Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

UNDE(R)CONSTRUCTION


Bogdan Ghiu

09.10.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

Deconstrucţia “audio-vizualului” şi ascensiunea “virtualului
(deconstrucţie şi deconstrucţie)

Azi, duminică, 9 octombrie, se împlineşte exact un an de la dispariţia filosofului Jacques Derrida. Reiau mai jos, adusă, dacă se poate spune astfel, la zi, intervenţia pe care am avut-o, în prezenţa sa, la Sofia, în noiembrie 2001, în cadrul unui colocviu despre „Discursul monstruos”. Prezentul text se străduieşte să vorbească tocmai despre dispariţia noastră prin ceea ce numim „media”, „mass-media”, adică despre deconstrucţia falselor construcţii mediatice care se cere, mai presus de orice, deconstruită, pentru ca măcar „spectre” să rămînem. Este vorba, prin urmare, de un apel mai general la deconstruirea deconstrucţiei, pentru a înţelege mai just semnificaţia a ceea ce ar putea să însemne „deconstrucţie”... (B.G.)



„Li s-a lăsat alegerea, să devină regi sau mesageri ai regilor.
Ca nişte copii, au vrut cu toţii să fie mesageri. Din cauza asta
nu există decît mesageri, aleargă prin lume şi strigă,
din moment ce nu există regi, unul către altul nişte mesaje
care au ajuns fără sens. Bucuroşi şi-ar pune capăt vieţii lor de mizerie,
dar nu îndrăznesc din cauza jurămîntului pe care
l-au depus cînd şi-au luat slujba în primire.”

Kafka, Consideraţii cu privire la păcat, suferinţă, speranţă
şi drumul adevărat
(trad. Mircea Ivănescu)


„Artistul este persoana care inventează mijloacele de a stabili
o punte între moştenirea biologică şi mediile
create de inovaţiile tehnologice.”

McLuhan, Legile mass-media



LANCE

Ne aflăm aici, pentru cîteva zile şi de cîteva zile (dar poate că în vederea unui timp ceva mai lung, a unei durate şi chiar a unei deveniri), într-o situaţie, să spunem, oarecum stranie. Ne aflăm aici, la Sofia, în situaţia de a scrie nu atît despre Derrida, cît mai cu seamă (şi tocmai în acest scop) plecînd de la el (pentru a ajunge pînă la noi înşine) şi pentru a i ne adresa, lui, ne aflăm aşadar – reiau – în situaţia oarecum stranie de a i ne adresa lui Jacques Derrida, în prezenţa sa, în scris, ca şi cum s-ar afla, ca de obicei pentru cei mai mulţi dintre noi, la distanţă. De a ne juca, altfel spus, mimîndu-le, aici şi împreună, de-a „media”, de-a „chestia” asta care se cheamă „mass-media”, de-a „teletehnologiile”, de a le face de rîs şi de a le face să cadă în inutilitate, de a le in-utiliza şi de a le dez-utiliza prin prezenţa însăşi, şi de a le lua, în felul acesta, în serios, în cea mai înaltă seriozitate a lor. De a deconstrui deconstrucţia pe care „mediile” o operează – fără s-o ştie (?) – asupra noastră înşine, a tuturor, şi asupra societăţilor noastre, căci ne aflăm aici în propria noastră „societate”, propunînd poate societăţilor noastre un (alt) „joc de societate”.

Tocmai: deconstrucţia se operează sau există şi se petrece, „are loc”? Se face sau se dezvăluie? Se introduce sau se extrage? Se constată sau se performează? Şi, şi.


SITU: AŢIE/ARE

În ţările noastre de aici, indiferent că li se spune „din Est”, din „Sud-Est” sau „din Balcani”, unul dintre foarte puţinele succese a ceea ce se numeşte “tranziţie” sînt media, dezvoltarea, înflorirea şi continua lor proliferare. E plin de ziare, de radiouri şi de televiziuni pe aici. De unde tot acest entuziasm? De ce acest enorm apetit? Şi care sînt efectele lui asupra societăţilor noastre şi asupra nouă înşine?

În plus, acest succes, să-i spunem „balcanic”, al mediilor este unul dintre puţinele lucruri pe care noi, cei de pe-aici, le împărtăşim cu lumea contemporană: prin intermediul televiziunilor, noi comunicăm într-un sens literal, efectiv (aflăm ştiri unii despre alţii, sau mai exact: aflăm toţi aceleaşi ştiri despre unii dintre noi), dar şi ca „stadiu” de dezvoltare. Prin televiziune, sîntem cu toţii la fel: ni se întîmplă aceleaşi lucruri, aceleaşi prea multe sau prea puţine lucruri. Dar tocmai despre aceste „lucruri” ar trebui să vorbim, deci nu numai despre ceea ce se vede, despre ceea ce ni se „întîmplă”, despre ceea ce „vine” şi survine unora de la ceilalţi (dar mai curînd ca de pe o „altă lume”), despre ceea ce ne face să comunicăm prin intermediul mediilor interpuse (dar şi prin intermediul – sau graţie reprezentanţilor noştri), ca elemente circulante în lume, care survin tuturor, dar şi, mai cu seamă, despre efectul acestui întreg complex de fenomene asupra noastră, şi despre diferenţe, dacă există.


RELANCE
Ce raport există între deconstrucţie şi media? Între deconstrucţie aşa cum este ea neîncetat iniţiată de Derrida şi media ca deconstrucţie? Problema, în acest caz, este cumva aceea a raportului dintre două (feluri de) deconstrucţie? Ne aflăm oare, aici, în trecerea de la o deconstrucţie la alta? Iar mediile, înţelese ca deconstrucţie „in medias res”, sînt ele la rîndul lor deconstructibile? Există, în cazul mediilor, vreo posibilitate, cît de mică, de a deconstrui? Şi de unde această necesitate şi chiar această urgenţă de a o face? Ce fac mediile, ca deconstrucţie, cu deconstrucţia (în curs, a lumii)? Cum o afectează?

Altfel spus, mai brutal, mai frust şi mai naiv: dacă media sînt/fac o deconstrucţie, de unde, atunci, necesitatea de a nu le lăsa s-o facă aşa cum înţeleg ele s-o facă? De ce această urgenţă de a interveni, de a le rezista, de a le combate, de a lupta împotriva lor, de pildă „nu împotriva televiziunii (ca atare; B.G.), ci împotriva unei anumite stări a televiziunii de azi”, ceea ce „vrea să însemne că nu trebuie să renunţăm, ci – dar asta se petrece foarte încet, se face puţin cîte puţin – că trebuie să schimbăm televiziunea”? Există aici o ambiguitate, o ambivalenţă. Deci care este adevăratul raport dintre media ca deconstrucţie şi deconstrucţia „ca atare”? Pentru că toate acestea au legătură cu acţiunea, cu sensul acţiunii, altfel spus al gîndirii, cu spaţiul şi cu posibilitatea ei de înspaţiere.

Ambivalenţa despre care vorbeam poate fi întîlnită chiar în textele lui Derrida. El spune pe de o parte aşa: „Ceea ce produce dezvoltarea accelerată a teletehnologiilor, a ciberspaţiului, a noii topolgii a «virtualului» este o deconstrucţie practică a conceptelor tradiţionale şi dominante ale statului şi cetăţeanului (deci ale «politicului») în legătura lor cu actualitatea unui teritoriu”, ţinînd totuşi să precizeze: “Spun «deconstrucţie» deoarece, pînă la urmă, ceea ce numesc şi încerc să gîndesc sub această denumire nu este, în fond, decît tocmai acest proces, faptul lui de a «avea lor» tocmai acolo unde evenimentul lui afectează însăşi experienţa locului, şi înregistrarea (simptomatică, ştiinţifică sau filosofică) a acestui «lucru», urma care lasă urme (la trace qui trace) (înscrie, păstrează/păzeşte, referă sau diferă) diferanţa acestui eveniment care survine locului – care se petrece cu faptul-de-a-avea-loc...” Deci deconstrucţia prin intermediul media e mai curînd de bine, e realitatea însăşi. Nici un reproş de adus: continuitate a deconstrucţiei.

Dar, pe de altă parte, şi în acelaşi timp (sau ceva mai devreme, sau mai tîrziu, dar în ce moment?), discontinuitate: “Maxima intensitate a vieţii «în direct» (şi, aş adăuga eu, „în continuu”; B.G.) este captată în imediata apropiere pentru a fi deportată cît mai departe. (...) Această polaritate exista deja încă o dată cu scriitura, să spunem între ghilimele, cea mai «arhaică» sau mai «primitivă», numai că ea atinge astăzi o dimensiune incomparabilă cu ceea ce fusese înainte”. Scrisul era, aşadar, deja „televiziune”, dar televiziunea, sau ceea ce Derrida numeşte, atît de problematic şi de provocator, „scriitură teletehnologică”, mai este oare tot scriitură? „Ce înseamnă intervenţia unui text pe care cineva îl citeşte prefăcîndu-se (eu subliniez; B.G.) că-l priveşte în ochi pe privitorul pe care nu-l vede şi care nu vede că cel sau cea care i se adresează tocmai citeşte, de fapt, de pe un prompter şi urmăreşte evoluţia cotei de audienţă? E ca şi cum un prezentator sau o prezentatoare de televiziune ar citi artefactul numit «cercetare de audienţă» (Audimat) pe chipul unui interlocutor anonim, artificial, inconştient, abstract, virtual, spectral: «noi înşine», «ceilalţi», care comandăm fără să ştim totul, ca nişte animale, ca nişte maşini sau ca nişte zei”.

Dacă aş fi obligat să mă grăbesc (şi cu siguranţă că sînt), aş spune aşa, anticipînd şi încheindu-mi, deja, intervenţia (printr-un fel de „sub-scriere” sau chiar de „ne-scriere” pe care o îndrăgesc de mult timp, dar pe care n-am avut niciodată cutezanţa s-o practic pînă la capăt): deconstrucţia prin media (pe care am mai putea-o numi şi „mediaconstrucţie”) este falsificată, curuptă, şi corupe şi falsifică, tocmai, poate, deconstrucţia, printr-un soi de „deconstrucţie” oarbă. Şi, într-adevăr, scrie Derrida, prin media (sau mai exact: în media) „devine atunci ca şi vizibil ceea ce nu este vizibil decît în măsura în care nu îl vedem în carne şi oase. Este o vizibilitate de noapte. Oriunde există tehnologie a imaginii, vizibilitatea aduce noaptea. Încarnează într-un corp al nopţii, iradiază o lumină a nopţii. În chiar acest moment, în această încăpere, noaptea se lasă peste noi. (...) Dispariţia noastră este deja aici. Sîntem deja pătrunşi de o dispariţie”. „Darkness at Noon”, cum ar fi spus Arthur Koestler.

Îmi place la nebunie apariţia, mai mult decît utilizarea, aici, a verbului „a pătrunde” (transir), care spune în acelaşi timp penetrarea şi chiar vitrificarea, oricum moartea prin frig. Căci media aşa-zis „electronice” par calde, dar fac frig. Iar în mediul lor, în „ambianţa” lor, pierdem nu numai distanţa şi însăşi posibilitatea ca atare a vederii (şi a vieţii), ci şi, fără să ne dăm seama, însăşi postura, atît de sus şi de tare proclamată, de „consumatori”, de „receptori”, de „destinatari”, ca şi pe cea, aşa cum sîntem flataţi, de „beneficiari privilegiaţi”: devenim releele mediilor, adevăratul lor „medium”. Consumatori consumaţi.

Aceasta îmi aduce aminte de două lucruri, pe care aş dori să le reamintesc aici. „Lumina de noapte” este electricitatea: Marshall McLuhan nu foloseşte aproape niciodată, referitor la media moderne, termenul de „electronic”; nu acesta est primordial. El vorbeşte de electricitate, de „eră electrică” sau „a electricităţii”. Asta e „baza”.

Apoi, acelaşi McLuhan povesteşte, într-un text destul de ciudat (cel puţin ca idee) intitulat „Legile mass-media”, un experiment: un grup de oameni a fost împărţit în două; în mijlocul unei încăperi a fost aşezat un ecran „translucid-opac”, astfel încît un grup să vadă „lumina reflectată pe ecran”, iar celălalt „lumina trecînd prin ecran, aşa cum se întîmplă în cazul imaginii de televiziune”. Ambelor grupuri li s-a prezentat un film, acelaşi şi în acelaşi timp, iar la sfîrşit li s-a cerut participanţilor la experiment să-şi comenteze în scris propriile reacţii: „Ulterior, în comentariile lor, cei din grupul care a vizionat filmul în manieră obişnuită (să spunem: ca la cinematograf; B.G.) au adoptat un ton obiectiv, detaşat, analitic faţă de naraţiune, continuitate, măiestrie cinematografică, montaj, profesionalism şi aşa mai departe. Dacă ei au descris «cum a fost filmul», subiecţii din celălalt grup, dimpotrivă, s-au arătat preocupaţi în primul rînd de «impresia pe care le-a produs-o filmul». Aceştia din urmă au dat răspunsuri subiective şi emoţionale: au pus în discuţie propria lor persoană, analizînd felul cum au simţit, precum şi semnificaţia mistică sau arhetipală a personajelor ori a acţiunilor. Diferenţa dintre situaţia în care lumina a fost reflectată şi aceea în care lumina a trecut prin ecran” a fost, prin urmare, mai mult decît semnificativă: marcantă. Cinematograful şi televiziunea nu fac, aşadar, parte din aceeaşi serie şi nici măcar din aceeaşi “reţea”. Dar asupra acestei chestiuni vom reveni.


RELANCE

Am putea, deci, afirma că deconstrucţia mediilor şi prin media participă la „legea spectrului”, dar numai parazitînd, simulînd, prefăcîndu-se că „spectralizează”. Prin media, noi devenim mai puţin şi altceva decît nişte spectre: nişte simulacre de spectre. Media fac puţinul prin mult, ajungînd la altceva. Prin media, noi nu mai sîntem, poate, nici vii, nici morţi, dar nici spectre. Căci dacă, aşa cum spune Derrida, „logica spectrală este de facto o logică deconstructivă”, dacă „ea reprezintă elementul de bîntuire (hantise) în care deconstrucţia îşi află locul cel mai ospitalier, în inima prezentului viu, în pulsaţia cea mai vie a filosoficului”, în acelaşi timp (dar după), „în tot ce acoperă termenii de imagine, teletehnologie, ecran de televiziune, arhivă, avem oarecum prea mult tendinţa de a ne purta ca şi cum toate acestea ar fi nişte reprezentări: un ansamblu de efecte, lucruri pe care le vedem, spectacole care se desfăşoară în faţa noastră, dispozitive de care am putea să dispunem. (...) Or, pretutindeni unde apar aceste spectre, sîntem priviţi, ne simţim sau ne credem priviţi. Iar această asimetrie complică totul”. Căci chiar şi dacă, tot cu vorbele lui Derrida, „efectul de timp real (caracteristic mediilor; B.G.) este el însuşi un efect particular al «diferanţei»“, între structura diferanţială, să spunem (ce cuvinte!), cea mai „tradiţională”, mai „obişnuită”, mai „firească”, mai „normală”, mai „curentă”, şi emfaza virtualizant-dezactualizantă a mediilor el se vede obligat să constate existenţa unei „extraordinare prăpastii”. O „prăpastie”, deci, dar nu o distanţă care să permită, tocmai, vederea, analiza, reflecţia, critica, teoria... Cum poate fi aprehendată, în aceste condiţii, „originalitatea şi specificitatea acestei modernităţi tehnice”?

Poate că, prin media, noi nu ne mai aflăm într-o „logică a spectrului”, chiar dacă aşa continuă să ni se pară, deci chiar dacă continuăm să avem impresia că ne-am mai putea reapropria fie teribila şi blînda putere deconstructivă a mediilor (care nu mai e o virtute), fie această „logică (sau lege) a spectrului”, care, prin media, în mediul-medium-„element” al mediilor, nu mai este ce era... Şi poate că prin media, o dată cu ele, noi dispărem astăzi fără spectre, fără posibilitatea, deci, de a mai reveni şi de a mai bîntui ceva, orice. Media – evacuare a spectrelor prin simulare şi emfază.


(VIRTUALURI)

Căci „virtualul” pe care-l produc mediile nu afectează şi nu atacă doar „actualitatea”, ci şi virtualul însuşi. Prin media ca ideologie secundă, aşa-zisul virtual se bucură astăzi de o mare actualitate. La tot pasul se vorbeşte de „virtual” şi de „virtualizarea” realităţii, dar acestea nu sînt decît cel mult nişte metafore. În acest caz de intensă „actualitate”, este vorba de un virtual de programare, deci de o actualizare mereu acceaşi în posibilităţile ei, chiar şi nenumărate şi chiar „infinite”: nu actualizăm, acum, nimic altceva decît nişte prescripţii, nişte „programe” (care tocmai de aceea şi sînt „soft” şi moi). Acest „virtual” de actualitate simulează nu doar realitatea, ci şi virtualul însuşi, adevăratul virtual, acela (să spunem repede) bergsonian-deleuzian, pentru care actualizarea este totodată, şi mai ales, diferenţiere, deci producţie a noului, deschidere spre eveniment şi spre „venirea a ceea ce survine”, spre evenimentul derridian. Aşa-zisul virtual contemporan simulează şi maimuţăreşte adevăratul virtual, parazitează şi corupe structura „spectrală”, ruinînd-o şi împingînd-o să devină altceva. În felul acesta, spectrul se bîntuie pe el însuşi, revine la el însuşi şi asupra lui însuşi, contra lui însuşi, ajunge să fie bîntuit de „avatarul” lui metafizic, deci de „fiinţa” lui, cu care fusese confundat.

„Între diferitele conştiinţe ar putea să se stabilească, clipă de clipă, unele schimburi comparabile cu fenomenele de endosmoză. Dar dacă această intercomunicare există, natura îşi va fi luat măsurile de precauţie pentru a o face inofensivă”; şi: “consider că noi percepem virtual mult mai multe lucruri decît o facem în mod actual”, scria Bergson într-un text ciudat şi îndrăzneţ din 1913, intitulat “«Fantome ale unor fiinţe vii» şi «cercetarea psihic㻓 (republicat în Energia spirituală). Şi încheia astfel: “Să înaintăm deci în adîncul lui (al tărîmul abia explorat al realităţilor psihologice) cu o temeritate prudentă, să renunţăm la (déposons) metafizica de proastă calitate care ne încurcă mişcările, şi ştiinţa spiritului ne va putea oferi nişte rezultate care vor întrece toate speranţele noastre”.

Să „depunem” „metafizica de proastă calitate” ca şi cum am depune armele: frumos apel, în continuare valabil, mai actual, poate, mai mult ca oricînd. Apel la dezarmare!

Trăim, deci, pare a spune Bergson, pe fond de virtual, în virtual; mediul vieţii umane e virtualul. Iar „virtualizarea” contemporană pare a se hrăni din aceeaşi virtualitate – şi virtute – a virtualizării, pe care însă o mimează şi o afectează nu numai prin „actualizări” pre-programate, reduse şi reductive, ci mai ales prin uzurpare şi printr-o efectivitate irealizantă.

Şi chiar dacă Marx „a perceput (...) ireductibilitatea mediilor”, spune la rîndul său Derrida, el a vrut totuşi să elimine „orice urmă de spectralitate”, ceea ce constituie „o limită esenţială a operei sale, înrădăcinarea lui într-o metafizică a efectivităţii prezentului viu”. Îi plăceau mult „programele” care nu trebuie decît „actualizate” lui Marx!

„Virtualizarea” actuală este legată de „metafizica de proastă calitate”, dat fiind că ne spectralizează eliminînd, însă, spectrele. Şi ea nu este atît o „efectivitate”, cît mai ales o „emfază”: o deconstrucţie avortată, aceea operată, în act, de către media. Dar avortul produce oare spectre? Ceea ce este scos, retras înainte să iasă şi revine înainte să vină mai participă oare la legea spectrului? E tot spectru, sau altceva, ce? Şi unde oare altundeva ar putea să revină şi să bîntuie această nouă specie de „spectre” dacă nu tocmai în „spaţiul virtual” al „teletehnologiilor” actuale? Sau tocmai acesta va fiind şi cazul comunismului în viziunea (fantasma) lui Marx?


SERI(ALE) (NE-TELEVIZATE)

Trebuie, prin urmare, să fim atenţie la serii, la succesiuni: ceea ce revine acum este poate ceea ce n-a venit niciodată. Legea spectrului se spectralizează ea însăşi, se corupe prin simulare şi prin emfază.

O serie, aşadar: „problema spectrului (aflată în reţea şeu subliniez, B.G.ţ cu cea a repetiţie, a doliului, a moştenirii, a evenimentului şi a mesianicului, a tot ceea ce excede opoziţiile ontologice dintre absenţă şi prezenţă, vizibil şi invizibil, viu şi mort mai ales, a protezei ca «membru-fantomă», a tehnicii, a simulacrului teletehnologic, a imaginii de sinteză, a spaţiului virtual...”, scrie-enumerăâînseriază Derrida. Dar, tocmai: nu cred că toate acestea mai „fac serie” împreună. Sau ar trebui să facă. Deoarece problema este tocmai faptul că „mesianicul”, de pildă, face acum „reţea” cu „spaţiul virtual”. Căci, aşa cum spuneam adineauri, „virtualizarea” contemporană evacuează, prin chiar realitatea şi efectivitatea ei, virtualul, mimîndu-l şi profitînd de „structura” lui. Şi tocmai aceasta este marea problemă: devenirea-reţea a lucrurilor, care atunci pot să se contamineze unele pe altele şi să se bîntuie unele pe altele. Problema, după părerea mea, este tocmai aceea a „comunicării în reţea” (sau a comunicării între reţele, sau, mai degrabă, a comunicării ca reţea: nimic din toate acestea nu e evident, nimic nu este – sau n-ar trebui să fie – de la sine înţeles) între eveniment şi simulacru, şi poate că tocmai aici este punctul în care am putea repera paradoxul sau chiar aporia media(de)construcţiei care ar trebui deconstruită, pentru a redresa, poate, deconstrucţia proprie mediilor, pentru a reinjecta în ele deconstrucţie. (Am putea oare spune: pentru a restabili deconstrucţia ca telos al mediilor?)

Moartea lui Dumnezeu, moartea omului, evacuare, acum, a spectrelor... Nu mai sîntem nici vii, nici morţi, dar nici spectre. Tele-spectrele parazitează structura spectrală, profită de logica spectrală, corup legea spectrului: se dau drept spectre; simulacre de spectre care trec drept spectrele „înseşi”. S-ar spune că media au profitat din plin de deconstrucţie.


RELANCE

Cînd vorbim, astăzi, despre „media” ne comportăm ca şi cum acestea ar fi un obiect sigur, ca şi cum chiar am şti despre ce vorbim. Dar este oare atît de sigur că ceea ce ne-am obişnuit să numim „media” poate să asigure reflecţiei noastre un obiect cert şi chiar un obiect pur şi simplu, oarecare? Chiar dacă sînt de ordinul văzutului, media ne înconjoară, „medium”-ul lor a devenit de multă vreme un mediu (de viaţă). Sau poate tocmai neînţelegerea şi necunoaşterea fac, şi aici, forţa acţiunii? (Ipoteză de luat în considerare: este oare obligatoriu să cunoaştem bine ca să acţionăm bine?)

„Mijloacele de comunicare – cu alte cuvinte, configuraţiile fundamentale ale efectelor, mediile de serviciu ale tehnologiilor – rămîn inaccesibile examinării directe, de vreme ce efectele lor sînt în cea mai mare parte subconştiente”, spunea Marshall McLuhan în Legile mass-media. Iar Derrida adaugă: „în tot ce acoperă termenii de imagine, teletehnologie, ecran de televiziune, arhivă, avem oarecum prea mult tendinţa de a ne purta ca şi cum toate acestea ar fi reprezentări: un ansamblu de efecte, lucruri pe care le vedem, spectacole care se desfăşoară în faţa noastră, dispozitive de care am putea să dispunem”.

Media apar, prin urmare, ca imediat criticabile, ca deja criticate şi critice, „asta se vede”, este vorba de nişte evidenţe. Dar cît de tematizabile sau de nontematizabile sînt ele de fapt?

Dat fiind că, după acelaşi McLuhan, ele formează un mediu „acustic”, ambiental, înglobant mai mult decît propriu-zis vizual, ne putem face în ceea ce le priveşte o iluzie de obiect. În cazul media, am trecut însă, deja, de la medium la mediu.

Dar cum stabilizează, analitic, Derrida tele-spectrul, fenomenul spectral specific media? Despre ce este vorba în discuţia referitoare la media? Altfel spus, care este pînă la urmă obiectul acestei discuţii? Derrida spune: „teletehnologia a ceea ce atît de confuz numim informaţie sau comunicare”, „tehnica, simulacrul teletehnologic, imaginea de sinteză, spaţiul virtual”, „scriitura teletehnologică” etc.

Poate că aici ar fi, însă, nevoie să ieşim din discuţia propriu-zisă despre „media” şi să ne reamintim situaţia a ceea ce Derrida numise anterior „auto-hetero-deconstrucţie” în cazul analizei lui Walter Benjamin despre violenţă şi despre poliţia modernă.

Vorbind despre cele „două feluri de grevă generală” luate în considerare de Benjamin, „unele destinate să înlocuiască ordinea unui stat cu o alta (...), cealaltă să suprime statul” – „pe scurt, cele două tentaţii ale deconstrucţiei”, adaugă Derrida (deconstrucţia este pe cît de tentantă, pe atît de tentată), el scrie: „Astăzi, greva generală nu mai are nevoie să demobilizeze sau să mobilizeze spectacular multă lume: e suficient să tai curentul electric în cîteva locuri privilegiate, de pildă în serviciile, publice şi private, de poştă şi telecomunicaţii, în radio, în televiziune, în reţelele de informatizare centralizată, să introduci cîţiva viruşi eficienţi într-o reţea de computere bine aleasă...”. Şi Derrida nu se fereşte să se întrebe: „Asta înseamnă deconstrucţie? Este deconstrucţia o grevă generală, o strategie de ruptură? Da şi nu”. Trecînd peste faptul că, din nou, „media”, „comunicarea”, „informaţia” sînt reduse şi se reduc, leninist-mcluhanian, la electricitate, se pare că în cazul media(de)construcţiei ar trebui în acelaşi timp să intensificăm şi să oprim (sau să rectificăm) cursul lucrurilor.

Să observăm în primul rînd o asimetrie: media funcţionează pe bază de evenimente „spectaculare”, „guydebordiene”, dar tocmai din această pricină inofensive, fiind ele însele, „în sine”, ca parte centrală şi de centralizare a „dispozitivelor teletehnologice”, foarte lesne de oprit, de atacat.

Aici aş dori să introduc o mică paranteză despre ceea ce ne-am obişnuit să numim, cu toţii, viruşi. Informaţia, şi mai cu seamă „reţelele de informatizare centralizată” (nu există reţea fără centralizare, fie şi doar ca posibilitate, reţeaua fiind, poate, tocmai o modalitate de a ascunde centrul, posibilitatea centralizării prin diseminare; reţeaua – o altă modalitate de centralizare) se tem cel mai mult de viruşi. Dar virusul nu este altceva decît reversul informaţiei înseşi. În actualul neo-organicism tehnologic al „virtualului”, informaţia este virusul: altfel cum s-ar transmite într-un mod atît de, nu spun perfect, dar atît de eficient? Prin „dispozitivele teletehnologice”, informaţia devine virus. Ea mai curînd se propagă şi contaminează decît se comunică: informaţia n-ar fi ceea ce a devenit astăzi dacă n-ar fi virală.

Cum ne aflăm încă, dar pentru încă puţin timp, în faza de emfază a tehnicii, care începe însă să se apropie de sfîrşit, o anumită dualitate continuă să se păstreze, dîndu-ne încă şanse să-i rezistăm. Vreau să spun că mai avem, încă, şansa criticii şi a acţiunii, a unei imaginaţii a acţiunii, graţie dualităţii perceptibile încă între suporturi şi „mesaje”. Chiar dacă „the medium is the message”, se apropie cu paşi mari momentul cînd oamenii vor fi iarăşi mesaje, dar doar ca media. Tehnica este pe cale să (re)devină „organică”. Dar mai este, încă, timp (urgent) pentru o deconstrucţie posibilă a media. Căci vom redeveni, poate, mesaje, dar numai cu condiţia de a fi parcurs în întregime devenirea spre maşină.


RELANCE

Revin. Sînt media, aşadar, tematizabile? Despre ce vorbim atunci cînd vorbim despre „media”? Despre aceeaşi logică a spectralităţii, aşa cum pare a ne indica Derrida? Nu cred. Aşa cum spuneam, părerea mea este că am ieşit deja din această logică, şi că media contemporane nu încetează a evacua spectrele.

Discutînd despre media şi despre deconstrucţia lor falsificată, parazitată, mimată, simulată, afectată şi emfatică, nu cumva Derrida, şi oricine în locul său şi pe urmele sale, riscă să se regăsească în aceeaşi situaţie ca şi Benjamin atunci cînd vorbea despre violenţă? Referitor la Benjaim-violenţă, Derrida, să ne reamintim, scria (în Forţă de legei): „El (Benjamin) admite, astfel, că răul poliţiei îl constituie faptul că aceasta este o figură fără chip, o violenţă lipsită de formă. Poliţia nu este sesizabilă, ca atare, nicăieri. În statele numite civilizate, spectrul apariţiei ei fantomatice e pretutindeni. Cu toate acestea însă, exact în momentul în care ea se metonimizează, exact în clipa cînd această insesizabilă figură fără de formă se spectralizează, cînd poliţia devine pretutindeni, în societate, elementul însuşi al bîntuirii, mediul spectralităţii, Benjamin ar vrea ca ea să continue să rămînă o figură determinabilă şi proprie statelor civilizate. El are pretenţia că ştie la ce anume se referă atunci cînd vorbeşte, la propriu, despre poliţie şi ar vrea să-i determine fenomenul”.

În statele postmoderne, putem considera că media reprezintă o nouă „metonimie” a poliţiei, releul acesteia. De fapt, este vorba despre ceva mai mult decît atît. Media şi poliţia se înscriu în aceeaşi serie, în aceeaşi devenire şi în aceeaşi „eranţă” – sau „er(o)are”. Iar o deconstrucţie a mediilor se dovedeşte la fel de necesară, în zilele noastre, ca şi şi „o critică a violenţei” pe vremea lui Benjamin (în anii ’20-’30 ai secolului XX). La fel de necesară şi de urgentă, dar şi la fel de imposibilă, de fragilă şi de fragilizantă. La fel de periculoasă, deoarece deconstrucţia şi media-poliţia împărtaşesc sau mai curînd îşi dispută, astăzi, acelaşi „element al bîntuirii”, aceeaşi „structură” a spectralităţii. Media evacuează „mesianicul” prin propriul lor „mesianism”. În aceste condiţii, mi se pare destul de greu să spui că, „oricît de artificială şi de manipulatoare se dovedeşte a fi, nu putem să nu sperăm că artefactualitatea se va deschide şi se va plia evenimentului a ceea ce vine, evenimentului care o poartă sau spre care se îndreaptă”. La fel ca şi închisoarea în analizele lui Foucault, televiziunea este infinit reformabilă, dar ne transformă în prizonierii propriei sale evoluţii-reformă. Empiric vorbind, televiziunile sînt „organizaţiile”, întreprinderile cele mai puţin transparente din cîte există. (În paranteză fie spus: „aşa-zisele „filosofii ale organizaţiilor”, şi un autor precum Peter F. Drucker, de pildă, creatorul lor recunoscut şi aclamat – ce materie pentru deconstrucţii!...) Şi, în plus, să nu uităm, media sînt răul prin „banalitate”, prin insignifianţă, prin inofensiv, prin amuzament şi divertisment.

Prin media, deja noi nu ne mai aflăm într-un soi de „Panopticon” mai rafinat, care va fi ajuns în sfîrşit „invizibil” şi care îşi va fi desăvîrşit structura de „a fi văzut fără a vedea”. Media spectralizează lumea-pentru-noi, devin spectrele care ocupă spaţiul revenanţei şi pe acela al venirii, al „venanţei”, al „faptului/fenomenului de a veni/se produce/apărea”: pentru noi, ele sînt „spectrele” care revin mecanic, automat. Dar dacă media se spectralizează pentru-noi, aşa cum spuneam, noi sîntem, în felul acesta, evacuaţi din experienţa spectrală, nu mai existăm nici măcar ca spectre, ne de-spectralizăm, ne „abstractizăm”: nici vizibili, nici invizibili, dar nici spectre... Deconstrucţia, în curs, a lumii este, astfel, „virusată” şi coruptă. Deconstrucţia-media, „unde(r)construcţia” virtualizantă parazitează şi „virusează” deconstrucţia-lume. Să nu ne „simţim” sau să ne „credem priviţi”: chiar dacă „această asimetrie complică totul”, nu mai e cazul, este o complicaţie aproape inutilă. Ar fi o iluzie să mai credem în producerea ei. Nu mai este nevoie să fim „priviţi” sau „supravegheaţi”, căci am devenit releele mediilor, în marea devenire-informaţie a lumii. Pînă şi oraşele noastre au devenit nişte dispozitive media, oraşe-televiziune. Noi „înşine” sîntem, azi, media şi „tehnicul”.

Şi poate că abia în acest moment, în acest punct precis, total inedit, deconstrucţia ar putea să intervină, „o deconstrucţie consecventă” înţeleasă ca „gîndire a singularităţii, deci a evenimentului, a ceea ce acesta îşi păstrează, pînă la urmă, ireductibil”. Să ne performăm pe noi înşine, să ne comportăm noi înşine ca nişte viruşi – ca nişte viruşi de sănătate. Dispunem de reţele (care constituie „Reţeaua”) şi care mai sînt încă, pentru încă o clipă, exterioare, discernabile, să spunem „publice”. Foarte curînd însă aceste reţele vor deveni inobservabile, indiscernabile de noi înşine. Să profităm de acest moment unic! Este momentul deconstrucţiei, al unei „deconstrucţii necesare a acestei artefactualităţi”, dar ţinînd seama de faptul (dacă mai este un „fapt”) că această „artefactualitate” sîntem noi înşine pe cale de a deveni: nişte „servomecanisme”, fie şi sub formă de cerveaux-mecanisme (creiere-mecanisme). Deconstrucţia luptă, ca întotdeauna, împotriva distrugerii. Mai înainte de a fi noi înşine „deconstruiţi”, mai înainte de a ne fi maimuţărite spectrele.


LANCE

Mi-ar fi plăcut să mai adaug ceva, tocmai, despre „compulsiunea la repetiţie” prin intermediul media, şi despre „întoarcerea religiosului” prin „teletehnologii”, aşa cum sînt ele evocate de Derrida, şi despre cele patru „legi mass-media” stabilite de McLuhan. Este însă vorba despre o analiză pe care trebuie s-o amîn, pentru că este destul de complicată. „Spaţiul neoacustic ne permite accesul simultan la toate trecuturile. Ca şi pentru omul tribal, pentru noi nu mai există istorie. Totul este prezent, iar omul contemporan devine mitic”, scrie McLuhan. Acesta este, poate, spaţiul „mesianicului” derridian, iar deconstrucţiua s-ar putea dovedi o tentativă de a re-vizualiza „acusticul”, pentru că în sfîrşit acel „Vino” să se poată face auzit.

Există o deconstrucţie „de fapt” (şi a faptelor), „în lucruri”, cum spune Derrida, dar care nu se opune „dreptului”. Şi o altă deconstrucţie (sau poate dublul, altul deconstrucţiei) care nici ea nu este „de drept”, dar pe care am putea-o numi de justiţie – şi poate chiar „de justesse”.

Vocea în locul lui „audio” şi imaginea în locul lui „video”. Pentru început. Pentru o renaştere a spectrelor.

Media: efecte deconstructive fără deconstrucţie (însemnare uitată). Sau mai curînd invers.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer