Percepţia solară [Vasile Andru]

Portretele sunt realizate în urma unor convorbiri pe care eu le-am purtat de-a lungul [şi de-a latul unor ani], în care am desfăşurat "activităţi lucrative" la Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti... Persoanele [personajele] în cauza şi-au dat acceptul pentru conţinutul materialelor respective, ştiut fiind faptul că ele, portretele, se vor materializa într-o carte intitulată "Coincidenţa Contrariilor". Gelu Vlaşin



Vasile Andru

Câţiva copii din satul Muşeniţa privesc nostalgic fâşia de pământ care-i desparte de satul Bahrineşti, prin gardul de sârmă ghimpată de-a lungul căruia mărşăluiesc soldaţi în uniforme kaki, cu armele mereu în poziţie de tragere, însoţiţi de câini mari şi fioroşi. Până în urmă cu câteva luni de zile, pământul acela de dincolo era teritoriu românesc. Era în 1944, moment în care autorităţile sovietice anexau Bucovina de Nord la Uniunea Sovietica. Astfel, Bahrineştiul devenea linie de demarcaţie între România şi URSS.

Printre copiii de atunci, ai căror părinţi reuşiseră să fugă peste graniţă în România, se număra şi Vasile Andru, care avea să devină peste ani scriitorul pelerin. Acest om cu personalitatea înnobilată de puterea ascezei a reuşit să ajungă în zone geografice la care alţii nici măcar nu au curajul să viseze: India, Muntele Athos, Tibet, Noua Zeelanda, Australia.

Crescut într-o familie de ţărani români harnici şi spirituali, scriitorul Vasile Andru nu a citit nici un text profan până pe la vârsta de 11 ani. Exista în familia lui o atmosfera profund religioasă, părinţii aveau rolul de a transmite copiilor învăţăturile Bibliei, ţinându-le treaz interesul mai cu seamă prin povestirile cuprinse în Cartea Sfântă. Partea narativa a Cărţii Cărţilor a întreţinut în sufletul copilului de atunci, o puternică emoţie.

Obişnuit cu pelerinajele părinţilor la mănăstirile Putna şi Suceviţa, Vasile Andru a rămas profund impresionat de chilia lui Daniel Sihastrul pe care a vizitat-o de nenumărate ori şi în preajma căreia s-a simţit de fiecare dată extraordinar de bine. Probabil de acolo s-a născut înclinaţia către practica isihasta şi dorinţa de interiorizare.

Primele lecturi profane i-au marcat existenţă în chip semnificativ. O poveste în Ţara Dunelor de Hans Christian Andersen avea să însemne pentru Vasile Andru descoperirea unei alte lumi despre a cărei existenţă nu ştia absolut nimic. Terenul mental al adolescentului din acea vreme dovedea o sensibilitate extraordinară faţă de orice dramă. Magia vizualizată prin intermediul povestirii i-a incendiat brusc mintea.

Aceasta stare mai poate fi întâlnită astăzi doar în comunităţile primitive din unele zone ale Asiei şi Polineziei, care pot recepta lucrurile la nivelul subconştientului printr-un fel de curăţenie vulnerabila a mentalului, afirma scriitorul Vasile Andru. Atunci când eşti copil, anumite lucruri nu pot fi cenzurate de conştient, aşa încât numai un copil poate participă la faptul magic. Tragediile lasă urme foarte persistente în mentalul lui, motiv pentru care ele ar trebui fie orientate, fie eliminate de către părinţi, conchide scriitorul în cunoştinţă de cauză.

Crescut în spiritul moralei creştine, înconjurat de peisaje inspiratoare şi copleşit de lectura unor cărţi care i-au produs revelaţii, Vasile Andru este convins că a rămas din copilărie cu o percepţie solară.
Pecetea solarităţii este evidentă aproape cu fiecare nouă carte pe care o scrie. Pulsiunea straturilor de amintiri, de ecouri afective, provoacă o erupţie a lor dinspre trecut spre prezent, ca nişte containere de energie.

Autor a pese 20 de cărţi, una mai interesanta decât alta, scriitorul Vasile Andru a călătorit în întreaga lume cu sentimentul pelerinajului ascetic, convins că de fiecare dată a redescoperit acel teritoriu al copilăriei, cu imaginea mulţimilor adunate în jurul mănăstirii Putna, la ceas de sărbătoare.

Un univers cu o singură ieşire. Scrisul este un însoţitor de drum spre acea ieşire. Nimeni nu vă citi, scriu pentru nimeni. Scriu pentru că aceasta este slujba şi pâinea mea. Şi pentru că simt presiunea materiei negrăitoare de a se povesti pe sine. Jurnalul devine proză când experienţa este orientată spre simbolizare. Cele şapte zile rezuma viaţa, concluzia vieţii. Ştim această numai dacă suntem loviţi de o tragedie, de un sacrificiu. "Un copil este destul de bătrân pentru a muri", spunea un filozof neamţ. Dar un copil nu-i destul de bătrân pentru a se povesti pe sine. Bătrâneţea materiei este când ea se povesteşte pe sine (...). Noi trăim între noutate şi eternitate. Între lăcomie şi linişte. Trăim la mijloc, trăim în interval.

(Joi dimineaţă - volumul Un univers cu o singură ieşire, Editura Cartea Românească & Asociaţia Scriitorilor Bucureşti, colecţia Biblioteca Bucureşti, proză, 1997)