amiaza a făcut muzică şi s-a gîndit, a cîntat la vioară şi şi-a bătut joc de cei mai proşti ca ea; vrea să-i facă pe oameni să vadă frica şi groaza. Caietele-program ale concertelor de la Filarmonică debordează de asemenea simţăminte.

Unul care e nelipsit de la concertele Filarmonicii foloseşte cuvintele din programul de sală drept model pentru a-i explica unui alt spectator cum vibrează sufletul său la durerea exprimată de această muzică. Chiar adineauri a citit asta şi altele la fel. Durerea lui Beethoven, durerea lui Mozart, durerea lui Schumann, durerea lui Bruckner, durerea lui Wagner. Aceste dureri sînt acum proprietatea lui, iar el e, la rîndul său, proprietarul fabricii de pantofi Pöschl sau al firmei de materiale de construcţie Kotzler. Beethoven învîrte maneta spaimei şi ei îşi fac personalul să ţopăie de frică, după cum vor. O doamnă doctor este de mult la per tu cu durerea. De zece ani încoace descifrează ultimul secret din Recviemul lui Mozart. N-a reuşit pînă acum să înainteze nici un pas, deoarece această lucrare este de nepătruns. Nu putem s-o înţelegem! Doamna doctor spune că ar fi "cea mai genială" operă comandată din istoria muzicii, lucru indiscutabil atît pentru ea, cît şi pentru alţii. Doamna doctor face parte dintre puţinii inşi aleşi care ştiu că există lucruri ce nu se lasă pătrunse în profunzimea lor, oricîtă voinţă ai avea. Ce-ar mai fi aici de explicat? Inexplicabil este cum de-a fost posibil să apară aşa ceva. Acest lucru e valabil şi pentru unele poezii care, la fel, nu pot fi analizate. Recviemul fusese plătit de un necunoscut misterios, îmbrăcat într-un caftan negru de birjar. Doamna doctor şi alţii care au văzut acel film despre Mozart ştiu: era moartea în persoană! Cu acest gînd îşi rupe cu dinţii un locşor în păstaia unuia dintre cei mai mari şi se vîră înăuntru. În foarte puţine cazuri creştem la adăpostul celor mari şi o dată cu ei. Aceste mase de oameni o înghesuie neîncetat. Tot timpul cineva se vîră în percepţia EI. Gloata îşi însuşeşte nu numai arta, fără o minimă justificare, nu, ea îl asaltează şi pe artist. Se instalează în el şi sparge pe loc cîteva geamuri spre lumea din afară pentru a fi văzută şi pentru a vedea. Aceşti mujici pipăie cu degetele asudate ceva ce îi aparţine numai EI. Îi auzi cîntînd cantilene împreună cu tine, nechemaţi şi neîntrebaţi. Urmăresc cu degetul arătător umezit o temă, caută tema secundară corespunzătoare, nu o găsesc şi se mulţumesc, dînd aprobator din cap, cu descoperirea şi repetarea temei principale, pe care o recunosc şi dau din coadă. Pentru cei mai mulţi, principalul stimul al artei constă în recunoaşterea a ceva ce îşi închipuie ei că recunosc. Pe un domn proprietar de măcelărie îl năpădeşte o sumă de trăiri. Nu se poate apăra, deşi este obişnuit cu o meserie sîngeroasă. E împietrit de uimire. Nu seamănă, nu culege, nu aude bine, dar poate fi văzut la un concert public. Alături de el, părţile feminine ale familiei care au vrut să-l însoţească.

EA calcă o femeie bătrînă pe călcîiul drept. Ştie să-i atribuie fiecărei fraze locul stabilit dinainte. Doar EA reuşeşte să împingă cele auzite la locul potrivit, acolo unde trebuie să stea. Înşfacă neştiinţa acestor oi behăitoare cu dispreţul şi astfel le pedepseşte. Trupul ei este singurul frigider încăpător în care arta se păstrează bine.

Instinctul EI de curăţenie este excesiv de sensibil. Corpurile murdare formează o pădure cleioasă de jur împrejur. Şi nu numai murdăria corporală, necurăţenia de cea mai joasă speţă, care exală din subsuori şi poale, mirosul discret de urină al bătrînei, nicotina volatilizîndu-se prin reţeaua de vene şi prin porii bătrînului, acele grămezi nenumărate de alimente ieftine degajîndu-se din stomacuri; nu doar miasma fetidă de ceară a crustei capului, a rapănului, nu numai izul subţire ca firul de păr, dar penetrant pentru cel familiarizat cu el, al microtomilor de excremente sub unghii - reziduurile arderilor atîtor alimente fără culoare, acele delicatese cenuşii, păstoase, dacă se pot numi aşa, pe care oamenii le îngurgitează cu lăcomie, EI îi maltratează mirosul, papilele gustative - nu, cel mai mult o scîrbeşte pe EA cum se cuibăresc unul în celălalt, cum se iau în posesie unul pe altul fără ruşine. Ba se mai înghesuie pînă şi-n gînduri, pînă în atenţia cea mai profundă a celuilalt.

Pentru asta sînt pedepsiţi. De EA. Şi totuşi nu va putea să scape de ei niciodată. Îi atacă, îi zgîlţîie cum îşi zgîlţîie un cîine prada şi totuşi scormonesc neîntrebaţi în ascunzişurile EI, îi contemplă interiorul şi îndrăznesc să afirme că nu au ce face cu aşa ceva şi nici nu-i tentează! Au neobrăzarea să spună că nu le place Webern sau Schönberg.

Mama deşurubează, fără s-o anunţe în prealabil, capacul EI, îşi vîră pe sus, sigură de sine, mîna înăuntru, scormoneşte şi răscoleşte totul. Face o dezordine de nedescris, şi nu pune nimic la loc. Scoate ceva, după o scurtă selecţie pune obiectul sub lupă şi apoi îl aruncă. Ia alt obiect, freacă bine cu peria, buretele şi cîrpa de şters. Apoi îl lasă să se usuce cum trebuie, îl pune la loc şi înşurubează capacul, cum ai fixa cuţitul în maşina de tocat.

Această femeie bătrînă a urcat acum fără să anunţe conductorul. Crede că poate să ascundă faptul că a pătruns aici, în acest vagon, cînd, de fapt, a coborît demult din toate şi chiar îşi dă seama. Nu mai merită să plătească. Biletul de călătorie pentru lumea de dincolo îl are de acum în poşetă. Ar trebui să fie valabil şi în tramvai.

O doamnă o întreabă de un drum anume şi nu răspunde. EA nu răspunde, deşi cunoaşte foarte bine drumul acela. Doamna nu se potoleşte, străbate tot vagonul, îi dă la o parte pe oameni, se holbează sub scaunele lor după strada căutată. E o drumeaţă ursuză pe poteci de pădure, care şi-a făcut un obicei din a zgîndări cu un beţişor subţire muşuroaiele de furnici nevinovate. Ea provoacă animalele nevinovate să împroaşte cu venin. Face parte dintre acei oameni care întorc orice piatră, din principiu, ca să vadă dacă nu cumva e un şarpe ascuns sub ea. Această doamnă e în stare să despoaie de ciuperci sau de fragi fiecare luminiş, oricît de mic. Aşa oameni sînt ăştia. Se simt obligaţi să stoarcă din orice operă de artă ultimul rest şi să-l explice cu glas tare. În parc şterg băncile cu batista, înainte de a se aşeza. În cîrciumi lustruiesc tacîmurile cu şervetul. Scotocesc prin costumul unei rude apropiate; îl caută de păr, de scrisori şi de pete de grăsime.

Şi această doamnă se revoltă zgomotos că nimeni nu vrea s-o lămurească. Afirmă că nimeni nu vrea să-i dea indicaţii. Această doamnă se substituie mulţimii neştiutoare care nu posedă decît un singur lucru în surplus: curajul de a lupta. E gata să se pună cu oricine, dacă trebuie.

EA coboară chiar în staţia de care a întrebat doamna şi o măsoară pe aceasta batjocoritor.

Bivoliţa sesizează şi rumegă turbată de mînie. Curînd o să-i repete acest episod al vieţii ei unei prietene la masă, în faţa porţiei de fasole cu carne de vită, prelungind viaţa cu secvenţa relatării ei, dacă timpul în care povesteşte n-ar trece, la rîndul lui, fără să poată fi oprit, mîncîndu-i astfel doamnei din spaţiul unei noi întîmplări.

Înainte de a păşi pe drumul cunoscut, în direcţia căminului familial, mai întoarce capul de cîteva ori spre doamna complet dezorientată. EA îi zîmbeşte doamnei uitînd, pentru o clipă, că în cîteva minute se va afla sub flacăra fierbinte a aparatului de tăiat, unde va arde pînă la cenuşă, pentru că a ajuns prea tîrziu acasă. În această situaţie n-o va putea consola toată arta la un loc, deşi despre artă se spune că ar fi, înainte de orice, o consolatoare. Uneori, însă, provoacă mai degrabă suferinţă.

Erika1, floare de cîmp. Numele acestei femei se trage de la o floare. Mamei ei i-a trecut prin faţa ochilor, înainte de a o naşte, ceva sfios şi gingaş. Apoi, cînd a văzut bulgărele de humă, ieşit din pîntecele ei, s-a gîndit imediat, fără să ţină cont de ce-ar fi fost nimerit pentru el, ca în viaţă să aibă parte de puritate şi fineţe. A trebuit să dea jos, puţin de ici, puţin de colo. Orice copil este atras instinctiv de murdărie şi scîrnă, dacă nu-l opreşti la timp. Mama alege pentru Erika de timpuriu o profesie artistică; în fineţea cucerită cu migală, trebuie să iasă bani, în timp ce oamenii de rînd o vor înconjura pe artistă cu ropote de aplauze. Acum Erika este, în sfîrşit, gata rafinată să urnească din loc căruţa muzicii şi să înceapă să meşterească arta. Aşa o fată nici nu e făcută pentru o muncă brută manuală, pentru gospodărie. Ea e predestinată de la naştere gingăşiei, dansului, cîntecului, muzicii. O pianistă de reputaţie mondială - acesta ar fi idealul mamei. Şi pentru ca fata să găsească drumul printre atîtea intrigi, mama bate la fiecare colţ un par de marcaj în pămînt, iar dacă Erika nu vrea să exerseze, o bate şi pe ea laolaltă cu stîlpul. Mama îi atrage fetei atenţia asupra unei hoarde invidioase care caută, pe orice căi, să distrugă ceea ce tocmai au realizat, o hoardă formată aproape în întregime din bărbaţi. Nu te lăsa ademenită! Erikăi nu i se permite să se odihnească pe nici o treaptă la care ajunge, nu are voie să-şi tragă sufletul sprijinindu-se de pioletul ei, deoarece trebuie s-o pornească imediat mai departe. Spre treapta următoare. Animalele pădurii se apropie prea mult de Erika şi vor s-o animalizeze. Rivalii vor s-o atragă lîngă o stîncă sub pretextul de a-i arăta perspectiva. Dar cît de uşor te poţi prăbuşi! Mama îi descrie prăpastia foarte plastic, ca să-l înveţe pe copil să se apere. În vîrf tronează celebritatea mondială, de cei mai mulţi neatinsă niciodată. Acolo bate un vînt rece, artistul e singur, ceea ce şi mărturiseşte. Cît timp trăieşte mama şi ţese viitorul Erikăi, pentru acest copil nu există decît o singură alternativă: culmea mondială absolută.

Mămica împinge de jos, ea are ambele picioare înfipte bine în pămînt. Dar iată că Erika nu mai stă pe pămîntul matern, primit moştenire, ci pe spinarea altuia, pe care l-a şi exasperat. E un pămînt care se clatină! Erika se înalţă pe vîrfuri pe umerii mamei, se agaţă cu degetele ei exersate, cît mai sus, de creastă, dar constată curînd că nu e decît o excrescenţă în rocă, un vîrf înşelător, îşi încordează muşchii braţelor şi se saltă din nou. Acum priveşte deja cu nasul dincolo de margine şi nu vede decît o altă stîncă şi mai abruptă decît prima. Fabrica de gheaţă a gloriei are o filială aici şi-şi depozitează produsele sub formă de blocuri, în felul acesta preţurile de depozitare sînt mai mici. Erika linge un bloc şi dă un concert şcolar pentru cîştigarea concursului Chopin. Are impresia că-i mai lipsesc doar cîţiva milimetri şi e sus!

Mama o dojeneşte pe Erika fiindcă e prea modestă. Tu eşti întotdeauna ultima! Rezerva nobilă nu-ţi aduce nimic. Trebuie să fii mereu cel puţin între primii trei, următorii ajung la coş. Aşa vorbeşte mama, care îi vrea numai binele şi de aceea nu-şi lasă copilul pe stradă, ca nu cumva să participe la concursuri sportive şi să-şi neglijeze exerciţiul.

Erikăi nu-i place să iasă în evidenţă. Preferă să stea, cu distincţie, deoparte şi să aştepte ca alţii să se zbată în locul ei, se plînge mama jignită. Se plînge că trebuie ea singură să rezolve totul pentru copilul ei şi se aruncă plină de elan în luptă. Erika se aşază nobilă undeva în spate şi pentru asta nu capătă nici măcar cîteva parale acolo, să-şi cumpere ciorapi sau chiloţi.

Mama le împuie capul prietenilor şi rudelor - şi nu mai sînt prea mulţi, pentru că s-au separat definitiv de ei, scoţînd pînă şi copilul de sub influenţa lor - că ea a născut un geniu. Se convinge de acest lucru din ce în ce mai mult, conchide ciocul mamei. Erika e un geniu în ce priveşte pianul, numai că nu a avut încă norocul să fie descoperită de cine trebuie. Altminteri s-ar fi înălţat de mult, asemenea unei comete, deasupra munţilor. Naşterea pruncului Iisus a fost un fleac în comparaţie cu asta.

Vecinii o aprobă. Ei ascultă cu plăcere cînd fata exersează. E ca la radio, doar că nu trebuie să plăteşti nici o taxă. Ajunge să deschizi ferestrele, eventual uşile, şi ţi-a intrat muzica în casă, răspîndindu-se ca un gaz toxic în cele mai ascunse unghere. Lumea din jur, revoltată din cauza zgomotului, apelează la Erika, pe toate căile, implorînd linişte. Mama îi spune fetei ce entuziasmaţi sînt vecinii de excepţionala ei pregătire artistică. Pianista e purtată de pîrîiaşul adoraţiei materne ca un scuipat. Mai tîrziu, se miră cînd vine un megieş să se plîngă. Despre plîngeri mama nu i-a spus niciodată nimic!

Pe parcursul anilor, Erika a ajuns să-şi întreacă mama, cînd e vorba să privească pe cineva de sus. Aceşti amatori nici nu contează, mamă, au o judecată rudimentară şi nici sensibilitatea lor nu a atins maturitatea; în profesia mea nu intră în calcul decît specialiştii. Mama îi vine în replică: Nu-ţi bate joc de lauda oamenilor simpli care aud muzica mai mult cu inima şi se bucură mai sincer de ea decît hipercultivaţii, răsfăţaţii, blazaţii. Mama însăşi nu înţelege nimic din muzică, dar îşi înhamă copilul în atelajul acestei arte. Între mamă şi copil începe un concurs de răzbunare cît se poate de fair-play; copilul va şti în curînd că, din punct de vedere muzical, a întrecut-o pe maică-sa. Copilul e idolul mamei. Aceasta îi cere în schimb doar o răsplată derizorie: viaţa. Mama nu vrea decît permisiunea de a valorifica singură viaţa copilului.

Erika nu are voie să stea de vorbă cu oamenii simpli, dar laudele lor poate să le audă oricînd. Din păcate, specialiştii nu o laudă pe Erika. Un destin nemuzical, diletantistic, i-a ales pe Gulda, pe Brendel, pe Argerich, pe Pollini şi pe alţii. Dar cînd a trecut tacticos pe lîngă Kohut, şi-a întors obrazul. Destinul vrea să rămînă imparţial şi să nu se lase înşelat de o larvă arătoasă. Erika nu e drăguţă. Dacă ar fi vrut să fie drăguţă, mama i-ar fi interzis imediat. În zadar îşi întinde Erika braţele în faţa destinului, destinul tot nu face din ea o pianistă. Este aruncată la pămînt ca talaşul în urma rindelei. Nu înţelege cum de i se întîmplă asta pentru că pe cei mari i-a întrecut de mult.

Dar iată că la un concert important de absolvire, la Academia de Muzică, Erika clachează total, clachează în faţa susţinătorilor ei, clachează în faţa mamei, aflată complet singură printre ceilalţi, după ce îşi cheltuise ultimii bani pe toaleta de concert a Erikăi. Şi pe urmă fata va încasa o palmă de la mama ei, deoarece pînă şi ultimul amator a putut să-i citească, dacă nu pe mîini, cel puţin pe chip, capitularea. Pe deasupra, nici nu a ales o piesă pe gustul masei care se foia prin toată sala, a preferat un Messiaen, o alegere pe care maică-sa o prevenise categoric să n-o facă. Prin urmare, copilul nu s-a putut strecura în inimile acestei mase, dispreţuită deopotrivă de mamă şi de fiică, de prima pentru că, de cînd se ştie, a fost doar o părticică insensibilă a masei, de cea de-a doua, pentru că nu va admite niciodată să fie o părticică insensibilă a aceleiaşi mase.

Erika a părăsit podiumul, copleşită de ocară, mama o întîmpină, copleşită de ruşine. Pînă şi profesoara ei, cîndva o pianistă renumită, o mustră rău pe Erika pentru lipsa ei de concentrare. N-a ştiut să-şi exploateze marea şansă, cu care nu se va mai întîlni niciodată. Curînd o să vină o zi cînd nimeni n-o s-o mai invidieze şi nici n-o s-o mai dorească.

Ce-i rămîne altceva de făcut decît să se transfere în învăţămînt. Un pas dur pentru pianistul maestru, care se pomeneşte brusc în faţa unor începători bîlbîiţi şi a unor avansaţi lipsiţi de suflet. Conservatoarele şi şcolile de muzică, chiar şi învăţămîntul muzical particular, înghit răbdătoare mult material al cărui loc ar fi mai degrabă la gunoi sau pe un stadion de fotbal. Mulţi tineri se simt mînaţi spre artă, ca în timpurile de demult, cei mai mulţi se simt mînaţi într-acolo de părinţii lor, pentru că aceştia nu înţeleg nimic din artă, nu ştiu decît că ea există. Şi asta îi bucură peste măsură! Pe mulţi arta îi îndepărtează curînd de la ea, dar trebuie să existe şi graniţe. Pe tot parcursul activităţii pedagogice, Erika trasează graniţe între dotaţi şi nedotaţi şi asta îi face plăcere. Sortarea o răzbună pentru multe, doar ea însăşi fusese cîndva separată de oi ca un ţap. Elevii şi elevele sînt amestecaţi într-un melanj primitiv, format din toate sorturile posibile, pe care nu le-a gustat nimeni înainte, măcar ca să-şi facă o părere. Doar rareori găseşti printre ei un trandafir roşu. Erika reuşeşte să-i facă pe unii să interpreteze din primul an, cu succes, una din sonatinele de Clementi, în timp ce alţii bîjbîie încă în caietul de studii pentru începători de Czerny şi la examenul de testare sînt respinşi, pentru că nu reuşesc să găsească nici tu poamă, nici tu frunză, în timp ce părinţii cred orbeşte că odraslele lor mănîncă icre negre.

Avansaţii talentaţi şi silitori trezesc în Erika o bucurie amestecată. Ei îşi dispută sonatele de Schubert şi Beethoven, Kreisleriana de Schumann, adevăratele culmi din viaţa elevului care studiază pianul. Instrumentul de lucru, un Bösendorfer, îndepărtează ţesutul parazitar şi alături stă profesorul-Bösendorfer, la care are doar Erika dreptul să cînte, atunci cînd se exersează o piesă pentru două piane.

După aproximativ trei ani, elevul care studiază pianul trebuie să promoveze în treapta următoare. În acest scop dă un examen. Cea mai mare bătaie de cap cu acest examen o are Erika; ea trebuie să impulsioneze motorul ăsta de elevi indolenţi, printr-o alimentare mai susţinută cu gaz pentru ture mai înalte. Cîteodată, cel tratat astfel nu nimereşte unde trebuie, pentru că preferă să facă un lucru care nu are în comun cu muzica decît faptul că picură vorbe melodioase în urechile unei fete. Erika nu vede cu ochi buni aşa ceva şi caută să-i împiedice. Profesoara îi dăscăleşte uneori, înainte de examen, că e mai puţin dăunător să greşeşti decît să redai totul într-un spirit fals, care nu respectă opera; ea predică pentru nişte urechi surde care se închid de frică. Pentru mulţi elevi, muzica este urcuşul din adîncurile muncitorimii pe culmile curăţeniei artistice. Peste ani vor deveni şi ei profesori şi profesoare de muzică. Se tem că la examen degetele lor asudate, îmbibate de frică, mînate de un puls accelerat, vor aluneca pe clapa falsă. Profesoara poate să vorbească cît îi place de interpretare, ei nu vor decît să poată cînta pînă la capăt.

Gîndurile Erikăi zboară bucuroase la domnul Walter Klemmer, un băiat blond, frumos, care vine de cîtva timp primul dimineaţa şi pleacă seara ultimul. Erika trebuie să recunoască: e vrednic ca o fată-n casă. Băiatul e student la Electrotehnică, studiază curentul electric şi calităţile lui binefăcătoare. În ultima vreme stă şi aşteaptă ca fel de fel de elevi să-şi termine studiile, de la primele exerciţii timide de aşezare a degetelor pe clape, pînă la ultima piesă de Chopin, Fantezia în fa minor, op. 49. Lasă impresia că ar avea prea mult timp liber, ceea ce pare neverosimil la un student în ultima etapă a studiului. Erika îl întreabă într-o zi dacă n-ar prefera să repete Schönberg, în loc să piardă timpul în mod neproductiv. Chiar n-are nimic de învăţat? Nici un curs, exerciţii, nimic? Află de la el de vacanţele semestriale, la care nu se gîndise, deşi predase la mai mulţi studenţi. Vacanţele de la pian nu se acopereau cu cele universitare, mai exact spus, în artă nu există niciodată vacanţă; arta te urmăreşte pretutindeni şi artistului chiar îi convine.

Erika se miră: Cum de veniţi totdeauna atît de devreme, domnule Klemmer? Să nu-mi spuneţi mie că cine studiază ca dumneavoastră Schönberg 33 b se poate da în vînt după caietul de cîntece "Să cîntăm şi să jucăm". Atunci, de ce vă pierdeţi timpul ascultînd toate astea? Silitorul Klemmer minte, spune că oriunde şi oricînd poţi profita cît de puţin. Din orice se poate învăţa, spune şarlatanul ăsta, care n-are altceva mai bun de făcut. Susţine că pînă şi de la cei mai mici şi neînsemnaţi fraţi ai tăi se lipeşte ceva de tine, dacă eşti dornic să ştii cît mai mult. Atîta doar că trebuie să-ţi depăşeşti nivelul pentru a merge mai departe. Elevul nu are voie să zăbovească prea mult la ce e mic şi neînsemnat, pentru că altfel îl trag superiorii de urechi.

În afară de asta, tînărul ascultă cu plăcere cînd profesoara execută ceva, fie şi numai trilili şi tralala sau gama în si major. Erika îi spune, nu-i mai faceţi complimente bătrînei voastre profesoare, domnule Klemmer, şi el răspunde, nici vorbă de bătrîneţe, cît despre complimente... dar e convingerea mea cea mai sinceră! Băiatul ăsta frumos cere uneori favoarea de a exersa peste orele lui de program, pentru că este excesiv de sîrguincios. Îşi priveşte profesoara plin de nerăbdare şi aşteaptă un gest din partea ei. Aşteaptă să-i facă un semn. Profesoara îi potoleşte elanurile tinereşti, plină de aroganţă, spunîndu-i referitor la Schönberg: Nu s-ar zice că-l stăpîniţi prea bine. Ce bucuros se lasă elevul pe mîna unui astfel de profesor, chiar atunci cînd ea îl priveşte de sus, strîngînd bine hăţurile în mînă.

Mi se pare că tipul ăsta bine făcut e îndrăgostit de tine, o şicanează mama, vădit indispusă, cînd o ia de la Conservator să facă o plimbare în centru, braţ la braţ şi parcă ţesute una de alta printr-o urzeală complicată. Vremea le face pe plac, joacă după cum îi cîntă doamnele. În vitrine sînt multe de văzut, lucruri pe care Erika n-ar trebui să le vadă pentru nimic în lume, de aceea a venit de fapt mama s-o ia. Pantofi eleganţi, genţi, pălării, bijuterii. Mama o dirijează pe Erika pe un drum ocolit şi-i fîlfîie minciuna pe dinainte, că azi vom face un ocol pentru că e timp frumos. În parcuri totul înfloreşte, mai ales trandafirii şi lalelele, şi nu şi-au cumpărat rochiile. Mama îi vorbeşte Erikăi de frumuseţea naturală care nu are nevoie de găteli artificiale. Ea e frumoasă de la sine, ca şi tine. Atunci, pentru ce toate fleacurile astea?

Districtul opt îşi face deja simţită prezenţa prin nevoia caldă a căminului ca o iesle cu fîn proaspăt. Mama răsuflă uşurată, o pilotează pe fiica ei pe lîngă buticuri, în intrîndul îngust ce dă în Josefstädterstrasse. Mama se bucură că plimbarea nu a costat, nici de data asta, mai mult decît propriile lor pingele. Mai bine cu pingelele roase, decît să-şi şteargă cineva pantofii de doamnele Kohut.

Acest district este, dacă e să ţinem cont de populaţia ceva mai redusă, destul de îmbătrînit. Mai ales sînt multe femei în vîrstă. Din fericire, această bătrînă şi-a făcut rost de un accesoriu mai tînăr, de care se poate mîndri şi care va avea grijă de ea pînă cînd moartea le va despărţi. Doar moartea le poate despărţi pe cele două şi ea figurează pe portcartul de la geamantanul Erikăi ca un oraş de destinaţie spre care te îndrepţi. Uneori, în acest district se întîmplă să aibă loc o serie de crime şi cîteva băbuţe mor astfel, în vizuinile lor de vulpi, capitonate cu hîrtii vechi. Pe unde mai sînt carnetele lor de economii doar Dumnezeu ştie şi ucigaşul cel laş care a cercetat sub saltea. Bijuteriile, puţinele bijuterii s-au dus şi ele. Şi singurul fiu, responsabil cu tacîmurile, nu capătă nimic. Al optulea district vienez e un district preferenţial în materie de crime. Nu e deloc greu să descoperi unde locuieşte o asemenea doamnă bătrînă. De facto, în fiecare casă locuieşte, spre amuzamentul colocatarilor, cel puţin una din aceste măicuţe bătrîne. Îi deschide cuminte încasatorului de la gaze, care se legitimează fals ca autoritate publică. Li s-a mai atras de multe ori atenţia, dar ele continuă să-şi deschidă inima şi uşa, pentru că sînt foarte singure. Aşa îi vorbeşte bătrîna doamnă Kohut domnişoarei Kohut, ca s-o sperie şi să nu-şi mai lase mama singură.

În rest, funcţionari mărunţi, angajaţi liniştiţi, copii puţini. Castanii înfloresc şi în Prater pomii îşi deschid mugurii. În Pădurea Vieneză înverzeşte deja vinul. Din păcate, doamnele Kohut trebuie să-şi lase visele să călătorească şi să privească atent în jur, pentru că ele n-au maşină.

Dar călătoresc des cu tramvaiul pînă la capăt de linie, căutat cu grijă, unde coboară împreună cu ceilalţi şi o pornesc pe jos pline de voie bună. Mamă şi fiică, semănînd pe dinafară cu mătuşile turbate ale lui Charley Frankenstein, îşi duc rucsacurile în spate. Adică numai fiica poartă un rucsac care ocroteşte şi puţinele lucruri ale mamei, ascunzîndu-le de ochii curioşilor. Pantofii de drumeţie cu tălpi solide şi mantaua de ploaie nu trebuie uitate, după cum se specifică în ghidul drumeţului. E mai bine să te îngrijeşti din timp, decît să tragi mai tîrziu învăţăminte. Amîndouă doamnele calcă voiniceşte, văzîndu-şi de drum. Nu cîntă nici un cîntec; în calitate de cunoscătoare într-ale muzicii nu vor să profaneze cu cîntatul lor. E ca pe vremea lui Eichendorff, delirează mama, pentru că totul depinde de spirit, de poziţia faţă de natură! Nu de natura însăşi. Amîndouă doamnele posedă acest spirit, amîndouă au capacitatea de a se bucura de natură, oriunde s-ar afla. Cum apare un pîrîiaş susurător, se bea imediat apă proaspătă. Să sperăm că nu a urinat vreo căprioară în el. Dacă apare un trunchi gros de copac sau o stivă de lemne, poţi tu însuţi să-ţi faci nevoile, iar celălalt e atent să nu vină careva şi să se holbeze la tine obraznic.

În timpul acestor excursii, cele două Kohut se alimentează cu energie pentru o nouă săptămînă de lucru în care mama are mai puţin de tras, dar fiicei îi sug elevii sîngele. Iar a trebuit să te enervezi? o întreabă mama, în fiecare seară, fără excepţie, pe pianista vizibil stînjenită. Nu, merge, răspunde fiica; încă mai are speranţă şi mama o jugăneşte interminabil. Se plînge de lipsa de ambiţie a copilului. Copilul ascultă aceste sunete false de mai bine de treizeci de ani. Fata simulează speranţa, ea ştie că ultimul lucru care mai poate veni e titlul de profesor, înmînat de Preşedintele federal în persoană, de el face mama atîta caz. O sărbătoare modestă pentru servicii care durează zeci de ani. Şi odată şi odată, nu mai e mult pînă atunci, vine pensionarea. Municipalitatea vieneză e generoasă, dar într-o profesie artistică pensionarea cade ca un trăsnet. Pe cine loveşte, loveşte. Municipalitatea rezolvă brutal predarea ştafetei artistice de la o generaţie la alta. Cele două doamne spun cît de mult se vor bucura de pensionarea Erikăi. Îşi fac tot felul de planuri pentru clipa aceea. Pînă atunci locuinţa personală va fi de mult mobilată şi achitată. La care se va mai adăuga o bucată de teren în Austria Inferioară, unde se poate de asemenea construi. O căsuţă numai pentru doamnele Kohut. Cine îşi face planuri cîştigă. Cine se îngrijeşte din timp are ce-i trebuie la nevoie. Pînă atunci mama va atinge suta de ani, dar va fi încă în puteri.

Frunzişul pădurii vieneze ia foc, sus pe coastă, sub efectul soarelui.

Ici şi colo răsar capetele curioase ale florilor primăvăratice; mama şi fiica le culeg şi le vîră în traistă. Aşa le trebuie. Indiscreţia se pedepseşte. Doamna Kohut e inflexibilă în privinţa asta. Prea se potrivesc bine florile în vaza verde, sferică, din Gmunden, nu-i aşa, Erika?

Pubera trăieşte în rezervaţia perioadei de interdicţie. E apărată de influenţe şi ferită de orice tentaţii. Perioada de interdicţie nu priveşte munca, ci doar plăcerile. Mama şi bunica, brigada femeilor, stau cu arma la picior ca să bareze intrarea vînătorului mascul, care pîndeşte afară şi, la nevoie, să-l avertizeze direct. Cele două bătrîne, cu sexele veştede, astupate de mult, se asmut asupra fiecărui bărbat ca să nu ajungă la pisicuţa lor. Animalul tînăr să nu cumva să fie agresat de iubire sau de plăcere. Labiile înţepenite în propriul lor acid, ale celor două bătrîne, adulmecă sub iarba uscată, precum cleştii unui cărăbuş muribund, dar nimic nu le cade în gheare. Se agaţă deci de carnea proaspătă a fiicei şi nepoatei lor şi o rup încet, încet, în bucăţi, în timp ce scuturile lor chitinoase păzesc sîngele tînăr, ca nu cumva să vină un altul să-l otrăvească. De jur împrejur au observatori angajaţi, femei care spionează comportarea copilului de sex feminin, în afara casei, şi, la o ceşcuţă de cafea, îşi despachetează pe îndelete proviziile în faţa responsabilelor cu educaţia. Ele raportează tot, pentru asta sînt răsplătite cu prăjituri de casă. Pe urmă informatoarele povestesc ce au văzut la stăvilarul vechi; copila neprihănită cu un student din Graz! Copila nu mai este lăsată să iasă din zona de protecţie a căminului ei, pînă nu se corectează şi nu se leapădă de bărbat.

Propria casă ţărănească priveşte spre vale, în jos, unde locuiesc spioanele şi acestea privesc, din obişnuinţă, cu binocluri de campanie înapoi, în sus. Nu se gîndesc să mai măture în faţa uşilor, cînd vin cei din capitală, pentru că s-a făcut vară, şi-şi neglijează gospodăria. Un pîrîu susură în cîmpie. Un tufiş des de aluni barează abrupt cursul pîrîului pentru ochii celui ce priveşte; firul de apă curge nevăzut dincolo de tufiş, în poiana vecinului. La stînga casei, pieptiş pe coastă, e o pajişte care dă într-o pădure, din care nu-i aparţine decît o parte, restul e al statului. Pădurile dese de conifere îngustează de jur împrejur perspectiva, cu toate astea se vede exact ce face vecinul, şi el, de asemenea, vede ce faci tu însuţi. Pe drumuri trec vacile la păscut. În fund, la stînga, o cărbunărie părăsită, în fund, la dreapta, o pădure tînără ocrotită, un lăstar de fragi. Sus, în direcţie verticală, nori, păsări, chiar ulii şi ereţi.

Uliul mamă şi eretele bunică îi interzic copilului încredinţat lor părăsirea cuibului. ÎI taie viaţa în felii groase şi vecinele ciopîrţesc deja, pe unde pot, să decupeze o calomnie. Fiecare strat în care tresare puţină viaţă e declarat putred şi extirpat pe dată. Cine umblă de nebun nici la muzică nu-i bun. Jos, la stăvilar, bărbaţi tineri stropesc cu apă de jur împrejur, acolo o trage aţa pe EA. Ei rîd zgomotos şi se scufundă care mai de care. EA ar putea să strălucească printre toate muşcatele alea rustice. A fost bine dresată ca să strălucească. A fost învăţată că e soarele în jurul căruia se învîrteşte totul; nu trebuie decît să stea şi să aştepte şi, pe dată, vin dorobanţii şi o preamăresc. EA ştie că e mai bună, pentru că aşa i s-a spus tot timpul. Dar e de preferat să nu se verifice.

Vioara e împinsă cu de-a sila sub bărbie şi ridicată de o mînă care se împotriveşte. Afară rîde soarele şi cheamă la scăldat, soarele te ispiteşte să te dezbraci în faţa celorlalţi, ceea ce este strict interzis de către bătrînele din casă. Degetele stîngi apasă corzile de oţel pe gîtul viorii pînă la durere. Spiritul torturat al lui Mozart se smulge din instrument gemînd sugrumat. Spiritul lui Mozart urlă dintr-un iad, pentru că instrumentista nu simte nimic, ea trebuie doar să scoată neîntrerupt sunete. Sunetele evadează din instrumentul mîrîind şi schelălăind. EA nu trebuie să se teamă de critică, principalul e să sune ceva, pentru că atunci copilul se ridică deasupra scalei în sferele superioare, iar trupul îi rămîne ca o coajă moartă jos pe pămînt. Coaja lepădată a fiicei e scuturată bine de urmele folosirii ei de către bărbaţi şi apoi deşertată energic. După execuţia mozartiană, coaja bine aerisită, netezită, uscată şi apretată, poate fi din nou îmbrăcată. Fără să simtă ea însăşi nimic şi fără să se dăruiască simţirii altora.

Mama face o observaţie percutantă că ea, dacă ar fi lăsată de capul ei, cu siguranţă că ar dovedi mai mult zel pentru un bărbat tînăr decît pentru pian. Acest pian trebuie acordat în fiecare an, deoarece în clima alpină, aspră, se dezacordează foarte repede. Acordorul vine cu trenul de la Viena şi urcă gîfîind muntele, unde susţin nişte nebuni că au amplasat un pian, la o mie de metri altitudine deasupra mării! Acordorul prezice că acest instrument va putea fi folosit, în cel mai bun caz încă un an, doi, după care va fi mîncat de rugină, putreziciune şi mucegai, într-o frăţească cooperare. Mama se îngrijeşte de buna acordare a instrumentului şi totodată învîrte neîntrerupt manivela fetei, nu atît îngrijorată de starea copilei, cît mai ales de influenţa ei asupra acestui instrument viu, turbulent, uşor de pervertit.

Mama insistă ca ferestrele să fie larg deschise, cînd se dă aşa numitul "concert", răsplată pentru studiul sîrguincios, ca şi vecinii să poată savura acele melodii dulci. Mama şi bunica stau acolo sus, înarmate cu binoclul, şi observă dacă vecina stă şi ea, împreună cu rudele, cuminte pe bancă în faţa căscioarei şi pîndeşte. Vecina vrea să vîndă lapte, brînză de vaci, unt, ouă şi legume, de aceea trebuie să tragă cu urechea în faţa casei. Bunica nu conteneşte s-o laude că, în sfîrşit, şi-a luat răgazul să-şi pună mîinile în poală şi să asculte sunetele. O viaţă întreagă a aşteptat clipa asta. Acum, la bătrîneţe, a avut parte, în fine, de ea. Cît de frumos era iarăşi totul. Oaspeţii, pe timpul verii, par că stau şi ei alături şi ascultă Brahms. Vilegiaturiştii capătă aici, ciripeşte mama, muzică proaspătă, garantată ca laptele de vacă proaspăt muls. Azi ţăranca şi oaspeţii ei vor asculta un Chopin, proaspăt însămînţat în copilă. Mama avertizează: copilul trebuie să cînte cît se poate de tare, deoarece vecina surzeşte pe zi ce trece. Vecinii ascultă deci o nouă melodie, pe care nu o ştiau pînă acum. Vor putea să o asculte încă de multe ori, pînă cînd o vor recunoaşte chiar şi pe întuneric. Deschidem şi uşa, ca să se audă mai bine. Puhoiul infestat al muzicii clasice curge prin deschizăturile casei şi se revarsă pe povîrnişuri la vale. Vecinilor trebuie să li se pară că stau foarte aproape, la un pas de el. Nu e nevoie decît să deschidă gura, că le şi curge zerul cald al lui Chopin pe gît. Şi pe urmă mai vine şi Brahms, acest muzician al celor nesatisfăcuţi, în special al femeilor.

Ea acumulează brusc toată energia, îşi încordează aripile şi se aruncă înainte, faţă în faţă cu clapele care aleargă sub ochii ei ca pămîntul la prăbuşirea unui avion. Fiecare sunet, pe care nu-l prinde din prima încercare, îl sare pur şi simplu. Cu această răzbunare subtilă împotriva torţionarelor ei inculte, cu omiterea sunetelor, îşi provoacă un uşor gîdilat de satisfacţie. Un sunet omis nu e sesizat de nici un amator, în timp ce unul executat fals îi ridică pe vilegiaturişti cu brutalitate din şezlonguri. Ce vine de acolo din înălţimi? În fiecare an îi plătesc scump ţărăncii liniştea rustică şi acum, pe colină, răsună o muzică puternică.

Cele două mame veninoase îşi ascultă victima pe care aproape că au supt-o în întregime păianjenii ăştia, în rochiile lor tiroleze, cu şorţuri înflorate. Pînă şi rochiile şi le menajează mai mult decît simţămintele captivei lor. Stau la soare ca în propria lor lăudăroşenie; ce modestă avea să rămînă copila asta, deşi a făcut o strălucită carieră mondială. Copila şi nepoata este deocamdată ascunsă de lume, ca mai tîrziu să nu mai aparţină lui mami şi lui buni, ci lumii întregi. Acestei lumi îi cer ele să aibă răbdare, copila îi va fi încredinţată mai tîrziu.

Ce numeros public ai azi iarăşi! Priveşte, pe şezlongurile alea cu dungi colorate, sînt cel puţin şapte oameni. Este un examen de confirmare. Dar cînd piesa de Brahms s-a terminat, în sfîrşit, ce le-a fost dat să audă? Ca un ecou vulgar la muzica ascultată, de jos răsună un rîs zgomotos, din gîtlejurile vilegiaturiştilor. De ce rîd fără pic de bun-simţ? Chiar nu mai respectă nimic? Mama şi fiica coboară în vale, înarmate cu căni de lapte, ca să întreprindă, în numele lui Brahms, o campanie a răzbunării împotriva rîsului. Vilegiaturiştii se plîng, cu această ocazie, de zgomotul care a tulburat natura. Mama le ripostează tăios că în sunetele lui Schubert găseşti mai multă pace a pădurii decît în însăşi pacea pădurii. Dar vilegiaturiştii nu înţeleg. Întorcîndu-le plină de trufie spatele, mama urcă cu untul şi cu fructul pîntecelui ei, din nou, dealul singuratic. Şi fata păşeşte mîndră cu cana ei de lapte. Abia în seara următoare se vor arăta, iarăşi, în lume. Oaspeţii vorbesc încă multă vreme despre hobby-ul lor: rachiul ţărănesc.

EA se simte exclusă de la toate, pentru că este de fapt exclusă de la toate. Alţii merg mai departe, trec chiar peste ea. Pentru ei pare o piedică derizorie. Drumeţul merge, ea rămîne pe jos ca o hîrtie unsuroasă de la pîinea cu unt, purtată cel mult cîţiva paşi mai încolo de vînt. Hîrtia nu poate să ajungă departe, putrezeşte pe loc. Această distrugere durează ani, ani fără nici o schimbare.

Ca divertisment, a sosit în vizită vărul ei şi acum umple casa cu viaţa lui activă. Şi nu numai atît, aduce viaţă cu el, viaţă străină care atrage, cum atrage lampa insectele. Vărul studiază medicina şi cucereşte tineretul rural, datorită vioiciunii, lăudăroşeniei şi a cunoştinţelor lui sportive. Cînd are chef, povesteşte cîte o anecdotă cu medici şi toţi îl numesc Burschi1 pentru că este un băiat care ştie să glumească. Ţîşneşte ca o stîncă din apele învolburate ale tineretului rural, strîns roată în jur cu gura căscată la el, vrînd să-l imite în toate. Peste noapte a pătruns viaţa în casă, pentru că un bărbat aduce mereu viaţa în casă. Femeile din familie îl privesc pe tînărul care vrea să-şi facă de cap cu un zîmbet îngăduitor şi superior totodată. Îl avertizează doar împotriva viperelor femele care visează o căsătorie tîrzie. Dar acestui tînăr îi place cel mai mult să se manifeste în public, are nevoie de spectatori şi îi şi obţine. Pînă şi severa EI mamă zîmbeşte; în definitiv, bărbatul trebuie să iasă în larg, în lumea ostilă, numai fata trebuie, deocamdată, să moară şi să se înalţe prin muzică.

Cel mai mult îi place lui Burschi să poarte chiloţi de baie foarte strîmţi şi pentru fete preferă bikini, cît mai mulaţi, foarte la modă. Împreună cu prietenii fixează o măsură în centimetri pentru ceea ce-i poate oferi o fată şi-şi bate joc de ceea ce nu oferă. Cu fetele din sat Burschi joacă badmington. Se străduieşte să le familiarizeze cu această artă, pentru care e nevoie în primul rînd de concentrare. Îi face plăcere să conducă mîna celei care ţine racheta, în timp ce fata se ruşinează în bikinii prea strîmţi. Acest costum de baie şi l-a cumpărat din salariul ei de vînzătoare. Fata ar vrea să se mărite cu un medic şi-şi arată silueta, ca să ştie viitorul medic ce va primi, să nu cumpere mîţa-n sac. Penisul lui Burschi a fost înghesuit de nevoie într-un săculeţ prins cu două şireturi peste şolduri, care se înnoadă lateral pe partea stîngă şi pe cea dreaptă. Neglijent, pentru că el nu ia lucrurile astea foarte în serios. Uneori şireturile se dezleagă şi Burschi trebuie să le lege din nou. Sînt chiloţi de baie în miniatură.

Dar cel mai mult îi place tînărului să-şi prezinte numerele de virtuozitate la lupte aici, sus pe deal, unde mai stîrneşte încă entuziasmul. Stăpîneşte chiar şi unele figuri complicate de judo. Adesea vine cu elemente noi. Atacurilor lui nu le poate face faţă orice amator, care n-are habar de această artă sportivă şi este trîntit repede la pămînt. Hohote de rîs izbucnesc din gîtlejuri şi pînă şi cel pus la podea rîde, plin de înţelegere, ca să nu se expună batjocurii. Fetele gravitează în jurul lui Burschi ca nişte fructe coapte, căzute din pom. N-are decît să le ridice şi să le mănînce sportivul ăsta tînăr. Fetele chiuie, trăgînd cu ochiul una la alta, şi profită de avantajele locului. Se rostogolesc pe deal în jos şi chicotesc, saltă peste pietriş sau prin mărăcini şi ţipă ascuţit. Deasupra lor domneşte bărbatul cel tînăr şi triumfă. Apucă fata care se oferă de încheietura mîinii şi strînge, şi strînge. Aplică un efect secret de ciocan, nu vede exact cum anume, dar, silit de forţa lui superioară şi de un truc murdar, subiectul de experienţă cade în genunchi, la picioarele lui Burschi. Cine ar putea să-i reziste tînărului student? Dacă e într-o dispoziţie bună, îi îngăduie fetei, care răscoleşte pămîntul în faţa lui, să-i pupe picioarele, pentru că altfel Burschi nu-i dă drumul. Fireşte că îi sînt sărutate picioarele şi victima voluntară speră şi la alte sărutări ulterioare mai dulci, din acelea care se dau şi se iau pe ascuns.

Soarele zburdă printre capetele lor; apa din micul bazin e azvîrlită în sus şi scînteiază. EA exersează la pian şi ignoră salvele de rîs, care detună în rafale. Paznicul EI matern i-a recomandat, fără drept de apel, să nu le dea atenţie. Mama stă pe treptele verandei şi rîde, rîde şi ţine o farfurie cu prăjiturele de casă în mînă. Spune că nu eşti tînăr decît o singură dată, dar în larma aceea nu o înţelege nimeni.

EA are o ureche aţintită spre afară, la vacarmul pe care îl face vărul cu fetele. Pîndeşte cum îşi înfige el dinţii sănătoşi în timp, devorîndu-l cu poftă. Timpul îi devine ei însăşi, cu fiecare secundă, dureros de conştient; ca un ceasornic bat degetele ei secundele pe clape. Ferestrele camerei, în care exersează, sînt zăbrelite. Umbra gratiilor, o cruce, ţinută în faţa forfotei de afară ca în faţa unui vampir însetat de sînge.

Acum tînărul se aruncă în bazin, ca să se răcorească după efort. Apa a fost proaspăt schimbată, apă din fîntînă, rece ca gheaţa; doar cel curajos, căruia îi aparţine lumea, îndrăzneşte să se avînte. Fornăind vesel ca un delfin, Burschi iese din nou la suprafaţă. EA observă, fără să vadă. Sub uralele puternice, proaspetele prietene ale viitorului medic se aruncă, atîtea cîte încap, în bazin. Ce vînzoleală, ce stropeală! Îl imită pe Burschi în toate, rîde mama. E îngăduitoare. Şi bătrîna bunică, pe care EA şi-o împarte cu vărul ei, se grăbeşte încoace, să contemple farsa studentului. Pînă şi ea e stropită cu apă, pentru că Burschi nu consideră nimic sfînt, nici măcar vîrsta. Totuşi, nu poţi să nu rîzi de nepotul ăsta atît de plin de viaţă. Mama are o obiecţie întemeiată, pentru că Burschi nu şi-a răcorit mai întîi, treptat, regiunea inimii, dar pînă la urmă rîde fără să vrea, chiar mai mult decît ceilalţi. Se scutură, tresaltă de rîs, cînd Burschi imită cu atîta naturaleţe o focă. În mama se zbate, se loveşte ceva, de parcă bile de sticlă s-ar rostogoli înăuntrul ei. Burschi merge pînă acolo, încît aruncă o minge veche în aer şi o prinde din nou pe nas. Dar şi jongleria trebuie exersată. Toţi se îndoaie de rîs, se cutremură de atîta rîs, rîd cu lacrimi. Un iodler străbate văzduhul. Cineva chiuie, cum se face pe munte. În curînd se serveşte masa de prînz. Mai bine să ne răcorim înainte, decît imediat după masă, atunci e periculos.

Ultimul sunet al pianului a amuţit, s-a stins, tendoanele EI se destind, deşteptătorul, întors special de mama, a sunat. EA sare în mijlocul frazei şi aleargă afară, asaltată de simţăminte tinereşti, să mai prindă măcar o ultimă părticică infimă din cîntatul şi ţopăitul general. Verişoara este primită cum se cuvine. Iar te-a pus să exersezi atîta? Mama s-o mai lase în pace, doar e vacanţă. Dar paznicul matern împiedică orice influenţă rea asupra copilului. Burschi, nefumător, nebăutor, îşi înfige dinţii într-o tartină cu salam. Deşi mîncarea este gata imediat, doamnele casei nu îi pot refuza favoritului lor o felie de pîine. Pe urmă îşi toarnă din belşug sirop de zmeură - materia primă a cules-o singur - într-un pahar de o jumătate de litru, îl umple cu apă de la fîntînă şi-l dă pe gît. Acum a prins iar puteri. Se bate cu palma satisfăcut pe burta musculoasă. Se bate şi pe alţi muşchi. Mama şi bunica pot discuta ore în şir despre binecuvîntata lui poftă de mîncare. Se întrec, care mai de care, în detalii culinare şi se ceartă toată ziua pentru preferinţele gastronomice ale lui Burschi: şniţel de viţel sau de porc. Mama îl întreabă pe nepotul ei ce-i fac examenele şi acesta răspunde că momentan ar vrea să uite de studiu. Vrea să fie şi el o dată cu adevărat tînăr şi să-şi permită toate nebuniile. Cîndva o să spună despre sine: eh, am fost şi eu pe vremuri tînăr!

Burschi îşi fixează privirea asupra EI şi o sfătuieşte să rîdă puţin. De ce e EA atît de serioasă? Îi recomandă de asemenea să facă sport, pentru că sportul îţi dă posibilitatea să rîzi şi poate avea, în general, efecte benefice. Din prea multă bucurie sportivă, vărul rîde atît de tare, încît îi sar firimiturile de pîine cu salam din gîtlejul căscat. Geme de atîta euforie. Se întinde cît poate. Se învîrteşte singur în jurul lui ca un titirez şi se aruncă pe pajişte ca şi cînd ar fi mort. Nici o grijă, îndată sare din nou în picioare. Acum e momentul să-i demonstreze micuţei lui verişoare, pe care vrea s-o distreze, figura lui celebră de lupte. Verişoarei o să-i facă plăcere, mătuşa se va supăra.

Vîjîind, a început deja pentru EA drumul în jos, adio! Călătorie fără întoarcere. Se prăbuşeşte pe axa ei longitudinală, poşta pleacă, liftul coboară; copacii gonesc într-o grabă nebună, balustrada mică şi tufa de trandafiri sălbatici, cei din jur trecînd prin faţa ochilor ei, dispărînd din cîmpul ei vizual. Trasă brusc în sus. Cu scheletul turtit la pămînt, perii de pe pieptul lui Burschi se pierd deasupra capului ei, marginea despărţitoare se dă la o parte, deja pătrund în imaginea vizuală şireturile de care atîrnă pacheţelul cu testiculele lui. Neîndurător apare imediat după aceea micul Mount Everest roşu, iar în imagine mărită dedesubt, lungile fire blonde ale coapselor. Brusc se opreşte liftul, parterul. Undeva, în spate, trosnesc strident oasele spinării ei, scîrţîie balamalele, atît de tare au fost strivite. Şi uite că îngenunchează, urrra! Lui Burschi i-a reuşit din nou să ia o fată prin surprindere. Îngenunchează aici, în faţa vărului ei, venit să-şi petreacă vacanţa de vară; un copil în vacanţă în faţa altui copil în vacanţă. Un văl uşor de lacrimi străluceşte pe obrazul EI, pe care şi-l ridică şi zăreşte o mască de rîs aproape plesnind pe la cusături. Puşlamaua asta a pus-o jos şi-şi savurează victoria. Este strivită în pămîntul reavăn. Mama scoate un ţipăt, indignată de cum e tratat copilul ei în faţa tineretului rural, această fată atît de talentată, admirată de toţi.

Pacheţelul roşu, plin cu sex, începe să se clatine, se roteşte ispititor sub ochii EI. Aparţine unui seducător, căruia nu-i rezistă nimeni. Îşi lipeşte pentru o clipă obrazul de el. Nici ea nu ştie de ce. Vrea să-l simtă doar o dată, vrea să atingă cu buzele o singură dată acest glob de Crăciun sclipitor. Pentru o clipă EA e destinatara acestui pachet. Îl atinge cu buzele sau cu bărbia? N-a făcut-o intenţionat. Burschi nu ştie că a declanşat în verişoara lui o lavină. Fata priveşte ca hipnotizată. Pacheţelul i-a fost pus sub ochi ca un preparat sub microscop. Mă rog la clipa asta să rămînă, e atît de frumoasă!

Nimeni nu a observat nimic, toţi s-au adunat în jurul mesei. Burschi îi dă fetei drumul imediat şi se dă un pas înapoi. Datorită situaţiei, sărutatul piciorului, care încheie de obicei demonstraţia, se suspendă. Aleargă un pic pentru a se destinde, sare uşor derutat şi o ia din loc în salturi mari, rîzînd de mama focului. Pajiştea îl înghite. Doamnele cheamă lumea la masă. Burschi şi-a luat tălpăşiţa, a zburat din cuib. Nu spune nimic, în curînd va dispărea cu totul, şi cîţiva camarazi, de parte bărbătească, gonesc după el. Începe vînătoarea sălbatică. În absenţă, mama îl judecă, cu blîndeţe, pentru nebuniile lui. Şi-a dat osteneala să gătească şi acum stă cu masa în ploaie.

Burschi apare abia mai tîrziu. Seară de vis, totul pare sfînt, doar privighetoarea cu al ei cînt. Pe verandă joacă toţi cărţi. Fluturii înconjoară, aproape inconştient, lampa de petrol. EA nu este atrasă de nici un cerc luminos. Stă singură în camera EI, despărţită de mulţimea care a uitat-o, pentru că greutatea ei e derizorie, nu apasă pe nimeni. Dintr-un pachet cu multe învelişuri, scoate cu grijă o lamă de ras. O poartă tot timpul cu ea, oriunde s-ar duce. Lama rîde ca mirele cînd îşi întîmpină mireasa. EA examinează cu atenţie tăişul, poţi să tai cu el firul de păr. Apoi apasă lama de mai multe ori pe partea interioară de la încheietura mîinii, dar nu atît de adînc ca să-şi cresteze tendoanele, nu doare deloc. Metalul intră în piele ca în unt. Pentru o clipă se cască un şliţ de puşculiţă în ţesutul intact, sîngele ţinut captiv iese din baraj. În total sînt patru tăieturi. Atît ajunge, altfel îşi pierde tot sîngele. Lama e ştearsă şi împachetată la loc. Se prelinge şi curge întruna din răni sînge roşu-deschis. Murdăreşte totul în drumul lui. Picură cald şi neauzit şi nu este deloc neplăcut. Este atît de lichid. Curge neîntrerupt. Colorează totul în roşu. Patru tăieturi din care curge fără oprire. Pe podea, şi chiar pe aşternut, se unesc cele patru pîrîiaşe într-un fluviu. Urmează-mi numai lacrimile, şi pîrîul te primeşte curînd. Se formează o baltă mică şi curge mai departe, curge, şi curge, şi curge.

Îmbrăcată îngrijit, ca de obicei, profesoara Erika părăseşte pentru azi, fără regrete, localul unde îşi exercită funcţiunea. Plecarea ei, care nu atrage atenţia, e însoţită de sunetele de corn şi trombon şi de trilurile unor viori răzleţe, care răsună laolaltă prin fereastra deschisă. Ca acompaniament. Erika abia atinge treptele. Azi nu o aşteaptă mama. O ia imediat pe un drum, pe care a mai fost şi altă dată. Nu e drumul cel drept spre casă; poate un lup grozav, un lup rău, se sprijină acum de un stîlp de telegraf rural şi se scobeşte în dinţi de resturile de carne ale ultimei victime. Erika ar vrea să bată o bornă kilometrică în viaţa ei cu un singur peron şi să-i facă lupului o invitaţie din priviri. O să-l recunoască de la distanţă, o să simtă cum se sfîşie stofa, cum plesneşte pielea. Apoi o să se facă seară tîrziu. Din pîcla unor jumătăţi de adevăruri muzicale va ţîşni deodată întîmplarea trăită. Erika grăbeşte pasul.

Străzi ca nişte văgăuni se deschid şi se închid la loc, pentru că ea nu se hotărăşte să păşească pe ele. Priveşte doar fix înainte cînd un bărbat îi face din întîmplare cu ochiul. Nu e lupul şi sexul ei nu palpită, se astupă de parcă ar fi de plumb. Erika clatină din cap ca o turturea mare, încît bărbatul îşi continuă drumul, nu-şi mai pierde timpul. E speriat de alunecarea de teren pe care a provocat-o. Îşi scoate imediat din cap ideea de a se folosi de această femeie sau de a o ocroti. Erika îşi ascute faţa cu aroganţă; nasul, gura, totul devine o săgeată indicatoare pentru zona aceea, care vrea să însemne: drept înainte. Un grup de adolescenţi face o remarcă necuviincioasă la adresa doamnei Erika. Nu ştiu că au de-a face cu o profesoară şi nu-i acordă respectul cuvenit. Fusta plisată, în carouri, acoperă exact genunchii Erikăi. Nici un centimetru mai sus, nici unul mai jos. O bluză de mătase, partea de sus a Erikăi. Geanta cu note, ca de obicei ţinută strîns sub braţ, fermoarul tras pînă sus. Tot ce are închizători la Erika e bine închis.

Să luăm pentru o porţiune de drum tramvaiul care duce în suburbiile oraşului. Aici nu este valabil tichetul obişnuit şi Erika trebuie să-şi cumpere un bilet special. De altfel, nu călătoreşte niciodată prin părţile astea. Sînt zone pe care nu le frecventezi dacă nu trebuie. Pînă şi elevii nu vin decît rareori din această direcţie. Nici o muzică nu durează aici mai mult decît timpul necesar audierii unui disc în magazinul de muzică.

Cîrciumioare mici, la colţuri de stradă, îşi scuipă lumina pe trotuar. În insulele felinarelor, grupuri certăreţe, pentru că cineva a făcut o afirmaţie nelalocul ei. Erika trebuie să vadă multe lucruri de care n-a ştiut pînă acum. Ici şi colo staţionează o mulţime de motorete sau îşi trimit brusc pumnalele răpăitoare în văzduh. Apoi se îndepărtează grăbite, de parcă le-ar aştepta cineva. La Căminul parohial, unde se ţine seara distractivă, cei cu motorete sînt repede îndepărtaţi, pentru că tulbură liniştea. De obicei stau două persoane pe o bicicletă fără motor; nu oricine îşi permite să posede o motoretă. Cele mai mici maşini sînt aici, afară din oraş, pline pînă la refuz. Deseori, în mijlocul întregului familion, tronează o bunică, pe care o duc la plimbare în cimitir.

Aici coboară Erika. Mai departe o să meargă pe jos. Nu priveşte nici la dreapta, nici la stînga. Angajaţii unui supermarket zăvorăsc porţile în faţa cărora vibrează surd ultimele motoare ale conversaţiei dintre gospodine. Un sopran se impune în faţa unui bariton vocalizînd că strugurii de vin s-au mucegăit, în special cei de pe fundul coşului din plastic. De aceea azi nici nu s-au mai vîndut, se deşartă cu glas tare, zornăitor, o grămadă de tînguieli şi sudălmi. O casieriţă se luptă cu aparatul ei, în spatele uşilor de sticlă închise. Nu reuşeşte deloc să descopere greşeala. Un copil pe o trotinetă şi altul care aleargă alături, văicărindu-se că, după cum le-a fost vorba, e rîndul lui. Celălalt copil ignoră rugăminţile celui aflat într-o poziţie dezavantajată. În alte cartiere nici nu se mai văd asemenea exemplare cu două roţi, se gîndeşte Erika. Şi ea primise cîndva o trotinetă cadou şi s-a bucurat foarte tare. Deşi nu i s-a dat voie să meargă cu ea pentru că strada omoară copiii.

Capul unei pişcoace de patru ani este împins spre ceafă de-o palmă maternă vijelioasă şi se roteşte o clipă ca un Hopa Mitică dezechilibrat, care face eforturi să-şi revină la poziţia iniţială. Capul copilului stă, în sfîrşit, din nou drept, acolo unde îi e locul şi emite sunete fioroase, pentru care este imediat scos din ţîţîni de femeia enervată. Fără îndoială, capul copilului este deja însemnat cu cerneală invizibilă pentru altele şi mai rele. Femeia are de cărat sacoşe grele şi ar prefera să-l vadă pe copilul ăsta dispărînd într-o gaură de canal. Ca să-şi poată maltrata acea fetiţă, ceea ce presupune un efort suplimentar. Dar acest lucru pare să-i convină. Copilul învaţă limbajul violenţei, dar nu-i place să înveţe şi nici nu reţine nimic din ce i se spune. Ştie doar cîteva vocale, cele mai necesare, chiar dacă în văicăreala aia nu poţi înţelege mare lucru.

Dar în curînd femeia şi copilul cel zgomotos rămîn în urma Erikăi. De-ar rămîne pentru totdeauna pe loc! Oricum, niciodată nu vor putea să ţină pasul cu timpul prea rapid. Caravana Erika înaintează. E un cartier de locuinţe curat, dar nu bun. Taţii de familie decăzuţi se izbesc în porţile caselor, gata să se năpustească, asemenea unor cumplite lovituri de ciocane, asupra familiilor lor. Ultimele portiere ale automobilelor se trîntesc, mîndre şi sigure de sine, deoarece maşinile mici sînt favoritele declarate ale acestor familii şi îşi pot permite orice. Clipind prietenos, rămîn la bordura trotuarului şi posesorii lor se grăbesc la cină. Cel ce nu are un cămin îşi doreşte acum unul, dar nu-şi va putea construi niciodată ceva similar, nici măcar cu ajutorul Casei de economii pentru construcţii de locuinţe şi prin credite pe termen lung. Cel ce are aici, tocmai aici, un cămin este mai uşor de găsit pe drumuri decît acasă. Tot mai mulţi bărbaţi îi taie Erikăi calea. Femeile au dispărut, ca o formulă magică, în găurile numite locuinţe. La ora asta nu merg singure pe stradă. Numai însoţite de familie, să bea o bere sau să-şi viziteze rudele. Şi numai în compania unui adult. Pretutindeni se simte acţiunea lor discretă şi atît de necesară. Mirosuri de bucătărie. Uneori zgomote surde de oale lovite, scrîşnet de furculiţe. Albăstrui licăreşte primul serial de seară pentru familişti, mai întîi într-o fereastră, apoi în alta şi pînă la urmă în mai toate. Cristale scînteietoare, împlîntate în noaptea care se lasă. Faţadele devin nişte decoruri plate, în spatele cărora nu se poate imagina nimic; totul este identic şi se lasă chemat de ceea ce este identic. Doar zgomotele televizoarelor sînt reale, ele sînt adevăratele întîmplări. De jur împrejur toţi oamenii trăiesc aceleaşi întîmplări în acelaşi timp, în afară de cazurile foarte rare cînd un însingurat schimbă postul pe canalul doi la emisiunea "Din viaţa creştinătăţii". Aceşti individualişti sînt informaţi despre un congres euharistic care se sprijină pe cifre. Astăzi trebuie să plăteşti, dacă vrei să fii altfel decît ceilalţi.

Aici: sunete turceşti lătrate, dintre consoane îţi sare mereu în faţă vocala Ü. Cea de-a doua voce intervine imediat - contratenori guturali sîrbo-croaţi. Ca scăpate din puşcă, haite de bărbaţi, în grupuri mici, vin în goană şi iau cu asalt un intrînd sub trenul urban, în care s-a construit un Peep-Show într-unul din coturile viaductului, peste care trenul goneşte razant. Fiecare spaţiu, oricît de mic, a fost aici folosit minuţios, nu s-a pierdut nici un petic de loc. Forma arcuită le este cu siguranţă familiară turcilor, de la moscheile lor. Poate că toată ambiţia le aminteşte de un harem. Un viaduct arcuit, golit complet în interior, ca să fie umplut cu femei goale. Una după alta mereu, le vine rîndul la toate. Un munte al Venerei în miniatură, parcă-l şi vezi pe Tannhäuser cum se apropie şi bate cu bastonul în zid. Viaductul de sub trenul urban este construit din cărămizi şi, în interiorul lui, nu-i exclus să-şi fi pierdut careva minţile, uitîndu-se la o femeie frumoasă. Localul ăsta mic se potriveşte perfect aici, în zid, unde femeile goale se întind lascive ca nişte pisici mari. Protagonistele se schimbă între ele. Se rotesc după un principiu anume, al saţietăţii în cadrul unui lanţ întreg de Peep-Show, pentru ca oricărui client permanent să i se dea posibilitatea, la anumite intervale de timp, să vadă o altă carne. Altfel, abonatul nu mai vine. În fond şi la urma urmei, el îşi aduce banii preţioşi aici şi-i aruncă, monedă cu monedă, într-un orificiu nesătul. Şi, de fiecare dată, tocmai cînd devine din cale-afară de captivant, trebuie să mai introducă o monedă de zece şilingi. O mînă vîră banii în aparat, cealaltă stoarce bărbăţia aruncînd-o, în mod aberant, pe fereastră. Bărbatul mănîncă acasă cît trei şi aici îşi lasă vlaga să i se irosească, deşertîndu-şi-o pe jos.