Aşa că ieri m-am dus în oraş, la Cărtureşti cu Andreea, prietena mea de departe, cea frumoasă ca din tablouri. Pe treptele Cărtureştiului o pereche se săruta de mama focului. Am oftat amândouă şi ne-am spus ce frumos... şi noi am fost aşa... Parcă acum o mie de ani ne plimbam prin parcuri şi ne lăsam sărutate pe străzi. Andreea spune că a avut loc o schimbare de generaţii, că pe vremuri, dacă ieşeam pe Magheru sigur dădeam de cunoscuţi, acum nu mai cunoaştem pe nimeni... La ceainăria Cărtureşti era puţină lume şi într-adevăr necunoscută. Câteodată îmi place să mă joc de-a „în curând împlinesc 30 de ani, ce mă fac...”. Ieri am simţit-o însă pentru prima dată, privindu-i pe câţiva studenţi ce discutau despre filme, privind fetiţa de 19 ani ce ne-a servit ceaiul şi dulceaţa de cireşe amare şi de trandafiri. Am hotărât împreună cu Andreea însă, că n-am da ce avem acum pe ce aveam atunci când eram ca ei.
Am ascultat muzică blândă şi am sunat o singură dată să văd dacă bunica şi copila au ajuns cu bine în Cetate, dacă Irina şi-a mâncat iaurtul, dacă e veselă... Andreea a avut ghinion, Hana a plâns mai tot timpul cât a lipsit ea, aşa că în cele din urmă s-a rupt de la muzica blândă şi de la dulceaţa de trandafiri şi s-a aruncat în primul taxi către Hana, nu înainte să zică: Dar aici nu se fumează, am putea veni şi cu fetele.
He, he, sigur, putem veni şi cu fetele, dar trebuie întâi să întrebăm dacă ne primesc cu fetele pentru că nu peste tot sunt agreaţi bebeluşii. Deşi ale noastre sunt cuminţi şi drăguţe şi se hlizesc mai tot timpul... Iaca dovada mea:
Poate vom veni cu fetele la Cărtureşti... Mi-ar plăcea să se împrietenească Irina cu Hana, să-şi scrie mail-uri sau ce s-o mai inventa până cresc ele. Dar nu-i pot alege eu prietenii şi asta deja mi se pare o problemă. Cine ştie în ce gaşcă va nimeri. Dacă va fi tentată să ia droguri? Oare ce fel de persoană va fi? Săptămâna trecută, după marea mea dezamăgire, una dintre Denisele naşe (Irina are 2 naşe, pe amândouă le cheamă Denise) mi-a scris: „Capricornii se nasc bătrâni şi întineresc cu timpul”. Dă-i Doamne noroc şi sănătate, că de restul ne ocupăm noi, mă gândesc din ce în ce mai des...
M-am urcat apoi în 131, cu mâinile în buzunare şi fără bilet, gândindu-mă că dacă mă prind controlorii am să le spun adevărul: sunt în vacanţă, e una din puţinele zile în care n-am griji, n-am buletin, n-am portofel, n-am bilet, am doar telefonul pe care îl folosesc ca să-mi recuperez soţul de la serviciu.
Ne-am dat întâlnire la coada vacii (de când cu cow parade, Bucureştiul e împânzit de vaci de plastic colorate, una din ele plantată în faţa Casei presei) dar mi-a plăcut să merg pe aleea cea lungă, i-am ieşit în cale sărind într-un picior, honey suntem singuri acasă, hai să ne facem de cap. Ne-am întors acasă târziu. Ne-am plimbat cu taxiul prin oraş şi am cumpărat şaorma de la Coşbuc. I-am spus că am citit undeva că ar trebui s-o culcăm pe Irina mai devreme şi a râs de mine, sigur, o culci la opt şi se trezeşte la cinci, nu cred că asta vrei. Păi stai că tocmai de asta e vorba, zice că dacă o culci mai devreme se trezeşte mai târziu... şi tu crezi? Nu ştiu. Va trebui să ne gândim la asta
Am filosofat niţel despre ce anume face o şaorma bună şi oare arabii au castraveţi muraţi, apoi ne-am instalat în sufragerie, la camera de joacă. Mă cufundasem deja în mailuri şi în forumuri când îl aud deodată zicând aşa, ca într-o doară...
- Oare ce-o face Irina?
Era zece jumate.
- Irina doarme la ora asta, ce-ţi veni?
- Nimic, numai mă întrebam...
- Hai baby că duminică o luăm acasă, doar nu ţi-e deja dor de ea?
- Nu mi-e dor, doar mă întrebam.
Într-o vineri în care lucram până seara, Irina plecase la Gabi. Când am venit acasă, ne-am aşezat la masă şi exact după ce am terminat de mâncat Valu spune: ar trebui să ne grăbim să-i facem baie Irinei.... Şi pulsul mi s-a accelerat brusc, mă bucuram că poate a adus-o înapoi acasă, că poate e în camera ei şi-am alergat să văd dar pătuţul Irinei era gol... Mi-am amintit scena asta şi mi-a fost milă de noi, aşa, o milă duioasă, că suntem duşi, uite, amândoi ne-am stricat la cap, pleacă fata de acasă un week.end şi noi, în loc să venim cu copiii acasă în lipsa ei, în loc să ne pierdem în diverse orgii cu fum si alcool si prieteni din tinereţe, vorbim încet din reflex, ceasurile noastre biologice s-au reglat pe orele de masă ale Irinei, orele ei de baie, orele ei de plimbare, orele ei de joacă, orele ei de somn. Irina, dragostea noastră... Mâine mă duc să o iau acasă, îmi zic, o iau acasă şi ne plimbăm prin parc, ne dăm în leagăn, facem băiţă, îl fugărim pe Mitz...
- Tu şi Pavlov, iubito.
- Eu şi Pavlov ce?
- Pavlov.... după ce i-a murit câinele a continuat să-i ducă de mâncare...
- Mai taci!
În sâmbetele acestea de binecuvântată lene, ne întrecem toţi trei supravieţuitorii în a dormi care mai de care mai caraghios şi pe unde apucă. Mitz îşi stabileşte cartierul general la capătul patului cel mare din dormitor, se face colăcel acolo şi samănă cu un preş cu ochi galbeni. Eu adorm mai întâi la TV, apoi mă mut la locul meu din patul conjugal, pe care îl iau în stăpânire şi dorm ba de-a latul, ba de-a curmezişul.
Soţul îţi face de cap, şade la computer, se uită pe la filme cu pac-pac până spre dimineaţă, mai deschide câte o uşă să ne verifice, să ne învelească, şi în cele din urmă eşuează şi el pe ţărmul liniştit al dormitorului. Când începe a sforăi, îmi iau pernuţa şi fug în camera Irinei, unde dorm cuminte printre jucăriile ei, până spre prânz. Aşa e de obicei.
Azi dimineaţă pe la şapte şi cinci m-am trezit. Era linişte în camera Irinei. Din reflex Mitz se apucase însă să zgârie la uşa dormitorului, „ce faci, dormi? dă-te jos, pregăteşte laptele, e ora de masă”. El nu ştie că Irina nu-i acasă? Am strâns pleoapele şi mi-am mai spus încă o dată: azi mă trezesc la ora 16. Pe la nouă mă trezesc cu colegul de suferinţă lângă mine, care mormăie înainte s-adoarmă:
- Recunosc, şi nu mi-e ruşine... azi noapte m-am dus de două ori să văd ce face Irina.
- Şi ce făcea, dormea? Ai învelit-o?
- Am căutat-o prin pat şi nu era...
- Normal că nu era, e la Gabi.
- Păi da, dar din reflex...
- Bine, bine... înţeleg prima oară că te-ai dus din reflex, dar a doua oară?
- A doua oară m-am oprit după ce am pus mâna pe clanţă.
M-am dat jos din pat. Nu m-am mai dus să dorm cu jucăriile Irinei. Mi-am făcut o cafea şi am deschis computerul, mă pregăteam să povestesc aventura cu omida şi istoria primului dinte al căpcăunei. Şi mi s-a părut că o aud, dar era doar un copil din vecini. Asta a pus capac, eu mă duc să-mi iau copilul acasă. Mâine Irina împlineşte opt luni.
Clubul prietenilor
De câte ori are ocazia, Gabica zice: "hai faceţi şi un băieţel, mamă, acuma, cât sunt în putere, sa vă pot ajuta." Eu când mă gândesc s-o iau de la capăt cu toate neplăcerile sarcinii... greţuri, picioare umflate, tricouri leoarcă, oase care se depărtează, cârcei în miez de noapte şi naşterea în sine, apoi unghii încarnate, apoi recuperarea după cezariană, primele luni cu bebeluşul acasă (că doar trecurăm podul ăsta, de-acum Irina mea e maaaare) mă trec răcori şi zic: nici vorba, n-aş mai trece prin aşa ceva în veci... Şi pe urmă, cum să împart la doi iubirea asta uriaşă pe care o simt pentru Irina? cum să trăiesc paranoia la pătrat? No way, Jose....
Ceata lui Piţigoi
Exista în grupa Irinei un băieţel, a cărui mamă este din punctul meu de vedere, Întruchiparea Curajului.
Are trei copii. Antim, care pe 27 împlineşte 4 ani, Elena care are trei ani şi Prâslea (Nectarie Ioan) care abia a împlinit 8 luni, pe 5 septembrie. N-am auzit-o niciodată spunând: mi-e greu, nu mă descurc, ce mă fac... Nici când eram gravide în luna a opta, nici când abia trecuse prin a treia cezariană, nici când toţi ai noştri se zvârcoleau în chinurile colicilor. Mi-a spus atât: "De pe la un an jumate te înţelegi foarte bine cu ei."
Aştept cu interes, Adiţă, să încep să mă înţeleg cu Irina. Am "furat" din albumul vostru două poze, care mi-au plăcut grozav. Am încercat eu să cer voie, dar n-am găsit-o pe Adriana on line. Aşa că zic acum: Să nu te superi că i-am arătat prietenilor pe copiii tăi. Sunt frumoşi, aşa, toţi trei şi fiecare luat în parte...
O admir pe Adriana, aş vrea să am curajul ei... şi inima ei mare în care încap o bunică, un soţ, trei copii, Sabina (la a cărei salvare a participat) şi cine mai ştie pe cine a ascuns acolo, vreun motan sau vreun căţel.
********
fragment din scrisoarea de la Nana, mamă de bebe Shirina, născută pe 17 ianuarie 1987, actualmente majoră, studentă, abia întoarsă de la mare, unde a fost singură cu prietenii:
"Un prieten, auzind că sunt însărcinată, mi-a spus: ei bine, de acum nu vei mai avea linişte niciodată! M-am uitat lung la el şi, deşi am înţeles ce voia să zică, nu am vrut să plec cu mintea pe tot parcursul orizontului niciodată.
În timp, mereu, îmi suna în urechi glasul lui. Ce se schimbă în noi după ce devenim mame? Se schimbă aerul şi apa, se schimbă fiecare respiraţie şi, mai ales tensiunea sistolică..., atunci când stai şi aştepţi să ţi se intoarcă puiul acasă..."