Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Războiul de ţesut poveşti

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Profesorul de muzică (fragment - 6)


Carmen Botoşaru

24.09.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Din gară porneau cele două străzi importante pentru urbe, ambele purtând nume istorice, una şerpuia în dreapta, îşi continua drumul spre centrul oraşului, cealaltă mergea drept înainte până la parcul mic, apoi ocolea Casa de cultură a sindicatelor, trecea de Tribunalul judeţean şi, în sfârşit, o cotea spre dreapta ajungând şi ea în centru. De-o parte şi de alta a bulevardelor se înşirau blocuri, magazine, parcul, muzeul, poşta, spitalul, cinematografele, cârciumile, hotelurile, şcolile generale şi liceele, miliţia, piaţa, câte-o statuie ici şi acolo, pe lângă care locuitorii treceau aproape fără să o mai bage de seamă şi, cel mai adesea, fără să-i mai ştie semnificaţia.

Nu se schimbaseră prea multe. Sau mai nimic. Poate erau ceva mai multe gropi, pe trotuare, pe carosabil. Şi multe buticuri, strâmte, gemând de mărfuri de o diversitate copleşitoare. În rest, părea să fie la fel. Nici florile, protejate de gărduţuri scunde, vopsite verde, din spaţiul dintre cele două direcţii de mers, nu păreau să fie altele.

Era copil, se trezea devreme, mergea la şcoală. Bulevardele se populau în fiecare zi cam la aceleaşi ore, când oamenii plecau sau veneau de la serviciu, în rest erau aproape pustii. Iarna, viforniţele erau fioroase, vânturile fluierau năbădăioase şi băteau aspru, oamenii hibernau. Vara, căldurile caniculare topeau asfaltul, aerul era încins, ritmul vieţii era lent, leneş; duminica era linişte, oraşul dormea până spre seară, când fântâna arteziană răcorea aerul şi aduna în jurul ei tineri, grupuri-grupuri, sau vârstnici, care ori dădeau roată alene frumosului monument din marmură, din care ţâşneau arcuri de apă, ori stăteau pe băncile de lemn, la şuete prelungite până se lăsa întunericul.

Evenimentele erau foarte rare, într-un oraş atât de mic, singurele care mai trezeau populaţia din dormitare erau demonstraţiile de 23 August, nunţile şi înmormântările şi, mai puţin spectaculoase, botezurile.

Ziua de 23 August scotea toată suflarea pe bulevarde, toţi oamenii erau îmbrăcaţi de sărbătoare, agitau steguleţe de hârtie, cu tricolorul înstemat, sau steagul roşu al partidului, cu secera şi ciocanul încălecate. Pregătirile pentru demonstraţie începeau cu cel puţin o săptămână înainte de ziua aniversară şi erau din ce în ce mai epuizante, cu fiecare an, pentru că deveneau tot mai ample, mulţimi de oameni umpleau bulevardele, fiecare grup de şcolari sau muncitori având locul său bine ştiut, trebuind să îşi execute numărul impecabil, cu forţă, bucurie şi ritm. În ziua sărbătorii, coloane clocotitoare de oameni curgeau inepuizabil pe străzile devenite prea strâmte pentru atâta laudă şi entuziasm, îmbrăcaţi în salopete albastre, muncitoreşti, sau costume de şoimi ai patriei, pionieri sau utecişti, sau chiar în costume populare, strigând, scandând, cântând, recitând, ore şi ore la rând, salutând în faţa tribunei oficiale, aplaudând, mărşăluind, agitând flori, steaguri, pancarte cu lozinci, tablouri cu portretele celor mai stimaţi fii ai patriei socialiste, tovarăşul şi tovarăşa. Cele mai spectaculoase erau momentele în care mări de oameni înfăţişau, cu trupurile lor adunate laolaltă, în diverse culori, fel şi fel de imagini, reprezentând ţara, conducătorul iubit, înfrăţirea tractoarelor cu strungul, munca pe ogoarele mănoase, hărnicia din fabrici şi uzine. La final, toată suflarea agita în aer lungi eşarfe de nailon, roşii, galbene şi albastre, strigând apoteotic lozinci şi cuvinte de laudă pentru cel mai iubit fiu al neamului, pentru ţară, partid, popor.

Petru participase în fiecare an la Marea Sărbătoare, de când devenise pionier, din clasa a doua – de-abia împlinise opt ani - când fusese în excursie la Adamclisi, tocmai ca să primească, solemn, cravata de pionier, ocazie pentru care învăţase pe de rost Legământul pionierului, prin care se angaja să îşi cinstească ţara. Jurase să fie un apărător de nădejde al patriei sale Republica Socialistă România şi cântase Am cravata mea, sînt pionier. Făcuse apoi parte din corul şcolii şi învăţase o grămadă de alte cântece. Cravata roşie cu tricolor, al cărui refren îi plăcea foarte mult, era foarte vesel şi mobilizator, îl făcea să-şi umfle pieptul de mândrie că devenise pionier, în timp ce era atent să nu cumva să intoneze fals vreo notă, articula foarte bine cuvintele, zbârnâia r-urile, deschidea gura mare şi cânta în forte, încheind în fortissimo, cât îl ţineau puterile laringelui care, deseori, îl durea apoi câte-o săptămână de-atâta ţipat:
Cravata roşie cu tricolor,
Mândria pionierilor,
Te vom cinsti prin fapte şi cuvinte,
Mereu mai sus, mereu tot înainte
!
Cravata roşie cu tricolor!!!

Mulţi colegi de-ai lui lipseau de la marele spectacol dat în cinstea zilei de 23 August. Petru fusese mereu prezent. Părinţii lui nu aveau pile la spital sau la policlinică, ca să îi obţină – în schimbul unui pachet de ţigări Kent, a unui săpun Fa sau a unei cutii de ness - o adeverinţă medicală (cel mai des diagnosticul copiilor care lipseau de la manifestaţie era viroză respiratorie), aşa cum făceau alţi părinţi, scutindu-şi copiii de stat în soarele torid, până la epuizare, la repetiţiile interminabile, uneori şi câte zece ore pe zi. (Scutirea medicală era folositoare şi toamna, când erau obligatorii muncile câmpului şi copiii – pionieri sau utecişti - mergeau la practica agricolă. Asta însemna trezirea în zori, indiferent de vreme, pacheţelul de mâncare într-o pungă de-un leu, treningul şi fesul, tenişii chinezeşti, transportul cu autobuzul pe drumuri de ţară, depănuşarea porumbului ore-n şir, frigul îngrozitor sau căldura doborâtoare, timp de două-trei săptămâni la fiecare început de an şcolar.)

Şcolar, mărşăluia mândru, pe bulevard. Nu mai contau foamea şi setea, uita de toate când trecea prin faţa tribunei împodobite de festivitate, de unde zâmbeau binevoitori secretarul de partid şi alţi tovarăşi, pocnind de bunăstare în hainele de sărbătoare. Fusese pentru el, la un moment dat, cea mai frumoasă zi din an însă, tot repetându-se această manifestare a sentimentelor patriotice, ajunsese să îşi dea seama singur că ceva nu era în regulă, că oamenii mai degrabă se prefăceau că sunt veseli, că erau de fapt obosiţi şi sătui de atâta celebrare, că se mişcau mecanic, repetau la infinit anumite mişcări şi strigau mereu aceleaşi cuvinte, care nu mai însemnau nimic. Costumul de pionier ajunsese să îl plictisească şi să-i fie nesuferit, transpira foarte tare în cămaşa de nailon, iar de sub bascul alb se scurgeau adesea broboane de sudoare, de-atâta avânt şi înflăcărare. Pantalonul bleumarin era călcat impecabil, la dungă, la brâu purta centura de pionier, maro, dintr-un vinilin urât, brăzdat de numeroase tighele paralele, nu trebuia să uite niciodată să-şi afişeze pe piept colecţia de insigne, şi în partea dreaptă, şi în partea stângă (Pionier fruntaş, Pionier cu merite deosebite la învăţătură, Pionier patriot), să-şi atârne şnurul roşu de comandant de grupă, să-şi pună pe umeri tresele albastre şi galbene. Fusese o întreagă poveste cu şnurul roşu de comandant de grupă pentru că, atunci când fusese ales în această importantă funcţie, nu reuşise să găsească la nici unul din magazinele din oraş şnurul roşu – începuse deja perioada în care începuseră să dispară din comerţ diverse produse şi, treptat-treptat avea să se ajungă la magazine goale, cu rafturi inutile şi la comerţul pe sub mână. Venise acasă plângând, cu cei şaptesprezece lei şi cincizeci de bani strânşi în podul palmei, maică-sa trebuise să îşi pună repede în mişcare cunoştinţele printre vânzătoare şi să-i facă rost, în zilele următoare, de şnurul roşu.
etru îşi amintea că, odată cu lăsarea întunericului, bulevardele erau scufundate în beznă. Stâlpii destinaţi iluminatului păstrau doar amintirea a ceea ce cândva le fusese destinat să fie, dar fără a mai ajunge să îşi îndeplinească această misiune. Întreg oraşul era invitat la culcare dar, de fapt, în fiecare casă activitatea continua.

Părinţii lui erau plecaţi la serviciu într-o seară când, intrând în cameră, el apăsase întrerupătorul dar lumina nu se aprinsese. Iar s-a luat curentul, se gândise, orbecăind după chibrituri, să aprindă o lumânare. Îşi făcuse temele ţinând caietul în conul de lumină slabă, chioară, portocalie a lumânării, în mirosul nesuferit de ceară topită şi fitil ars scoţând un fuior subţire-subţire, aproape nevăzut, de fum albăstriu şi, într-un târziu, adormise punându-şi capul pe braţele încrucişate pe masă. Visase că tot cartierul se scălda în lumini vesele, numai în camera lui era întuneric, pentru că se arsese becul. Îl trezise maică-sa, care înlocuise repede mucul de lumânare ce stătea să se încovoaie, topit, peste cana în care el îl pusese să ardă, cu o lampă de gaz, veche, care fusese a bunicilor.

Becurile, lumânările, chibriturile, gazul deveniseră un lux. Trebuia să fii dibaci să reuşeşti să ţi le procuri, oamenii îşi făceau stocuri, câteodată le mai schimbau între ei pe alte produse rare. Aşa făcuse maică-sa, fusese şi el de faţă când îi dăduse unei prietene un bec de 40 de waţi – de o sută şi de şaizeci de waţi nu mai existau – în schimbul a trei suluri de hârtie igienică.

Dar bulevardele se umpleau de veselie sinceră când era vreo nuntă. Toată suflarea oraşului ieşea la porţi sau în faţa blocului, să vadă mireasa. Purta noroc, aveai parte de o mare împlinire dacă reuşeai să vezi mireasa. Lăutarul transpirat trăgea de acordeon, naşii târau de lumânările lungi, îmbrăcate în flori de hârtie cerată sau creponată, mirii erau încadraţi de nuntaşi gătiţi, mergând la braţ, bărbaţi în costume negre, strânşi de gât cu cravate, femei în rochii lungi, de lurex sau de catifea chinezească, cu sarmale în cap şi bijuterii strălucitoare, fără valoare. De acasă la biserică, de la biserică la fotograf, de la fotograf la restaurant sau la cort.

Tot aşa de multă lume ieşea în stradă când trecea un cortegiu funerar. Într-un oraş în care toată lumea cunoştea pe toată lumea, era aproape o datorie să ieşi în drum când trece mortul. Claxoanele, zornăiala mărunţişului aruncat pe drum, farurile aprinse, bocetele, toate se făceau cu sonorul la maxim, participa toată urbea, era un ritual care cuprindea pe toată lumea. Într-o zi, el era la cofetărie, îşi cumpărase o prăjitură “Ora 12” când toţi muşterii se ridicaseră de la mese, sincronizându-se ca la comandă şi, ba se duseseră la ferestre, ba ieşiseră afară, să vadă cum trece mortul.

Bulevardele erau largi, asfaltate, pe marginea lor se plantaseră copaci şi trandafiri roz, galbeni şi roşii care, când îmboboceau, dispăreau peste noapte, înflorind în vazele din sufrageriile cetăţenilor urbei. Coşurile de gunoi primeau în pântecele lor galbene, de tablă vopsită parcă mereu proaspăt, gunoaiele aruncate de oamenii care ştiau că nu trebuie să murdărească trotuarele, fie din spirit civic, fie pentru că nu aveau încă libertatea să arunce mizeria pe jos, oraşul fiind astfel foarte curat.

La şcoală, la ora de dirigenţie copiii învăţau despre cum trebuie să se poarte şi să gândească, el îşi amintea cum tovarăşa dirigintă le ţinea lungi cuvântări, adormitoare, despre ce înseamnă să fii pionier de nădejde al patriei şi despre cât de mândru trebuie să te simţi că ai la gât cravata roşie de pionier şi că vei deveni într-o zi demn cetăţean care trebuie să pună umărul la construirea socialismului în ţara iubită şi la înaintarea ei spre comunism. Înainte!, striga hotărât comandantul de unitate. Tot înainte!, răspundeau într-un glas – voios - viitorii comunişti, nerăbdători să se termine acţiunea, cu gândul la păpuşile şi maşinuţele care îi aşteptau acasă, să se joace.

*


Taxiul oprise în faţa casei cu numărul şapte, de pe strada Crişan. Gardul era tot verde şi, deşi se lăsase deja seara, în curte se vedeau destul de bine tufele de trandafiri roz, de dulceaţă.

În loc să plătească, îi spusese şoferului să-l aştepte, avea să lase bagajul în casă şi apoi să plece să vadă oraşul şi să-l întâlnească pe Victor, să-i dea al doilea rând de chei ale casei.

Descuiase greu uşa din faţă, ca întotdeauna (nici asta nu se schimbase), încuietoarea se împotrivea, trebuia să învârţi cheia de multe ori, într-o direcţie şi-ntr-alta, până nimereai să descui. În hol, pe mocheta groasă, cărămizie, lăsase geamantanul greu. Ar fi vrut să meargă din cameră în cameră, să revadă casa, dar amână gândindu-se să o facă mai târziu, pe îndelete. Zărise, ieşind din hol, casele de păianjen dintre ferestre. Chiriaşii (Victor şi Ileana, veri de-a cine mai ştie câta spiţă) locuiseră doar în cele două camere din spate. Trotuarul, de la uşă la poartă, era sfărâmat pe porţiuni destul de mari. Cutia poştală, agăţată de gard, nu mai avea lacăt, uşiţa atârna aproape inutilă. Pe poartă, numărul casei era scris cu vopsea albă, pe o tablă albastră. Părea nou, parcă de-abia fusese pus. Bătut în cuie.

Se urcase în taxi şi îi spusese şoferului să îl ducă în centru, să-l lase la poştă.


Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer