Vânzătorul de ziare

Andreea Demirgian a scris aceste texte pentru Radio Romania Internaţional unde au fost difuzate recent. Mulţumim RRI pentru permisiunea de a fi postate pe site-ul nostru.


În fiecare dimineaţă, de la prima oră, în intersecţiile bucureştene se vând ziare. Imediat ce semaforul temperează avântul şoferilor, de pe trotuare sar vânzătorii volanţi care trec printre maşini, strigându-şi marfa sau pur şi simplu expunând prima pagină a ziarelor pe care încearcă să le vândă. E mult de stat în picioare, stopurile se schimbă la câteva zeci de secunde, trebuie să te mişti iute prin gerul nemilos. La început tinerii au acceptat ideea că pot strânge un bănuţ vânzând ziare. Şi-au pus vestele şi şepcuţele inscripţionate cu titlul ziarelor, pantofi de sport, au luat teancurile de ziare şi au pornit la drumul de câţiva metri, repetat de sute de ori în numai câteva ore, drum care le aduce jumătate din preţul fiecărui exemplar de ziar vândut. De când primăria Bucureştiului a desfiinţat cele mai multe dintre tarabele stradale, ziarele particulare au intrat într-un război nedeclarat cu distribuitorul naţional de gazete. Probabil, soluţia cedării a 50% din preţul ziarului vânzătorilor volanţi li s-a părut convenabilă, în condiţiile în care piaţa românească este invadată de zeci de titluri de cotidiane.

Unul dintre veteranii vânzătorilor volanţi din Bucureşti se numeşte Mihai Florescu şi vinde ziare din 1935. Anul trecut a împlinit 80 de ani. Cei care călătoresc cu metroul îl cunosc foarte bine pentru că e în fiecare zi la Universitate. Este inconfundabil: mic de statură, îmbrăcat cu două haine puse una peste alta şi înconjurat de sacoşe mari, de piaţă, în care îşi cară marfa. Şi-a improvizat o tejghea la capătul scării rulante: în fiecare după-amiază îşi întinde ziarele pe suportul metalic şi îşi aşteaptă clienţii obişnuiţi. "Ziare! România, Evenimentu’, Naţionalu’ Capitalu’, Vipu’, Libertatea...Ziare!" ţipă cât îl ţin puterile, rostogolind peltic literele printre dinţi

Auzindu-l cum îşi strigă marfa, nu poţi să nu cumperi măcar un ziar sau o revistă. "Muncim să nu murim de foame, domnişoară, să nu cerşim. Luăm ziarele, ne dă o remiză la ele şi noi le vindem şi avem ce ne trebuie... Libertatea se vinde mai bine că e mai ieftină: 70 pe zi. Mie îmi rămân câte 200.000 de lei pe zi sau mai puţin, depinde de marfa pe care o primesc. De la ora 5 sunt sculat şi la ora 9 sunt acasă. Trebuie să mă duc să iau ziarele, să le număr, să le facturez... Le iau şi plec pe teren cu ele... La Ambasador, la piaţa Romană, la Franklin... şi apoi mă întorc aici la Metrou. Aici stau până la 8-8 şi un sfert.

Mihai Florescu este veteran de război. În timpul bombardamentelor din al doilea război mondial, era pompier. Povesteşte cu mândrie că a stins incendiile care erau să mistuie clădirea Universităţii. Spune că ziarele mari din tinereţea lui ("Universul" de exemplu) erau mai interesante ca acestea de acum. Nu aşteaptă nimic de la nimeni. Toate necazurile le rezolvă pentru că are mulţi cunoscuţi, clienţi de-ai lui, dispuşi să-l ajute. Cel mai rău îl necăjesc copiii care îi răvăşesc ziarele sau îl imită, maimuţărindu-se pe scările rulante. Dar are ac şi de cojocul lor, un băţ pe care îl agită fioros prin aer. Îmi spune ca dacă n-ar avea "ciomagul" ar da faliment în trei zile. L-am întrebat de ce continuă să muncească 14 ore pe zi la vârsta lui? "Sunt obişnuit să muncesc, ca să am ce îmi trebuie, să am de unde plăti chiria, să mănânc, să beau, ce să fac. Dacă nu mai muncesc, mor mai repede."

Mihai Florescu, va deveni probabil o legendă a Marelui Oraş. A ales să muncească atât cât va mai putea să-şi numere marfa şi banii, să le zâmbească muşteriilor şi să strige din toate puterile: "Ziare!"