Despre ce ne desparte

„Între iubita mea şi mine se vor ridica
trei sute de nopţi ca trei sute de ziduri,
Iar marea va fi o taină între noi.”

J. L. Boges
Despărţire


Un arhitect genial este Borges. Alt arhitect genial este Adolfo Bioy Casares. Sigur, se ştie despre ei că sînt scriitori, neobservîdu-se că, de fapt, ei se slujesc de cuvinte doar pentru a construi lumi. Bineînţeles, Borges şi Bioy Casares nu seamănă cu cei dispuşi să înnegrească multe pagini descriind frunzuliţe sculptate (ce trec drept „decoraţii”), tavane pictate, clanţe contorsionate ori covoare bălţate. Ei nu se opresc asupra detaliului dacă acesta nu participă la creionarea unei lumi. Ei imaginează alte universuri pentru a ne fi nouă mai clar acesta. Ei clădesc lumi-oglinzi pentru ca noi să le înţelelegem pe ale noastre.

Jorge Luis Borges şi Adolfo Bioy Casares văd cum peste orice loc se aştern tramele mai multor lumi, unele fantastice (deşi, în cărţile lor, este greu de aflat care este o lume fantastică şi care este “lumea reală”). În acel păienjeniş, oamenii din lumi diferite par să ocupe simultan acelaşi spaţiu şi, de multe ori, se amăgesc, crezînd că se pot prinde de mîini. Aceasta este structura oraşului modern: un spaţiu prin care mişună membri unor comunităţi-lumi guvernate de valori diferite. Un loc nu se mai asociază cu o singură lume, cu o singură comunitate, cu un singur Zeu, ci este permisă (şi chiar încurajată) invazia altor lumi. Şi lumile se încîlcesc.

Cărţile scrise de Borges şi Bioy Casares ilustrează dramele stîrnite în spaţiile ticsite cu multe lumi. Cărţile lor spulberă iluzia că cineva poate aparţine mai multor lumi, că poate vieţui într-o lume şi într-alta, arătînd că nu există “şi - şi”, ci, pentru cei care încearcă acest spagat, există doar “niciunde”. Cărţile lor sînt patetice chemări la a alege, la depăşirea condiţiei de simplu corp care ricoşează dintr-o lume într-alta, la abandonarea nesfîrşitei străbateri a nimicului. Oamenii sînt invitaţi să se aşeze... aceasta este şi raţinea arhitecturii sau a locuirii (cum vrem să-i spunem).

Cu puţină vreme înainte de a experimenta (alături de Borges) „scrisul în doi”, Adolfo Bioy Casares publicase o altă carte (cu aceeaşi “temă”): “INVENŢIA LUI MOREL”. Era povestea unui om naufragiat într-o lume străină; într-una populată de hologramele mişcătoare ale unor indivizi. O lume în care este repetat la nesfîrşit un crîmpei din viaţa unei „găşti”. Un aparat fantastic înregistrase tot ce se petrecuse într-o zi şi o relua, de atunci, într-una. Omul nostru (naufragiatul) se îndrăgosteşte de o fată din acel grup (sau doar de proiecţia ei) şi-l chinuia gîndul că planurile celor două lumi (a lui şi cea reprodusă de aparat) nu se puteau intersecta macar o clipă, pentru a glisa lîngă iubita lui. Pentru că refuza să lase lucrurile aşa, porneşte încă o dată aparatul fantastic şi, falsificînd versiunea originală, reface înregistrarea, plasîndu-se permanent în preajma femeii, regizînd scene romantice: îi vorbea într-una (fără ca ea să aibă habar), se punea în dreptul privirilor ei (fără ca ea să-l vadă), o atingea tandru (fără ca ea să-l simtă). Mai tîrziu, oricine ar fi urmărit acele momente ar fi văzut în ele o frumoasă poveste de dragoste; o poveste de dragoste (imposibilă) de care nu ştia decît bietul naufragiat. De fapt, este o poveste a două lumi unite într-o fantasmă. O poveste în care nu se poate identifica „lumea reală”. Poate că acea „gaşcă” se afla în „lumea reală” şi omul nostru trăia într-alta. Căci o lume în care oamenii îşi repetă obsesiv zilele, în care nu se întîmplă nimic, nu poate fi decît „lumea reală”; iar „lumea reală” s-a apropiat de lumea naufragiatului, fără putinţă de a o atinge.

Altădată, mecanica lumilor era înţeleasă şi „transferurile” erau posibile. Un bărbat din cetatea antică (dar şi de mai tîrziu) îşi smulgea aleasa din lumea în care o găsea şi, purtînd-o în braţe, o ducea în lumea lui. Aşa s-a întîmplat multă vreme. Borges şi Bioy Casares spun că lucrurile s-au mai schimbat... nu neapărat în bine.
Ar trebui ca arhitecţii să citească aceste cărţi...