Azi mi-am văzut site-ul cu ochii, mulţumită băieţilor de la www.reea.net (le fac din mînă cu această ocazie!). Nu se putea o zi mai potrivită pentru a începe acest jurnal. Ieri m-am mutat la o nouă gazdă (nici nu mai ştiu a cîta în ultimii 14 ani). O nouă viaţă, pot zice.
Avantaje:
1. am scăpat pentru eternitate - vai, ce-mi place cuvîntul "eternitate", în cazul de faţă! - de vecinii mei ticăloşi de la vechea gazdă. Împărţeam cu doi tineri căsătoriţi o căsuţă cu două camere, un hol, o bucătărie, o baie, cîţiva şoareci şi mii de furnici. Au fost singurii oameni din viaţa mea cu care nu am găsit nici un fir comun de vorbă, nici o cale de conversaţie, în afară de facturile la întreţinere (calculate şi răs-calculate aberant, pînă ajungeau la concluzii de genul că ei, două persoane, trebuie să plătească 37,2 % din factura de la gaz, pentru că au o cameră cu trei metri pătraţi mai mică). În rest, feţe încruntate fără motiv, uşi trîntite intenţionat la miezul nopţii, cauciucurile bicicletei, sparte, cablul de la televizor, rupt, hîrtia igienică, trîntită în budă... M-am jurat că la plecare: a) trag tipului un pumn în faţă, iar femeii, un şut în fund; b) le sparg toate farfuriile de la bucătărie; c) le rup cablul de la televizor; d) le înfund cu gumă de mestecat gaura de la uşa pe care o încuiau şi cînd se duceau la baie... Am pierdut ore întregi în ultimele luni închipuindu-mi tot felul de scenarii răzbunatoare... Azi, cînd m-am dus să-mi iau ultimele lucruri, mi-am zis: "Ia mai dă-i în mă-sa de tîmpiţi! O să mă răzbun scriind despre ei". Am încuiat uşa de la intrare şi am aruncat cheia într-un boschet, simţind mai mult ca niciodată frumuseţea eternităţii care ne desparte...
2. am apă caldă. La vechea gazda nu exista decît o ţeavă cu apă rece, care îngheţa atunci cînd temperatura scădea sub zece grade.
3. am cablu şi chiar funcţionează (mă rog, cablul ca obiect nu e al meu; mi l-a împrumutat noul vecin de cameră. Al meu nu mergea).
4. nu mai aştept tramvaiul ca să merg la serviciu.
5. nu trebuie să-i mai găsesc gazdei (un flăcau de 35 de ani, bondoc şi bleguţ din fire) ceva de lucru. Era un tip cu studii superioare (cum se recomda; absolvent de IS), care nu ştia să facă nimic decît să-mi dea telefon ca să mă întrebe cînd îi dau banii pe luna viitoare. Să nu uit: mai cocheta cu o firmă de asigurări (de la care cîştigase anul trecut 300.000 lei) şi încerca să mă convingă cu un contract. În caz de mor, zicea el, cu nonşalanţă.
6. noua gazdă (o femeie de vreo patruzeci si cinci de ani) este vorbăreaţa. Am încredere în oamenii vorbăreţi. Ştii de unde să porneşti ca să te întelegi cu ei.
Dezavantaje:
1. la noua gazdă (o pensiune cu trei etaje, pe care o împart cu vreo douăzeci de studenţi) e mai frig în cameră.
2. în curte există un cîine-lup (blînd, pîinea-lui-Dumnezeu), care nu latră decît la mine. Dimineaţă am ieşit în vîrful picioarelor, privind în stînga şi în dreapta, şi am rupt-o la fugă spre poartă. A ieşit naiba ştie de unde şi a năvălit după mine, lătrînd înnebunit. Azi nu m-a prins.
Joi, 16 februarie 2003
Pe cîine îl cheama Lucky. De ce l-o fi chemînd aşa, treaba lui. Şi eu m-am simţit "lucky". De ieri dimineaţă nu l-am mai văzut. Am înţeles că noaptea doarme în casă. Treaba lui.
Cînd veneam la serviciu, m-a strigat un domn de la capătul scărilor care urcă spre liceul "Negruzzi".
- Tinere!
Nu mă mai consider chiar tînar, în plus, domnul era destul de departe (vreo douăzeci de trepte).
- Eu?!
- Dumneata. Îmi dai şi mie cartea?
- Care carte?
- Aia.
Într-adevăr, pe la jumătatea scărilor era o carte roşie, cartonată.
- Mi-a scăpat, m-a lamurit el, şi nu pot să cobor din cauza poleiului. Am căzut de vreo două ori.
Dacă ar fi cazut, logic era să fie cu cîteva trepte mai jos. Am urcat şi i-am dus cartea. Nu minţise. Avea pantalonii rupţi într-un genunchi. Mă intriga faptul că nu m-am uitat la titlul cărţii. Atît.
Vineri, 17 ianuarie 2003
Aseară, în timp ce umblam bezmetic printr-o alimentară, memoria afectivă mi-a fost brusc deşteptată de imaginea unei banane verzi. Mi-am amintit cum, în copilărie, am aşteptat să se coacă o banană. O cumpărase tata, după vreo doua ore de stat la coadă. Mi-a explicat că, de fapt, bananele sunt galbene şi că-s mai bune coapte. Am pus-o pe fereastră şi o cercetam cu sufletul la gură de cîteva ori pe zi. Singura evoluţie a fost că s-a veştejit. După o săptămînă, am mîncat-o aşa. Am hotarît atunci că bananele nu-s cine ştie ce chestie. Acasă (deja numesc acasă noua mea gazdă!), ca o coincidenţă stranie, am auzit la ştiri că în zece ani e posibil să nu mai existe banane. Bananierii sînt atacaţi de o ciupercă letală.
Duminică, 16 februarie 2003
Lucrez în draci la un catalog de noutăţi. Nici n-am timp să respir.
Miercuri, 19 februarie 2003
Am început să respir, da' nu e bine. Am reuşit să buşesc toate fonturile de pe site-ul meu. Grea mai e treaba asta cu alfabetizarea filologilor într-ale calculatoarelor...
Joi, 20 februarie 2003
Traduc în româneşte Manual de supravieţuire pentru cei sensibili. It's a living! vorba lui Bugs Bunny. E şi ăsta un mod de a trăi pentru cei (in)sensibili ca mine.
Marţi, 25 feburarie 2003
Azi, cînd am ieşit din editură ca să-mi cumpăr ţigări, am văzut o veveriţă care trecea strada pe zebră. Semn că nu mai există veveriţele de-altădată. Nu se mai sperie de aglomeraţie. În plus, au şi un comportament civilizat.
Joi, 27 februarie 2003
Vine panda/ Bine-mi pare!
După lupte seculare, care au durat cîteva luni, azi am aflat că îmi va fi publicat la Polirom romanul Ce se ştie despre ursul panda. Probabil că asta îmi va mai tăia din senzaţia de copil de mingi, pe care o trăiesc atunci cînd pregătesc lansările lui Manolescu, Patapievici, Cioroianu, C.T. Popescu, Mălăncioiu etc. O stranie coincidenţă face ca acest lucru să se întîmple exact la un an după ce am terminat de scris romanul. Aveam notat la sfîrşitul manuscrisului pe care l-am predat: 27 februarie 2002. Atît.
Duminică, 2 martie 2003
Aseară pe la 11, fugea după mine un aurolac: "Domnu? Imi dai si mie un foc?". I-am răspuns generos: "Uite-ţi dau bricheta asta ţie". "Di pi tot?!", a căzut întrebarea lui uimită. "Di pi tot", exact asta era formula pe care o foloseam şi eu în copilărie, in loc de "pentru totdeauna". Imi mai reamintesc astfel vreo citeva faze faine cu aurolaci:
1. Muntele Rarău, ajunul Revelionului 2002, pe o cărăruie aflată la 15 km distanţă de civilizaţie. Mă opresc să-mi aprind o ţigară. Apare de niciunde un aurolac: "Da si mie un ban". Hai, că la restaurant, pe strada, mai înţeleg. În creierii munţilor nu-mi pot imagina ce căuta un aurolac.
2. Astă vară, mă plimbam cu iubita şi a venit un aurolac la noi, cu celebrele cuvinte: "Dă şi mie un ban". Eram amîndoi lefteri. Fumător înrăit, m-am gîndit să-i ofer totuşi ceva: "Ia nişte ţigări". "Mersi, nu fumez", a venit prompt răspunsul lui.
3. Tot noaptea, pe o stradă lăturalnică, m-am oprit să-mi aprind o ţigară. "Dă şi mie una", a cerut unul dintre aurolacii omniprezenţi. I-am întins tabachera. N-am văzut înfăţişare mai princiară ca a aurolacului care a întins mîna şi s-a autoservit. Nu era cine ştie ce tabacheră, dar arăta frumos. Din păcate, am pierdut-o. Sau mi-a furat-o cineva în tramvai.
Mint, totuşi, în privinţa înfăţişării princiare. Printr-un concurs de împrejurări greu de închipuit, am ajuns cu cîţiva ani în urmă să-l colind pe regele Mihai. Venise pentru a sărbători Crăciunul la Iaşi, invitat de primar la o petrecere cu VIP-uri locale. Simirad n-a mai reuşit să adune bani de petrecere, aşa că săracu' rege a rămas cu familia într-o săliţă destul de modestă din căminul teologic, unde fusese cazat. Ne dusesem în gaşcă să-l colindăm pe directorul căminului şi ne-am trezit la masa regelui. Nu trebuia să fiu regalist ca să mă şocheze tabloul de epocă pe care l-am văzut acolo: regele într-un capăt al mesei şi regina în celălalt, cu un pahar de vin în mîna ridicată, în faţă unei plăcuţe (ca alea cu REZERVAT, de la restaurant), pe care scria ALTEŢA SA REGELE MIHAI, iar gaşca noastră de colindători, într-o parte, cîntînd de mama focului. Mă rog, era acolo toată eticheta de care n-aveam habar decît din cărţi, o etichetă pe care am călcat-o în picioare cu inocenţă, ciocnind cu regele, apoi cu bodyguarzii şi pe urmă cu regina şi membrii familiei. Şocant, pentru că oamenii ăia chiar nu aşteptau pe nimeni, erau în intimitatea lor şi, totuşi, totul avea un aer atît de princiar, de oficial. Vreau să spun că abia asta a fost o chestie într-adevăr princiară, văzută de mine.
Vineri, 21 martie 2003
Zilele trecute m-a sunat un prieten din timpul facultăţii. Dincolo de prietenie, un personaj straşnic: cînd îl văd, îmi apare în minte tristeţea cu care a povestit că i-a murit un crap din iazul de acasă. Îmi şi închipui iazul: cîţiva metri pătraţi de apă, două-trei sălcii, patru crapi bătrîni şi sute de peştişori în care dau iama broaştele ţestoase. Habar n-am dacă broaştele ţestoase mănîncă peşte, dar aşa mi-a spus el. A venit în Iaşi cu un regizor din Bucureşti, pentru a organiza un festival de film aici. I-am găzduit vreo două zile la mine. Am dormit şi pe jos, ca-n vremurile bune, şi tot ca-n vremurile bune am stat de vorbă pînă la 5 dimineaţa: starea filmului românesc, starea literaturii române, starea naţiunii, am aşteptat împreună, la o bere, începutul războiului din Irak. Regizorul - alt personaj straşnic - mi-a propus să-i scriu un scenariu de scurt metraj. Am început: văd deja decorul, cadrele (de fapt vreau să prind totul într-un singur cadru), animatorii. Îmi mai trebuie o melodie care să se suprapună ritmului povestirii.
Sîmbătă, 22 martie 2003
Azi am descoperit pe Internet un instrument foarte util de traducere automată (în mai multe limbi!) a unui text sau chiar a unui întreg sit. Iată cum sună în traducere automată începutul jurnalului intim de faţă:
În franceză: Intii m-suis le pentru de jurnal acest de scriu de gindit SA par pe seama zecilor de jurnale aşa-zis-zis "intime" de bascalie de visage, soin de pe le-suis vremii de lungul du citit De-un. Atit De "intime" incit, paragraf de fiecarui de lectura de La, persoana de ca de vizibil d'este s'inquietent un fraza de fiecare de La d'epateaza de scris, lumii du filosofi AI de marii de vacarme de copios de citind. Apoi, numindu-mille jurnalul "intim", aveam un alt motiv de basca de mai: un scrie "vivent" virtuali numar d'inseamna SA AI un aproape nelimitat de cititori d'Internet de pe. Dans le realitate, nimeni de mai de citeste de te de nu.
În italiană: Intii m.-sono pentru di jurnal piu acest di scriu gindit sa un il pe seama zecilor de jurnale aşa-zis-zis "intime" del bascalie della faccia, cura del pe le-sono vremii del lungul del de-a-un del citit. Atit de "intime" incit, paragraf di fiecarui di lectura della La, persoana di ca del vizibil del este si preoccupa un fraza del fiecare della La di epateaza di scris, lumii di filosofi IA di marii di din di copios del citind. Apoi, numindu-miglio jurnalul "intim", aveam ONU alt motiv de basca di mai: uno scrie "vive" virtuali numar inseamna il sa l'IA l'ONU aproape nelimitat de cititori del Internet del pe. Nel realitate, nimeni di mai del citeste del te di nu.
În germană: Intii m-sind gindit sa scriu acest jurnal pentru ein Gesicht bascalie PET Seama Zecilor de Jurnale Aşa-zis-zis "intime", PETOBACHT Le-sind citit De-ein lungul vremii. Atit De "das incit intime", La lectura fiecarui paragraf, este vizibil Ca persoana interessieren sich ein scris epateaza La fiecare fraza, citind copios Din marii filosofi KI lumii. Apoi, Numindumeile jurnalul "intim", mai aveam un alt Motiv de Basca: ein scrie "leben" PET Internet inseamna sa KI un numar Aproape Nelimitat de Cititori virtuali. Im realitate nu te citeste mai nimeni.
Regret nespus că nu pot reproduce traducerea în chineză, coreeană sau japoneză. Situl meu nu suportă asemenea caractere.
Joi, 27 martie 2003
Mîine împlinesc 29 de ani, aşa că e mai bine să mă apuc de statistici şi rapoarte de pe acum. Simt nevoia asta cretină - dar banală - de a mă întreba ce naiba am mai facut în ultimul an. În primul rînd am slăbit. Aşa spun ceilalţi. Ar mai fi un semn faptul că toţi cunoscuţii la care mă duc în vizită mă întreabă în primul rînd dacă nu vreau ceva de mîncare. Se şi exagerează. Tata exclamă de fiecare dată cînd mă vede: "Bă, da' ce-ai mai slăbit!". Urmînd o logica elementară, dacă era aşa cum crede tata, acum ar trebui să arăt ca un schelet. Am văzut şi oameni mai slabi ca mine, nu la televizor, ci printre prieteni.
Bine, ar mai fi şi posibilitatea să intrepretez acest "ai slabit" prin raportare la inspiraţia mea, la felul meu de-a fi etc. etc. Mă îndoiesc însă că tata s-ar referi la literatură. În toată viaţa lui a spus, cred, o singura frază legată de literatură. Atunci cînd a fost întrebat de un reporter ce crede despre apucăturile mele scriitoriceşti, a luat un aer manolescian şi a răspuns: "Eu cred că tot ce scrie el e adevărat, că, dacă n-ar fi adevărat, n-ar mai scrie". Atît. Şi el, spre deosebire de alţi critici literari, chiar nu-şi trădează crezul. Rîde cu poftă şi de povestirille în care l-am făcut personaj şi în care, evident, i-am mai atribuit şi faze întîmplate doar în imaginaţia mea. Nu se îndoieşte nici o clipă de adevărul lor. Merita văzut pe trenul Iaşi-Paşcani, cu revista Vatra în mînă, citind colegilor de navetă despre cum a fost el cu televizorul la reparat.
Aşadar, 29 de ani. O vîrstă frumoasă, respectabilă. Cea mai furmoasă vîrstă pe care mi-o închipui este la 30 de ani. Suficient de tînăr ca să nu-ţi fi pierdut entuziasmul, acea inconştienţă de a crede că furmuseţea vieţii tale e abia la început, destul de matur ca să dai în mă-sa toate lucrurile care nu merită.
Vineri, 28 martie 2003
Emoţionante mesaje de felicitare de la adminul unor situri pe care am cont. Mi se oferă cadou liste cu tipe născute în aceeaşi zi cu mine, reduceri la schiuri, o carte de credit gratis la una din băncile din sudul Americii... Într-adevăr emoţionant mi se pare următorul mesaj de pe situl meu:
situl e fain realizat,simplu si la obiect,imi place mai ales explicatia din jpegul de mai sus ( eu ---> )