Tramvaiul de la marginea mării

Can you tell a green field
From a cold steel rail?
(Pink Floyd)

Am ajuns destul de repede la mal. Nu-l mai văzusem de ceva vreme şi-mi era dor să-l privesc, aşa, pustiu, la mijloc de septembrie. M-am plimbat meditativă, în dulcele stil clasic, cu hainele fluturînd. Vîntul urla a moarte, urmărindu-mă cu răutate. Am început să alerg. Fugeam din obişnuinţă. Fugeam de vînt, de marasmul cretin al nisipului, de apa rece care-mi tăia gleznele, de mirosul întortocheat al algelor. Alergam atît de tare, încît dragonul tatuat în palma mea stîngă scotea fum pe nări. Mai aveam puţin şi-mi luam zborul, dar m-am împiedicat de ceva rece, metalic. Ce ciudat - o unghieră. Am băgat-o în buzunar şi-am reînceput să alerg. M-am împiedicat din nou de ceva rece, metalic. De data asta m-a durut. Glezna vînătă o arăta cu prisosinţă. Dar ce obstacol îmi oprea înălţătorul avînt? Am căutat prin nisip şi am clipit des cînd am văzut ce se ascundea dedesubt, convinsă că mi-a degerat şi ultimul neuron.

Era o şină de tramvai. Şi lîngă ea, încă una. Lucioase, flancate de cochilii pe post de contrafort. Spuma albă a valurilor se croşeta deasupra lor într-un macramé sinistru. M-am aplecat şi-am atins metalul rece, încercînd să mă asigur că nu am halucinaţii din cauza aerului de mare. Şinele n-au dispărut. Dimpotrivă. Au început să trepideze. 'Am luat-o pe green fields, adică pe arătură, e clar.' - mi-am zis, cu dinţii încleştaţi de frig. 'Asta nu mi se poate întîmpla mie. În ce film am nimerit?' Truman show era cel mai aproape de senzaţiile pe care le aveam. Şinele trepidau din ce în ce mai tare. M-am ridicat şi am aşteptat cu braţele încrucişate: 'Hai s-o văd şi pe-asta.'

Într-adevăr, am văzut-o. (Să nu vă imaginaţi chestii freudiene, n-are nici o legătură cu psihiatrii). Tramvaiul a ieşit din mare, cu botul rînjit, ochii aprinşi, coarnele în poziţie de atac. Un monstru de metal care plescăia şi scotea scîntei din cauza frecării cu şinele. M-am dat la o parte. Stropea abundent şi nu era o privelişte tocmai liniştitoare. Dar era fascinant. Nu mi-am luat ochii de la el. După ce a ajuns pe mal, în locul unde mă împiedicasem, s-a oprit. M-am apropiat, în timp ce-mi ziceam că am citit prea multă literatură SF şi că e doar în imaginaţia mea. Dar nu, nu era în imaginaţia mea. Pînă şi bannerele cu reclame de pe carcasa monstrului erau cît se poate de reale.

Am apăsat butonul care deschidea uşile şi am stat puţin pe gînduri. Dacă rămîn înăuntru şi monstrul se întoarce în mare, m-am curăţat. Însă codiţa în formă de sfredel a curiozităţii mă zgîria în coaste şi n-am suportat să nu intru.

'Mai bine mor decît să nu văd ce-i în el.' - şi dragonul din palma stîngă scuipă un jet de flăcări în semn de aprobare. Am inspirat adînc, conştientă că poate fi una din ultimele guri de aer de care mă voi bucura vreodată, şi... am intrat.

Vagonul 1

De cum am pus piciorul în vagon, uşa a fost sigilată în urma mea cu un sunet categoric. Tot atunci s-au aprins neoanele. Am mai luat o gură de aer şi am închis ochii. Apoi i-am deschis, încet. Tramvaiul nu se mişcase.
Podeaua vagonului era acoperită cu iarbă, o iarbă înaltă şi deasă, de culoarea gazonului englezesc. Scaunele gri, aranjate simetric pe margini, abia se mai distingeau printre firele lungi şi ascuţite. Brusc, s-a auzit un sunet asemănător cu cel pe care-l scoate un şarpe cu clopoţei. M-am urcat pe spătarul unui scaun şi-am aşteptat încordată. Lîngă uşa vagonului au scos capul din iarbă trei tulpini, care au pocnit dintr-o dată, lăsînd să se vadă capetele prietenoase a trei flori mici, galbene. Apoi, ca un val, au apărut altele, de-a lungul coridorului. Înfloreau progresiv, dinspre uşă spre capetele vagonului. Curgeau ca un rîu de munte. Le-am privit o clipă. Apoi s-au deschis uşile şi florile au început să se retragă, la fel de rapid cum apăruseră. Parcă eram în videoclipul de la Black Hole Sun. Repede, mi-am zis, să ies, pînă nu e prea tîrziu. Am sărit de pe scaun şi m-am uitat de-afară cum se închid ultimele trei flori, urmate de sunetul categoric al sigilării uşilor. Dragonul mi-a aruncat o privire complice şi a răsuflat uşurat, pîrlindu-mi sprîncenele.

Vagonul 2...

...s-a deschis fără să mai apăs vreun buton.

Înăuntru era o cutie din sticlă, asemănătoare cu o seră. După închiderea uşilor, în spatele meu s-au înghesuit trei clovni. Unul jongla cu portocale, al doilea sufla într-un fluier. Al treilea purta o haină lungă şi largă, iar faţa îi era acoperită de o cagulă. Nu i se vedeau decît zîmbetul trist şi nasul roşu. Mi-a dat o cheie.

Fiecare avea camera lui în casa de sticlă. Am aşteptat să intre ceilalţi, ca să văd ce cameră îmi revine mie. Uşile erau de sticlă, pereţii erau de sticlă, totul era transparent, puteam să văd în celelalte compartimente. Au intrat primii doi clovni. Cel cu cagulă aştepta. Camera mea era ultima. Am intrat.

Clovnul cu cagulă ne-a luat pe rînd. Se apropia de fiecare ocupant al camerei şi se întîmpla ceva acolo, ceva ce nu puteam vedea. În urma acelui lucru, cel din cameră primea şi el o haină cu cagulă. O îmbrăca şi nu mai puteai discerne care dintre cei doi devenise asemeni celuilalt. S-a intrat aşa, pe rînd, în primele două camere. Avînd timp să văd că ceilalţi devin clovni cu cagulă, m-am hotărît să mă ţin tare, să nu mă las intimidată. Nu vroiam să fiu altceva decît eram. Într-un final, s-a ajuns şi la camera mea. Nu puteam vedea faţa clovnului. S-a aplecat puţin în semn de salut şi abia atunci am observat că podeaua se acoperise de iarbă cu flori, exact ca în primul vagon. Clovnul s-a apropiat de mine şi, cu un gest mecanic, mi-a scos din buzunar unghiera pe care-o găsisem în nisip. A început să taie cu ea iarba care creştea lîngă pat. Mi-am dat seama că prin asta vrea să mă sperie. Am început să rîd, liniştită. Ştiam că în felul acesta n-o să mă transforme niciodată într-un clovn cu cagulă. Dar atunci s-a uitat în sus, de sub glugă. Avea chipul meu.

Mi-a dat o haină, am îmbrăcat-o. Mi-a făcut semn cu mîna stîngă, în a cărei palmă se distingea clar un dragon pe cale să-şi ia zborul. Eu nu mai aveam nimic în locul acela. Uşa camerei s-a deschis. Apoi - uşile vagonului. M-am îndreptat spre plajă, cu spatele, privind cei trei clovni care intrau simultan în cele trei camere. Uşile tramvaiului se închideau încet.

A început furtuna. Tramvaiul şi-a aprins ochii, şi-a rînjit botul, şi-a setat coarnele în poziţie de atac. Încet, încet, se întorcea de unde venise. Prin valurile care udau geamurile am reuşit să disting călători cu pălării de fetru şi genţi diplomat. Citeau indiferenţi ziarul de dimineaţă, ca şi cînd nu s-ar fi întîmplat nimic deosebit. Vîntul urla a moarte, urmărindu-mă cu răutate. Am început să alerg. Fugeam din obişnuinţă. Fugeam de vînt, de marasmul cretin al nisipului, de apa rece care-mi tăia gleznele, de mirosul întortocheat al algelor. Fugeam de tramvaiul de la marginea mării.