Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Oraşele mari în extincţie?


Augustin Ioan

14.10.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Am primit The Wilson Quarterly / Spring 2005 (volume XXIX, nr. 2), revistă pentru care mulţumesc din suflet domnului profesor Virgil Nemoianu: domnia sa a avut bunăvoinţa nu doar de a-mi semnala articolul lui Joel Kotkin "The Postmodern City" (pag. 16-27), ci să îmi şi trimită revista, care este o publicaţie a Woodrow Wilson International Center for Scholars şi apare sub sloganul "surveying the world of ideas".

Articolul menţionat se dovedeşte a fi extrem de fertil pentru o discuţie asupra unei teme care preocupă America într-o mai mare măsură, poate, decât Europa, fără ca prin aceasta tema în chestiune să fie mai puţin universală: vor supravieţui marile oraşe, megalopolis-urile lumii? Sau mai nuanţat - câtă vreme autorul defineşte conceptul de oraş, îi trasează istoria şi feluritele întrupări şi, după prezentare, face predicţii îngrijorate - oraşele, depărtându-se de forma care le-a consacrat la origine şi le-a adus în ipostazele contemporane, se pot şi în viitorul previzibil auto-susţine în formele acromegalice, traversat de angoase, sau va surveni, din exact această pricină, o nouă "glaciaţiune", un nou "dezurbanism"?

Descrierea oraşului ca fiind "sacred, safe and busy" nu este - spre lauda autorului care o reiterează - "nouă" decât ca sintagmă, ci de bun simţ şi cred ca discuţia interesantă pleacă tocmai după ce, afirmând cele trei atribute de mai sus, Kotkin sugerează că identitatea marilor oraşe este subminată la fiecare dintre aceste trei paliere (cărora, pe parcurs, el le mai adaugă câteva "codicile"). În mod paradoxal, cred că el scapă la fiecare din cele trei câte o nuanţă care poate argumenta că gena pierzaniei este în tocmai respectiva componentă. Spre pildă, coroborând definiţia sacrului ca alteritate radicală (das Ganz Andere la Rudolf Otto şi Eliade) cu definiţia cetăţii dată de Aristotel în Politica (o formă aparte de aşezare fundată pe sacru, i.e. ai cărei agoră şi zei îngăduie periferiilor să se în-fiinţeze[1]; cea în care coexistă "triburi" diferite asociate însă unor valori fondatoare similare; cu alte cuvinte o aşezare fundată pe ante-prezenţa, interiorizată ulterior de cetăţeni, a alterităţii), vom observa că tocmai excesivul cosmopolitism, prea multa înstrăinare a oraşului îl poate pierde; aşadar, când străinii din oras nu mai împărtăşesc aceleaşi valori şi, deci, se ghettoizează în raport cu acestea şi, pe cale de consecinţă, în raport cu valorile comune, fondatoare, ale urbei. De asemenea, tot grecii vechi ne spun că "size matters" şi în ce priveşte oraşul şi, dincolo de abilităţile sale de a se auto-gestiona, trebuie "roit": oraşul se înmulţeşte prin sciziparitate şi fondează o colonie, care însă respectă fractalic constituantele primeia.

"Strămoşii"

Utopia anti-urbană a arhitectului american Frank Lloyd Wright este de departe cea mai consistentă critică modernă adusă oraşului. Usonia I (Lansing, Michigan, 1939: proiect) şi Broadacre City (1934-1935: proiect) erau o celebrare a modului în care America pionierilor şi-a apropriat teritoriul. Părea că, dublu ou-topos - Usonia doreşte să ducă la bun sfârşit visul american al individuării extreme, păstrând însă elemente necesare de control şi inter-relaţionare: şosele, tehnologie, comunicare. În vreme ce casele sale "de preerie" - spaţii intricat asamblate, echivalente ale vremii pentru cubul Rubik (Baudrillard), împrejurul centrului de foc/axis mundi din centru - sunt introvertite şi destinate protejării celulei sociale (i.e. familiei de fermieri), ansamblul lor va fi dispersat în peisaj astfel încât să reprezinte "neuroni" într-o "reţea cerebrală" controlând întreaga zonă a acelor nesfârşite "bărăgane" agricole. Accentul cade pe celula din sistem, respectiv pe autonomia familiei auto-suficiente. Wright a "recidivat cu acest tip de studii: Cooperative Homesteads (Detroit, Michigan, 1941-45: proiect), Galsburgh Country Homes (1946-49: proiect) şi, mai ales, Fiberthin Air Houses for US Rubber Company (1956-57) continuă studiul casei americane auto-suficiente, rareori aflată în relaţii cu restul mediului construit, împreună cu care formează "nori" de legături slabe (clusters) mai degrabă decât oraşe: casele de cauciuc, bunăoară, urmau să fie articulaţii de domuri - nici cort, nici iglu - aflate fiecare în teritorii circulare (!) de mărime conformă, separate de verdeaţă.

În fine, The Living City (1958) este o chintesenţă a proiectelor lui Wright asupra aşezărilor. Survolat de coptere arătând a OZN-uri (o temă frecventă atât în opera lui Wright, cât şi în America vremii 1 [1]) , oraşul în cauză este inundat de verdeaţă. De aici răsar doar câteva forme ceva mai proeminente şi, din ele, obsesiile dintotdeauna ale arhitectului. Turnuri şi piramide elicoidale (precum cea pentru Guggenheim sau pentru parkingul cu autoservire) trăiesc alături de clone ale proiectului pentru Marina County Civic Center, acestea din urmă de găsit atât pe uscat, cât şi pe apă, sub forma unor stranii nave de agrement.

Naivă poate, utopia lui Wright este doar una din formele în care el a reacţionat împotriva marilor oraşe. în fond, întreaga sa arhitectură este una retractilă, care întoarce faţade aproape oarbe către stradă - de la spirala Muzeului Guggenheim la turnuri de zid (Johnson-Wax), ori suficient de înalte (o milă) pentru a nu mai aparţine contingentului - sau se exilează practic din oraş spre a celebra teluricul - de la Talliesin şi vilele californiene din deşert la Casa Kaufmann (vila de pe cascadă de la Bear Run, Pennsilvania).

Dezurbanismul

Deşi motivată de aceeaşi necesitate de a controla un teritoriu copleşitor de mare, distopia dezurbaniştilor ruşi este mai puţin inocentă politic decât Usonia, dar, retrospectiv vorbind, mai naivă: ea se baza nu pe o realitate, ci pe o ficţiune: homo sovieticus, "eliberat" de condiţionările pe care un sit dat şi o locuinţă fixă i le impuneau înainte de socialism. De data aceasta, spre a continua metafora cerebrală, accentul cade pe reţeaua de axoni, pe structură ca întreg tutelator - şi nu pe celulele subordonate. În termeni deleuzieni, am spune că întregul spaţiu sovietic avea să fie un "spaţiu striat", împânzit de grilele de putere (electricitate plus soviete), cu prea puţin loc pentru "spaţii de refugiu", autonome şi interstiţiale [2]. Observăm de îndată opoziţia între această abordare şi cea a lui Wright.

Mai mult, dezurbanismul era cu adevărat ou-topos, devreme ce propunea deopotrivă abolirea marilor oraşe şi a fermelor individuale, o "dezţărare" a cetăţeanului. Acesta nu ar mai aparţine nici unui loc şi, deci, nici sie însuşi. Se ştie că amintirile au nevoie de obiecte care să le fixeze şi să le condenseze/amplifice. Dacă acestea sunt distruse, "reziduurile", cum ar fi memoria, pot să dispară mai lesne din calea noii societăţi. Casa este un astfel de rezonator al memoriei individuale şi cetatea - unul al memoriei colective.

În cartea sa din 1929 Uniunea Sovietică în cincisprezece ani - o ipoteză pentru un plan general de construcţie a socialismului în URSS (citată de S. Frederick Starr în studiul său "The Stalinism anti-utopian utopias"), Leonard Moisevici Sabrovici este un târziu critic al oraşelor URSS: "Curând oraşele noastre cele mai mari vor fi cele mai înapoiate spaţii destinate locuririi în URSS" (apud Starr, 280); iată de ce, credea autorul, "toate oraşele vor fi măturate de pe faţa pământului"(ibidem). Ce va înlocui oraşele damnate şi înapoiata, neproductiva gospodărie agricolă individuală? Târguri comunitare de patruzeci-cincizeci de mii de cetăţeni ai noii societăţi bazate pe electricitate şi pe servicii sociale comune: spălătorii, băi, bucătării, şcoli etc. Este de fapt aici o tentativă de stingere a contrariilor: pe de o parte, comunele de stânga preconizate de constructivişti, unde se va fi practicat ingineria socială; pe de altă parte, necesitatea unui stat tare, preconizat lucid de bolşevici după moartea lui Lenin.

Pentru că Sabrovici nu era un visător, ci un "traducător" al politicii partidului: membru al Gosplanului, el putea să prefigureze date ale cincinalelor ce vor urma. Într-adevăr, oraşe agro-industriale au apărut în URSS în special împrejurul exploatărilor de resurse naturale: din datele furnizate de Starr, rezultă că procesul, fără a avea consistenţa şi entuziasmul din anii leninismului (când se puteau construi chiar realităţi alternative de felul falansterelor religioase şi al blocurilor dom-komuna), a fost totuşi constant. dacă judecăm după cele petrecute după război în statele-satelit, a fost chiar unul longeviv. Până în ultimii ani ai regimului comunist, ştergerea diferenţelor dintre sat şi oraş şi înfiinţarea de noi oraşe agro-industriale a fost o temă majoră a sistematizării româneşti. De asemenea, să observăm că planul lui Sabrovici este "leninist", ca şi cel contemporan lui, al lui M. Ochitovici: ambele se bazau pe electricitate (şi, desigur, pe "puterea sovietelor"). Reţeaua de putere unică, centralizată, manipulabilă ar fi fost singura stabilă. De la ea se puteau alăpta consumatorii "eliberaţi", fără a mai fi nevoie să fie locuitori ai unui sat sau oraş.

Ce propunea în schimb Ochitovici este "oraşul linear" (asemănător Planului Obus pentru Algiers, propus de Le Corbusier şi Jeanneret în 1930 - un oraş sub autostradă, dar şi reţelelor lui Wright): nici oraş, nici sat, ci o "dispersie socialistă a aşezărilor" (Starr, 284). Folosind termeni deleuzieni, vom semnala că protestul împotriva "spaţiului striat"/al sedentarilor este o tentativă de subminare a autorităţii etatiste. Tentativa de de-teritorializare a supuşilor nu este însă completă, devreme ce se produce o re-teritorializare într-o conjunctură nouă.

Dacă însă în cazul planurilor lui Sabrovici şi Ochitovici se mai poate vorbi despre aşezări, un ideal de entropie maximă îl reprezintă desfiinţarea totală a oricărei forme de stabilitate. În locul lor, dispersia şi mobilitatea maxime: cu casa pliabilă în spate, cetăteanul sovietic avea de flanat prin URSS spre a se cupla după necesităţile patriei la reţelele de putere, atot-dominatoare.

Celule individuale propuse de Moise Ginzburg (constructivist autentic, convertit ulterior la realism socialist), sau "garsoniere" ale lui Iurii Larin (nouă metri pătraţi, pat şi lavabou), "maşinile de locuit" (Le Corbusier) abia sugerate de doctrina Ochitovici ar fi trebuit să devină casa de mâine a "satului planetar" bolşevic. Ea era descrisă de Starr ca fiind "o structură standardizată, motorizată, uşor de transportat, mică şi deci ieftină" (216). Celebrată aici este "sinapsa" din analogia cerebrală oferită mai devreme, contactul - deloc neutru - între cel ce se cuplează şi sistemul de putere, ubicuu. Se observă deîndată că "sinapsa" este vectorizată, devreme ce sistemul domină cu autoritate transferul petrecut prin ea. în planurile dezurbaniştilor ruşi cată aşadar să găsim resursele unei alte utopii a controlului: megastructura.

Cu toate acestea, mediul politic nu era de partea dezurbaniştilor, cum nu (mai) era de partea avangardei în genere. În Revolutionary Dreams (OUP, 1989), Richard Stites citează drept contra-argumente puternice în favoarea oraşelor tocmai poziţii publice ale liderilor bolşevici, care păreau a fi unanimi în a condamna această - paradoxală în fond, de la nişte lăudători ai maşinii, velocităţii, progresului - direcţie constructivistă. Desigur, este vorba adeseori de o manipulare a unor poziţii exprimate nu neapărat în conjuncţie cu dezurbanismul: Lenin anunţa încă din 1913 că "oraşele sunt centrele vieţii economice, politice şi intelectuale sau spirituale a poporului şi constituie principalul promotor al progresului" (197). La rândul său, Starr îl citează pe Kaganovici, virulent împotriva cercetărilor întreprinse de constructiviştii din VHUTEMAS (Academia de arhitectură a avangardei) asupra a tot soiul de oraşe "atârnând, plutind, zburând" (Stites, 197). Liderul sovietic va avertiza sever şi direct pe dezurbanişti la Plenara din iunie 1931 asupra "nonsensului privitor la reducerea, sau auto-abolirea largelor centre urbane" (Starr, 238).

Reprimarea (anti)urbaniştilor avangardei începuse însă deja: încă din 1930, ei au fost calificaţi drept stângişti şi deviaţionişti, îngropaţi fiind de calificativul lui Stalin asupra "rolului conducător al oraşului socialist faţă de satul mic-burghez" (ibidem). Ne aflăm la începutul procesului de "demonumentalizare" (i.e. distrugere urbană, a bisericilor cu precădere), al campaniei ateiste, al "socialismului într-o singură ţară", al cooperativizării forţate, al centralizării organizaţiilor artistice şi al concursului pentru Palatul Sovietelor. Toate sunt gesturi de autoritate întru afirmarea Centrului (partidul - Stalin însuşi; oraşul - Moscova mai cu seamă).

Cu alte cuvinte, devreme ce revoluţia a învins anume în marile centre urbane, înseamnă că ele au fost exorcizate prin tocmai acest gest şi au devenit port-stindardul revoluţiei. De altfel, Troţky avertizase încă din 1920 că "dacă renunţi la oraş (...) nu mai rămâne nici urmă de Revoluţie" (Stites, 197). Prin urmare, nu numai că "dezurbanismul" lui Ginzburg nu avea să capete girul bolşevicilor ajunşi la comenzile societăţii, ci, dimpotrivă, oraşele mari, chiar în ipostaza lor de "grea moştenire" de la vechiul regim, aveau în ele nu doar capacitatea de conversie la obiectivele revoluţiei, ci şi, mai ales, massa critică de aderenţi - reali sau potenţiali - care să "traducă în practică" efectiv aceste obiective ideologice "radicale" [3]. E de observat aici - dimpreună cu Deleuze - că, deşi alternativa este cu adevărat "spaţiul lis" şi de-teritorializarea este practic completă, subiectul sovietic nu se eliberează. El nu poate fugi de Structura manifestată în plan fizic prin reţelele de putere de care depinde integral pentru supravieţuire. Ne aflăm în faţa unei struţo-cămile: cetăţeanului sovietic, supus structurii, i se dă voie să devină migrator prin distrugerea spaţiului striat, doar pentru a fi recuperat de autoritate, care îi blocheză direcţiile de fugă, prin controlarea direcţiilor de migrare şi prin supunerea faţă de sursele de energie, controlate de această autoritate - difuză, dar încă mai total(itar)ă. Iată că, deşi utopia dezurbanistă avea ca temei eliberarea de orice constrângere, ea era în fapt o nouă formă de control total la macro-nivel.

Oraşul postbelic şi problema controlului

Opţiunea acestui text pentru formulările lui Deleuze nu este întâmplătoare. Comentariile făcute despre / împreună cu Félix Guattari vor lămuri interesul autorului citat asupra controlului exercitat de/prin mediul urban asupra individului. Astfel, Deleuze citează ideea lui Guattari asupra unui oraş-distopie a controlului total într-o eră a informaţiei. Accesul din / dinspre propria casă / stradă / cartier / oraş ar putea fi făcută prin intermediul unei cartele magnetice care să ridice bariere şi să deschidă uşi. Dar această cartelă poate fi deîndată un instrument de manipulare prin valabilitate limitată între anumite ore sau în anumite zile. Dar această cartelă, cumva existentă deja (cartea de credit) poate exercita şi o eficientă operaţiune de tracking (urmărire) în timp real, asigurând astfel controlul deplasărilor oricărui individ şi limitându-i astfel la minimum gradele de libertate.

În textul City / State, elaborat împreună cu acelaşi Guattari, Deleuze elaborează mai departe asupra relaţiilor de putere care se ivesc şi acţionează prin intermediul oraşului, într-un mod rafinat care aminteşte în chip straniu totuşi atât de Broadacre City, cât şi de micile oraşe ale dezurbaniştilor. "Funcţiune a circulaţiei şi circuitelor" (apud Leach, 1997, 313), oraşele se interconectează prin reţelele de transport; în aceste reţele, ele nu sunt atât centre, cât locul intrărilor şi al ieşirilor; iată de ce, pentru Deleuze, oraşele nu sunt - decât în ele însele - centri de putere; la nivelul relaţiilor reciproce, ele sunt forţate la negocieri şi coordonări, ceea ce orizontalizează reţeaua, inventează ideea de magistratură şi are "pretenţii egalitariste" (ibidem). Lucrul acesta deosebeşte oraşul de stat: puterea statului este ierarhică; "centrul nu este în mijloc, ci în vârf" (314).Probabil apoteoza relaţiei dintre putere şi individ, prin intermediul manipulării structurilor urbane, a reprezentat-o megastructura; într-un anume fel, ea este final de "evoluţie" exact a concepţiilor asupra controlului statului-reţea asupra subiectului / supusului său. De aceea şi comentariile lui Deleuze şi Guattari asupra relaţiei dintre oraşe şi teritoriu, respectiv dintre stat şi teritoriu, apar extrem de pertinente mai atunci când judecăm un concept precum megastructura, care va apărea ceva mai târziu în lucrare. Anii şaizeci şi şaptezeci reprezintă de asemenea apoteoza conceptului de megalopolis. Eram avertizaţi că marile oraşe ale coastei de est şi ale celei californiene se vor uni într-un continuum, ca o pecingine raţional(izant)ă. Deşi lucrul s-a petrecut fizic, procesele interne ale marilor oraşe americane - cu o excepţie poate: Los Angeles - continuă să diferenţieze centrii de periferie şi oraşele ca entităţi, iar curentul The New Urbanism propune o alternativă la această omogenizare printr-o perspectivă fractalică, în care şi mica lotizare peri-urbană şi cetatea în întregul său să aibă acelaşi raport public / privat, cu pieţe publice şi cu locuri ale refugiului intim. Mircea Eliade, cel din jurnal, este şi el un "dezurbanist" şi un critic al marilor oraşe americane. Mi se pare de reţinut - din câte ştiu, nimeni nu a făcut-o, poate şi pentru că "experţii" într-ale urbanismului probabil că nu vor fi văzut îistoria religiilor o sursă intelectuală valabilă pentru propria disciplină - ideea lui cu privire la expansiunea suburbiei în dauna oraşului ("suburban sprawl"). Eliade vede în această "dezurbanizare" centrifugă un atavism al cuceririi Americii, al confruntării cu natura în scopul locuirii în mijlocul ei. Pe de altă parte, ieşind din Chicago şi călătorind mult, Eliade observă şi notează, în ciuda dezaprobării evidente pe care o are faţă de suburbie, că aceasta a luat cu ea şi ultima rămăşiţă de calitate arhitecturală notabilă, lăsând oraşului kitsch-ul.

"Oraşul global" a murit deodată cu modernismul, nu înainte de a genera în ultimii ani un mutant: centrul de la periferie. Din pricina crizei de spaţiu, a presiunii infracţionale produse de zonele peri-centrale - inner cities - aparţinând tot mai mult declasaţilor - spaţii delabrate ale refugiului, cum ar spune Deleuze şi Guattari - centrele de afaceri şi comerţ s-au re-teritorializat pe circumferinţă chiar şi în mari oraşe europene (Edinburgh Business Park, proiectat de Richard Meier). Computerizarea serviciilor permite astfel ca, de pildă, centrul informatic al unei bănci să se afle "exilate"excentric în raport cu filiala - interfaţă între client şi bancă - încă rămasă în centrul oraşului. Dar noile centre de afaceri periferice nu sunt neapărat marginale (ca importanţă a clădirilor) în raport cu centrul. Într-un oraş istoric de felul Edinburgh-ului, unde condiţionările centrului în materie de regim de înălţime, calitate a arhitecturii, vecinătăţi sunt drastice, ieşirea în exterior înseamnă şi relaxarea relativă a acestor condiţionări urbanistice [4]. În ceea ce priveşte atributul "busy" al lui Joel Kotkin, acestui tip de exogenizare a funcţiunii comerciale a marilor urbe i se adresează îngrijorarea sa legitimă.

Acum în ceea ce priveşte atributul urban de "safe": el este pus masiv în chestiune după atentatul de la WTC din New York din 2001 şi după atentatul de la Madrid din 2004. Atocha e acum un memorial mai degrabă decât o gară, după cum WTC este mai mult un spaţiu sacru decât amplasamentul viitorului, mereu şi mereu amânatului, reproiectatului Liberty Tower. Atacul asupra spaţiului public este un atac direct la adresa civilizaţiei occidentale, unde acesta este motorul societal - iar nu teritoriul privat. Supra-dezvoltarea reţelelor, a interfeţelor, a spaţiilor comunicante are drept revers faptul că îşi expun propria vulnerabilitate.

Or, dacă nu credem în siguranţa spaţiului public, încetăm să îl folosim. Dar ce înseamnă o societate de felul celei occidentale - către care tindem, fără să fim decişi să şi ajungem acolo) fără apelul la "publicitatea" spaţiului? Cum decidem? Cum votăm, dacă un asemenea atentat poate bascula opţunile unui întreg electorat doar pentru că atacatorul este X şi nu Y, aşa cum se va fi crezut? Cum ne facem cunoscute opţiunile, deciziile, refuzul? Cine va avea curajul să vorbească iarăşi despre Fortăreaţa Europa, despre expatrierea tutror musulmanilor care nu sunt născuţi în ţara atacată?

Internetul poate fi desfiinţat prin atacuri informatice coordonate. Transportul în comun poate fi realmente suspendat indefinit - la fel, de la avion la autobuz (deşi, mi se va răspunde, în Israel acest lucru nu s-a petrecut încă, deşi atacurile teroriste asupra transportului în comun sunt frecvente). Întreţinută printr-un pospai de obiecte, de tehnologie, de instituţii şi un strat substanţial de retorică şi propagandă a încrederii nutriente a tuturor celorlalte, civilizaţia - aşa cum ajunsesem să o cunoaştem şi, precum românii care au pierit la Madrid sau în WTC cu 911 zile înainte, să o dorim - îşi poate schimba geometria în câţiva ani, pliindu-i aripile membranoase sub blindajul chitinos al restrângerii drepturilor individuale şi colective.

Or, această civilizaţie, aproape pentru prima oară, nu are un plan B. Care e alternativa la supra-dependenţa de electricitate şi surse fosile de combustibili spre a o produce? Care e alternativa la căderea sistemelor de comunicare actuale? Ce soluţii avem pentru situaţii de catastrofă, spre a caza, hrăni şi mângâia sute şi mii de victime? Vom fi gata să ne pregătim în numele Dumnezeului nostru spre a nu fi oferiţi ca victime dumnezeului lor? Occidentalii - puţine. Noi - nici una (retragerea în munţi şi otrăvirea fântânilor nu mai reprezintă, probabil, o alternativă).

Nu sunt profet, însă cred că una dintre consecinţele terorismului, în felul în care îl descriam mai sus, ca atac împotriva spaţiului public urban, va fi o nouă - chiar dacă diferită - dezurbanizare, după ce anii nouăzeci păreau să re-"europenizeze" oraşele americane. La vremea aceea, desfiinţarea autostrăzilor care trec prin downtown, restaurarea centrelor istorice şi redescoperirea gustului pentru locuirea "în centru", cu consecinţele sale pentru viaţa cotidiană a acestuia (cafenele, brutării, spectacole), mi se păreau consecinţele de aplaudat ale unei decade de dezvoltare şi bunăstare. Acum, mă tem pentru consecinţele urbanistice ale fricii.





Note:
[1] Situată adică deopotrivă într-o utopie geografică ("Indiile" columbiene) şi una socio-religioasă (sit al multor new-havens protestante).

[2] Autonomous zones are interstitial, they inhabit the in-between of socially significant constellations, they are where bodies in the world but between identities go: liminal sites of syncretic orthodoxy." (Massumi, 1992, 105) În "ghidul" său asupra Lui Deleuze şi Guattari, Massumi descrie aceste "derelict spaces" ca fiind locuri autonome în raport cu spaţiul striat, în care experimentarea este posibilă în relativă siguranţă; ele pot fi total deteritorializate (visarea cu ochii deschişi, secte, politicul), dar nu sunt niciodată situate în afara lumii aşa cum o cunoaştem; ele sunt erupţii în lumea actuală a celeilalte dimensiuni a realităţii - virtualitatea.

[3] Merită revăzută în context semnificaţia reală a termenului de radicalism atunci când el se aplică urbanismului şi artei sub dictaturile recente; după scurte episoade de asociere cu "tovarăşi de drum" din zona avangardelor, regimurile politice extreme ale secolului XX au ales să reprime şi să suprime radicalitatea artelor, mai cu seamă a arhitecturii şi urbanismului, menţinând pentru ideologie rolul de "far călăuzitor" şi pentru instituţiile statului totalitar rolul de "îndrumare şi control". Dar, întrucât există o literatură enormă despre acest subiect, nu voi insista aici asupra lui.

[4] Este ceea ce se putea petrece şi în Bucureşti, unde proiectul câştigător pentru "noul centrul civic" (M.von Gerkhan, J.Zeiss), ca urmare a concursului internaţional de urbanism Bucureşti 2000 din 1995-6 propunea un "city center" excentric în raport cu centrul istoric, cu turnuri - dacă ele nu pot fi evitate cu totul, dată fiind asocierea lor cu o viziune modernistă, revolută despre oraş - care astfel nu afectează rezervaţiile de arhitectură veche.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer