Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Spargeţi acoperişul c(l)asei


Bogdan Ghiu

16.10.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

(cuvînt către liceeni)

Am participat, lunea trecută, alături de mai mulţi scriitori din generaţii şi de tendinţe şi valori diferite, la lansarea, i s-a spus oficială, a programului de lecturi publice remunerate iniţiat de Uniunea Scriitorilor, în noua ei formulă de conducere (tandemul N. Manolescu-V. Vosganian).

Acest eveniment a avut loc în sala de festivităţi a Colegiului Naţional „Sf. Sava” din Bucureşti, unde fiecare dintre cei prezenţi a încercat să smulgă interesul tinerilor şi potenţialilor cititori de literatură prin cîte un scurt număr personal cît mai picant: o suită, dacă nu de clipuri literare (gen care rămîne, dacă i se va constata nevoia, de inventat, dar cu graţie, cu artă, tocmai), atunci de scheciuri, de punere a literaturii în format oral-comunicaţional. O încercare, cu alte cuvinte, de adaptare la „piaţă”, la aşteptările unui public prezumat ca necititor, dar amator de „povestire” şi „poante”, preocupat de cu totul altceva, de alt tip de „oferte”, obişnuit deja să trăiască în alte ritmuri cotidiene: de flux, de fluxuri permanent întrerupte, de scris-răspuns pe „messenger”. Va putea, poate literatura să se adapteze tele-comenzii sociale, să-şi afirme diferenţa specifică în societatea „on-line”? Rămîne de văzut pînă unde şi cu ce preţ. În lumea actuală se scrie şi se citeşte, interactiv, în mod permanent, pe ecrane însă, tot mai mici şi mai plate. Cît de comunicaţională este literatura română actuală? Va reuşi ea să introducă foşnetul paginii în universul cristalele lichide?

Din cuvîntul, nu neapărat profesoral, dar cu intenţii provocatoare vădit pedagogice, al lui N. Manolescu am reţinut/m-au şocat (supunîndu-mă regimului circumstanţial, care, la rîndul său, obliga literatura, tocmai, să şocheze, să cucerească, să atragă scurt, ca la „interviurile” de angajare) cel puţin două afirmaţii: lectura nu este obligatorie, dar există lucruri, un mod de a privi şi de a înţelege lumea (şi de a te înţelege pe tine însuţi în lume) care nu se poate afla decît prin lectură. Cine nu citeşte devine bun pentru borşul social, pentru ciorba (fără spumă) a zilelor: adică exact pentru pasta omogen-diluată în care ne transformă mass-media, hrănindu-ne apoi, ca o adevărată cantină social-canibală, cu noi înşine ca borş, sub formă de ciorbă sintetică însă, artificială.

Văd din prima, a mai zis însă profesorul N. Manolescu, dacă un copil, un tînăr citeşte, dacă este obişnuit cu cărţile, dacă provine dintr-o casă cu bibliotecă şi dintr-o familie cu obişnuinţa frecventării cărţilor: cine a crescut între cărţi, în societatea medială a cărţilor, se cunoaşte după privire, după piele!... E mai „alb”, aş merge eu mai departe, super-alb, un adevărat „arian” cultural care şi-a altoit singur spiţa cu hîrtie literar înnegrită... Nota „naturalistă”, biologizantă, oricînd „rasiabilă”, îmi displace. De ce mai există, atunci, şcoală şi şansă, dacă nu tocmai pentru a anula efectele excluziunilor sociale, social (adică artificial) naturalizate, reproduse? Nu contează originea social-intelectuală a cuiva, ci disponibilitatea acelei persoane (sau categorii) de a-şi schimba (ameliora) condiţia şi „rasa”, şi mai ales capacitatea scriitorilor şi a profesorilor, a „sistemului” de „eugenie” şi de „dresaj” cultural-social (în sensul post-platonic al lui Sloterdijk din Reguli pentru parcul uman) de a trezi, de a cultiva şi de a întreţine această disponibilitate spre universalizare, îndreptîndu-i pe (auto)excluşi spre unicitatea medială (căci contra-mediatică) a lecturii de cărţi, a formării civice prin cititul de literatură.

Căci tocmai aceasta mi se pare a fi problema de fond: are literatura română actuală ce transmite? Este ea capabilă să creeze cititori? Va trebui ea să se schimbe, adaptîndu-şi „formatul” la noile tipuri şi, mai ales, scheme de aşteptări şi dorinţe? Cît şi pînă unde? Unde sfîrşeşte necesitatea de mobilitate, de (literalmente) fluenţă şi unde începe compromisul, trădarea literarului? Va trebui să începem să scriem cu „poante”, prin „şocuri”, fie ele şi metafizice (aşa cum au fost, de pildă, fragmentele, foarte nichitastănesciene, inclusiv prin modul de perorare, prezentate de Mihail Gălăţanu), sau literatura noastră, aşa cum o practicăm noi acum, are forţa, deschiderea, mobilitatea intrinsecă de a cuceri prin ea însăşi, altfel spus de a surprinde umanul (atît ca „obiect”, cît şi ca „receptor”)?

În ceea ce mă priveşte, le-am spus, mai mult indirect, liceenilor să-şi construiască şcoala, şcolile, alături de şcoala oficială, ca loc de supraveghere şi de control, să chiulească, dacă vor, dar pentru a învăţa mai mult şi mai bine, după propriile lor dorinţe, să aibă, deci, dorinţe de cunoaştere şi de formare, şi să le dea curs chiar împotriva cursus-ului şcolar: spărgînd simbolic acoperişul c(l)asei, după cum spunea Mircea Eliade, spărgînd orice zid, oricît de simbolic, dar întotdeauna în sus, ascensional (violenţă sacră), oblic şi transversal (traversînd, altfel spus, cît mai multe domenii), ca pe un „acoperiş, căutîndu-şi profesorii, sursele, departe, cît mai departe – şi păstrîndu-şi profesorii departe, păstrîndu-se departe de profesori: distanţa care dă neîncetat drum îl face pe adevăratul profesor şi te menţine în permanenţă „elev” (nu discipol: trebuie să rămînem elevi tocmai pentru a ne împiedica să devenim vreo clipă discipolii disciplinaţi ai cuiva, oricine ar fi acela – dezordine care recreează în permanenţă distanţa şi căutarea, dez-orientarea şi des-orientarea). Tot ce e bun în materie de formare este departe, dar nu se poate rezolva prin plecări şi deplasări. Adevăraţii profesori sînt întotdeauna şi cu necesitate absenţi, departe, mereu în altă parte... Nu vă opriţi la nici un profesor! Adevăraţii institutori de cunoaştere te deplasează, te trans-mut, sînt atopici şi deteritorializanţi, te pun şi te ţin pe drumuri.

Să aşteptăm, însă, să vedem cum va decurge programul de lecturi publice al Uniunii Scriitorilor. Dacă aşa ceva se poate face, civilizaţional, în România, dacă e nevoie de el, sau este doar o utopie-alibi a noastră, a scriitorilor. Poate fi cineva interesat de noi? Ne poate dori cineva? Are literatura română suport? Sînt foarte curios. Dar indiferent de răspuns, indiferent, adică, dacă acest program va prinde sau se va dovedi pur formal, literatura română trebuie să-şi inventeze prezentul, şi s-o facă în mod continuu, nelăsîndu-se însă dictată de el.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer