Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

"Gomarea" lui Paul Goma şi politicile adevărului


Bogdan Ghiu

25.09.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Păţania în lanţ Goma-Viaţa Românească (nr. 6-7/2005)-CD al USR-Liviu Ioan Stoiciu-reacţii publice mi-a inspirat, ca simptom, o imagine. O imagine simplă, dar amplă. Despre care nici măcar nu ştiu dacă şi cît de originală este – dar acest lucru contează mai puţin.

Ce imagine? Imaginea gurii ca peşteră-cavernă, platonică sau nu. Gura închisă ne ţine în peşteră. În peştera gurii închise. În România, dacă nu în societatea actuală în general, vorbim într-o gură închisă. Ne-am învăţat, aici, să vorbim mai mult cu gura închisă, în marea gură închisă, care în loc să rostească, devoră, regresînd funcţional pe scara hominizării. La noi, e o obişnuinţă deja veche. Trăim, public, în peştera gurii închise. Vorbim, public, cu gura închisă. Paranoia unora îi schizofrenizează pe alţii. De aici, despletirile delirante împletite, întrepătrunzîndu-se. Şi tot de aici, faptul că atunci cînd ni se mai întîmplă să deschidem sau, mai precis, să întredeschidem, gura, cînd ceva, cu greu, ne des-cleştează maxilarele bine înfipte unul în altul, măselele aproape sudate istoric, ascuţite şi oţelite una în alta, unele contra altora, obişnuite să muşte rece şi să rumege infinit (zidul nostru chinezesc în faţa istoriei e clădit din măsele încleştate, măsele-cărămizi, măsele-piatră peste piatră, tumular: mormintele şi monumentele publice ne sînt înălţate din dinţi), vorbim deja cu ecou, disproporţionat, vociferant, cu vuiet: rostire deja amplificată, înnebunită de captivitatea în ea însăşi. Vorbeşte sufocarea, strangularea din noi, obturarea.

Paul Goma este unul dintre puţinii „nebuni” români care îndrăznesc să deschidă gura. Or, la noi, a deschide gura echivalează deja cu a ridica vocea, cu a prăvăli un abis.

Am reuşit deci, pînă la urmă, să parcurg fragmentul incrimina(n)t (de care, conform obişnuinţelor locului, nu aveam de fapt nici un chef) din jurnalul ego-proiectat al lui Goma. E, ca de obicei la acest scriitor, un text incomod, deranjant, abuziv fie şi doar prin faptul că nu cruţă, aglutinant, pe nimeni, vizînd o lume. Marele deranj pe care-l provoacă, de obicei, Goma este că literalizează ceea ce există doar metaforic, difuz, forţînd deschiderea gurii de obicei închise (care rămîne, însă, aceeaşi, cu toate grimasele exterioare şi interioare). La un grad secund de mimetism, Goma produce texte indicial-reprezentative, simptomatic-realiste pentru realitatea românească. Vorbeşte exact tăcerile noastre. Iar cînd tăcerea este cea care vorbeşte, cînd închiderea este cea care se deschide, cînd, adică, nu vorbirea vorbeşte şi nu deschiderea îşi practică deschiderile, aşa se aude, ca acum, în textul lui Goma: scrîşnete, vaiete, vuiet.

Nici un pic de revizionism sau de negaţionism propriu-zis, adică juridic vorbind, în acest text. Ci doar o impardonabilă voinţă, dorinţă de completare, de deschidere lărgită a gurii, care provoacă impresia de forţare şi de rupere a izvorului logosului, ajuns, prin tradiţie, sfincter. Da, evreii au suferit (şi) de pe urma românilor, spune, pe scurt, Goma, dar, adaugă el, şi românii de pe urma evreilor, în alte momente. Problema e: sînt aceste două adevăruri legate, sau pot fi juxtapuse? Mai mult: pot fi ele circumscrise strict, sau implică de fiecare dată durata totală? Dacă derivă, reacţional-organic-istoric, unul din altul, nu pot fi tratate separat, prin simplă adăugare. Şi atunci se cade într-un fel de revizionism indirect, ocolit, ne-propriu-zis, de interpretare, cazuistic. Dintr-o condamnare punctual-istorică într-o vinovăţie (şi deci damnare) metafizică, în faţa căreia nu este posibil nici un recurs. Logica este ea însăşi una a coruperii şi a complicităţii interne. Cerc vicios mondial şi supraistoric. Localizare imposibilă. Istoricism, oricum l-ai practica, păgubos, autoacuzator. În condiţiile acestei enorme supradeterminări, prin care istoria „propriu-zisă” este imediat captată de supraistorie, suflată de ea, susţinută de ea, în care Legea face legile, nu-i mai bine să nici nu mai încerci să deschizi gura, acceptînd că eşti din capul locului depăşit, înghiţit într-o gură mult mai mare? Căci trecerea de la un adevăr la altul, mecanică, este anihilată de trecerea imediată de la istoric la metafizic. Evoluăm în structura unui mesianism care se întrupează istoric fără dificultăţi de trecere, a unei metafore care există tocmai ca literalizare instituţională. Istoria istoricistă continuă să fie o slugă, chiar dacă bună la toate. Toate instanţele de argumentare sînt ocupate şi folosite alternativ, după nevoie, concentric. Delimitările epistemologice curente sînt inoperante. Istoria sacră este încheiată. Nu mai este nimic de discutat. Amănuntele istoriei pot deveni oricînd manifestări ale lui Dumnezeu-Unul, căci El Însuşi dictează nu numai litera, ci şi spiritul lecturii.

Capcană providenţialogică ontologizată, care a făcut însăşi lumea: există un revizionism punctual, circumscris, atestabil istoric, şi un revizionism-cadru, aprioric din punct de vedere istoric. Fundamental şi fundamentalizat. Paradoxul căruia îi cade victimă, voind să-l spulbere, Goma este acela al conflictului rece, fundamental-fundamentalizat, dintre două niveluri şi două scări de cartografiere a istoriei: localismul integralist şi universalismul, ca regimuri (deci ca politici) ale adevărului: structură ce se actualizează instituţional în chip providenţial. Or, Goma încalcă tocmai această convenţie implicită: încearcă să adauge, să completeze seria aritmetică a adevărurilor, să lărgească, deci, cadrul pe fondul unui cadru deja lărgit, dar în alt fel, conform altei logici decît cea strict istorică (aici, înglobată): nu te poţi bate faptic, aritmetic cu providenţa şi cu mesianismul (cu mesianicul de fapt, aşa cum îl numea, generic, Derrida). Încercarea de a reparcurge în sens invers scara ierarhică a nivelurilor de concepere a adevărului istoric este sortită eşecului.

Paul Goma face, aşadar, eroarea de a trece cu vehemenţă şi în răspăr, invers, peste toate aceste cadre şi convenţii generice implicite, stabilite ca apriorice şi acceptate ca atare, care îl şi ne depăşesc, încercînd să reclame adevăruri în contrapartidă, la schimb, de jos în sus şi nu de sus în jos (căci noi nu avem un „sus”) pe fondul unei logici supraistorice a adevărului unic, din care şi creştinismul, cu istoria sa, se hrăneşte, complice: doi fraţi, dintre care unul e tatăl! Jocul dintre universal este reglat de mult, nu de azi, de ieri, şi tocmai el a condus şi la Holocaust şi la oribila „soluţie finală”, şi la judecăţile postbelice, ca simptomuri exasperate ale unei istorii comune, comun revendicate, compuse constant din aceeaşi materie, animate de aceeaşi revendicare supraistorică, ca joc între originar şi derivat, între Istorie şi istorie. S-a putut comanda în istorie, şi de o parte, şi de cealaltă, din toate părţile, pentru că inspiraţia a fost şi este Porunca, divinitatea exprimată injonctiv. Iar adevărul, şi căutarea lui, nu pot asculta decît de acest regim al logosului şi al unicităţii exclusive.

Un text nesăbuit din punct de vedere al aprioricelor istorice ca acela al lui Paul Goma trebuie discutat şi dezbătut mai ales în (contra)logica lui, nu respins violent. El pune însăşi problema raportării noastre (dacă avem vreuna) la istorie. A incrimina şi a exclude este comod, dar nu foloseşte nimănui: întreţine confuzia şi tensiunile, iar latenţa este mai periculoasă decît patenţa. Pătimim de atîta latenţă. Lucrurile este mai bine să fie vorbite decît tăcute, iar dezbaterea ar trebui să vizeze tocmai cadrele, modul de abordare şi tonul, dar nu să evacueze conţinutul, care e infinit Căci o astfel de chestiune dă tonul în privinţa tratării adevărului în general. Iar gîndirea adevărată, articulată, responsabilă este întotdeauna o politică a adevărului.

Cei care, acum, au pedepsit pasiv, mecanic, subaltern, scutindu-se de efortul de a-şi elabora, atît cît este posibil, un punct de vedere propriu (gîndirea nu este niciodată de grup, de echipă, de instituţie), s-au erijat, aşadar, în judecători ai unei partide tocmai pentru a se eschiva de la joc. Gîndirea prin delegaţie continuă. Dar ce-ar fi dacă am începe să discutăm, totuşi, despre condiţiile şi despre şansele publice de emergenţă ale adevărului, deci ale cercetării şi exprimării, în România? Ştim însă, cu toţii, în tradiţionala noastră gură închisă comună, mai bine: adevărul se face, nu se discută. Viaţă publică militarizată.

Trăim într-o istorie care se scrie ca deja scrisă. Războiul continuă să fie unul al providenţialităţilor. Iar a recădea în iluzia că o (!) providenţă (căci trăim într-un babelic, cu adevărat ultim politeism al monoteismelor!) se poate traduce, manifesta politic ar însemna repetarea marilor erori ale secolului XX, cu care ne luptăm astăzi de cealaltă parte, şi în care vedem un arhaism.

Dar atunci Goma are, poate, dreptate, fie şi doar pe sfert, ca incipit, chiar dacă a ridicat tonul în sala de judecată a istoriei (iar judecata nu trebuie să aibă doar formă juridică): să ridicăm adevăruri punctuale de jos, încercînd, modest şi civil, să le înscriem în catastiful (rulou sau carte, oricum hîrtia este pliată, se scrie pe ea însăşi) istoriei sacre, prin dialog, prin sugestie, prin dezbatere publică, resacralizînd, insidios, lumea prin adevăr.

Sau poate, mai curînd, cine ştie, pentru a reveni la cealaltă mare sursă a noastră, ca occidentali, readucînd Atena acolo unde-i e locul, alături de Ierusalim (într-un front comun împotriva Spartei care devine, tot mai mult, lumea contemporană), printr-o reîntoarcere hotărît-ironică, cu adevărat bărbătească, la marea şi infinita artă pacifică a sofisticii, marea victimă expiatoare (alături de erezii şi de gnoze) a tuturor perversiunilor monoteismului raţionalist al Occidentului.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer