Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Marele jaf mediatic: (a)vida TV


Bogdan Ghiu

02.10.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
S-au desfundat televiziunile!

Inundaţiile naturale din România (simplă aliniere la dinamica planetară, intensificată, a catastrofelor, la turnura catastrofic-diseminată a actualităţii, în care terorismul nu pare a interveni decît din simplu orgoliu uman, pentru a ne reaminti că omul continuă, totuşi, să existe, că nu a fost total înghiţit de natura de care s-a despărţit, cu care s-a luptat şi pe care a reuşit, ca pe o adevărată bombă atomică, s-o asmută – fisiunea ecologică –, putînd să mai ţină ritmul cu ea în materie de devastare, puctîndu-şi prezenţa), inundaţiile naturale care au spălat până la os România, dezvelindu-i precaritatea generală, nu sînt totuşi nimic pe lîngă dejecţiile artificiale cotidiene, prezentate ca fiind fireşti, anume produse, nu rezultate în urma vreunui consum sănătos, din care televiziunile româneşti, la unison (suntem înconjuraţi!), ne poftesc, mai obitir ca la nici un început de grilă-sezon de pînă acum, să ne înfruptăm.

Canalele media au devenit cu adevărat, ca tonalitate generală, nişte canale de scurgere. Va trebui să-mi iau cîndva, cît de curînd, inima în dinţi, pixul, cronometrul şi hîrtia, îmi voi pune stomacul la frigider şi promit să dau seamă de aceste producţii inimaginabile în desăvîrşita banalizare a răului pe care o realizează, automatizînd-o industrial, oricît ar fi de toxice. Ca un erou îmi propun să mă uit la televizor! Şi aşa mă şi pregătesc: ca de un turnir, ca pentru o luptă cu balaurul cu prea multe sfinctere vorace în loc de capete! Ca să consumi în stare de conştienţă, de umanitate erectă pur şi simplu, aşa ceva, trebuie să ai consum de scafandru şi resemnare de vidanjor.

Lasînd semi-gluma deoparte, sîntem pur şi simplu iradiaţi de deşeuri radio-tele-active. Iar bătălia – marea, vai, noutate a toamnei! – dintre telenovelele, vis istoric în sfîrşit împlinit, made in Romania, Pro TV/Antena 1, nu face decît să elimine şi ultimul lucru bun pe care, în nevinovăţia lor de basme pentru adulţi infantilizaţi, îl mai ofereau telenovelele de import: traducerea, adică subtitrarea, care-i mai obliga cît de cît pe telespectatorii captivi, prizonieri, targetaţi pavlovian la nivelul reflexelor, să citească, adică să nu se dezalfabetizeze total, în această re-aoralizare şi re-folclorizare planetară care doar aparent pare a consfinţi dominaţia imaginii, fiind de fapt moartea acesteia.


Ne-am obişnuit cu jafuri, de ce-am vedea „Jaful”?

|ntr-un moment cînd, peste tot în lume la televiziunile care contează şi se respectă, documentarul înfloreşte, înmulţindu-şi şi diversificîndu-şi speciile şi modurile de abordare şi ajungînd să se constituie ca una dintre cele mai dinamice pieţe de produse audiovizuale, Marele jaf comunist, excelentul film al lui Alexandru Solomon – care, alături de Decreţeii lui Florin Iepan, ar trebui să ne dea ideea de a considera anul 2005 ca anul documentarului în România, primăvară chiar şi numai cu două flori –, rulează în cîteva săli de cinematograf, acolo unde nu îi e locul şi unde nu va atrage, practic, neutralizat fiind de însuşi canalul pe care a fost vîrît, nici o audienţă. Un produs literalmente aruncat pe piaţă, care ar merita însă, pentru propriul nostru cîştig, o soartă mai bună.

Exagerînd puţin lucrurile, obişnuiţii Mall-urilor sînt în primul rînd consumatori de floricele, la propriu şi – cinematografic – la figurat. Publicul românesc nu este decît într-o proporţie insignifiantă amator (nu neapărat cunoscător avizat) de documentare, fiind stricat, alterat, falsificat, în ceea ce priveşte cunoaşterea realităţii şi reflecţia liberă (liberă în primul rînd de arbitru: în România, spaţiul public este mult prea intens „arbitrat”, confiscat de cîteva voci şi atît) asupra ei, de o presă avidă şi vidă, care nu a învăţat şi nu practică, naturalizîndu-le în percepţia comună, pînă la saţietate (tineri, dar deja căzuţi în rutină şi automatisme, jurnaliştii români!), decît directul gol, degeaba, şi narcisismul în buclă (Realitatea TV), adică simularea evenimenţialităţii mediatice, trecîndu-şi de sute de ori prin gură bolul informaţional deja digerat în loc să structureze, să investigheze, să provoace informaţia pătrunzătoare: dacă patronii televiziunilor nu le pun la dispoziţie bugete decent suficiente ca să-şi facă meseria aşa cum trebuie, de ce nu intră în grevă, preferînd să mimeze, cu sărmane cîştiguri simbolice de „vedetizare”, presa?

Marele jaf comunist este povestea llosiană (pentru cine a citit, fireşte, nu pentru jurnalistele-coafeze care s-au trezit întrebîndu-l pe marele romancier peruvian, în trecere de curînd prin România, ce părere are despre... Shakira!), istoria vertiginoasă, abisală, a realităţii ficţionate, dar nu către media libere, cum se întîmplă acum, ci de către o putere totalitară (aceea comunistă), făcîndu-te să te întrebi, irezistibil, în ce măsură orice putere, chiar şi aceea din România zilelor noastre democratice de exemplu, nu este tentată, cu cinema-fără cinema, cu televiziune-fără televiziune, să facă de fapt „film” şi „televiziune” cu vieţile noastre, încercînd de fapt tot timpul să ficţioneze realitatea, s-o manipuleze şi s-o producă arhi-mediatic, făcîndu-ne să trăim „ca-n filme”: cine poate jura cu mîna pe inimă că povestea răpirii celor trei jurnalişti, din primăvara trecută, nu conţine nici un dram de „poveste”, de ficţiune propusă drept realitate pentru a produce efecte de realitate şi în realitate, pe post de realitate?

Marele jaf comunist a fost difuzat de către BBC, ARTE şi France 2, ne spunea, mulţumit, autorul său la vizionarea organizată de Centrul pentru Jurnalism Independent, marţea trecută, la Institutul Francez, iar la noi a fost proiectat la cîteva festivaluri şi acum în cîteva săli, trebuind să se supună regimului „estet”-consumist de receptare al producţiilor preponderent hollywoodiene, „pasta” care curge îndeobşte prin aceste lăcaşuri. Ceea ce îi va fi din start fatal. „Dar nu vedeţi nici o discrepanţă în ceea ce spuneţi?”, am intervenit. De ce în străinătate documentarul a fost difuzat, cum e şi firesc, la televizor, intrîndu-i în casă receptorului, iar în România, marginal (în ciuda afişului extraordinar, adevărată operă de artă, de care beneficiază) şi trebuind să înfrunte şocul psihologic al achitării biletului, doar în cinematografe? La fel ca şi Decreţeii lui Iepan, şi Marele jaf comunist ar trebui difuzat la TVR 1, în prime-time.

„E conflict de interese!”, mi-a replicat imediat Mircea Toma, moderatorul întîlnirii, dat fiind că producătorul român (bravo lui!) al filmului este casa Libra Film, condusă de Tudor Giurgiu, actualul PDG al TVR.

Extraordinar! Ca şi cum postura cea mai flagrantă în materie de conflict de interese în presă – la care văd că este, chiar şi cînd nu e cazul, extrem de sensibil – n-ar fi tocmai cea în care se află Mircea Toma însuşi, ca actor pe piaţa presei (Academia Caţavencu & trust) şi, în acelaşi timp, ca judecător al întregului sistem mediatic autohton (Agenţia de Monitorizare a Presei „Academia Caţavencu”), titular unic, prin monopol liber adjudecat, al rubricii „societate civilă”.


Făcătorii de ştiri” şi artele realităţii

Să lăsăm prostiile! Este de datoria şi ţine de misiunea serviciului public de televiziune să difuzeze mari documentare aşa cum este, acum, Marele jaf..., pentru a introduce măcar un punct de suspensie, de pauză, de reflecţie, de dubiu, de model alternativ, între fluxul informativ pavlovian şi fluxul ficţional al telenovelelor şi al filmelor „artistice” care ne resetează în permanenţă „programele” prin intermediul cărora, zice-se, „interacţionăm” şi „comunicăm” cu propria realitate, obligîndu-ne, sub pretextul „sociologic” (este vorba, desigur, de ceea ce Pierre Bourdieu numea „sociologi cinici”, de serviciu, foarte ocupaţi în a ne induce despre ce să vorbim-gîndim şi că se alegem în materie, unificată, omogenizată, de politică-media, cărora ar trebui să li se opună, conform însuşi proiectului necruţător obiectivant al disciplinei, „sociologii critici”, ca şi inexistenţi la noi) că asta ne place şi asta vrem de fapt, să ne scăldăm zi de zi şi clipă în apele aceluiaşi canal colector (repet, unificat) al producţiei (nu al eliminării şi al rejectării) de dejecţii.

Pentru realitate este nevoie de artă. Adică de tehnici (etice) în plus, exterioare şi autonome faţă de tehnica tehnologică (care este de fapt tehnică socială de dominare prin prefabricare, prin condiţionare).

Un promo de la CNN, post la care toţi jurnaliştii români, prefăcuţi, crezînd că prin simplă afiliere invocativă vor fi, magic, contaminaţi cu profesionalism şi cu viziune (dacă nu pur şi simplu cu bugete: nu se ştie cum ar arăta presa românească în condiţii de finanţare onestă, în toate sensurile contextuale ale acestui cuvînt), la CNN, deci, pentru cine vrea să vadă, un promoţional ni-l arată în chip de newsmaker nu pe preşedintele Bush sau pe teroristul Bin Laden, nu pe Ted Turner, Bill Gates ori, măcar, pe vreun jurnalist-vedetă (şi, slavă Domnului, au destui!), ci – pe cine? Pe Bono, din localitatea U2, nenorocita de vedetă care mai vrea să încaseze şi premiul Nobel pentru pace – ce vanitate! – cerînd ştergerea datoriilor ţărilor sărace! Categoria, locul, domeniul a ceea ce trebuie să se cheme în continuare, în reprezentarea publică, newsmaker este corect ocupat, figurat, întruchipat de o specie de mulţi hulită şi de înşişi reprezentanţii ei falsificată, aceea a artistului-intelectual-cetăţean.

Apropo: unde ne sunt intelectualii cei critici?

Răspuns: la putere, în cît mai multe posturi deodată, în toate comitetele şi comisiile, împărţindu-şi material fondurile publice şi trimiţîndu-i simbolic unii, altora liftul public, acaparînd exclusivist poziţiile-cheie în viaţa culturală şi în cîmpul doxelor creatoare de dogme. Dar asupra acestor deformări şi monopolizări deformatoare ale spaţiului public va trebui să revin.

Să nu uităm însă: newsmaker-ii nu sînt nici oamenii politici, nici oamenii de finanţe, nici jurnaliştii. Ci ceea ce s-ar putea numi artiştii realităţii, intempestivii, ne-aşteptaţii acolo unde apar.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer