Într-o lună am fost de două ori la penitenciar. Nu am nici o rudă sau prieten şi nu m-am dus să car pachete cu mâncare. Am vrut să cunosc câteva dintre femeile care stau zi de zi acolo.
Prima dată am cunoscut singura femeie din România care e directoare de penitenciar. Are doi copii acasă şi un soţ ofiţer de poliţie. Ce prinde el, încearcă ea să reintegreze. Femeia asta îşi petrecere zeci de ore pe zi în penitenciar şi ţine sub control emoţiile şi frustrările a câteva sute de femei închise pentru fapte care de care mai odioase. Are o înţelegere cu soţul să nu vorbească în faţa copiilor despre ororile pe care le întâlnesc fiecare la locul de muncă. Şi în 10 ani, de când e directoare de penitenciar, a văzut destule orori. "În primele mele zile aici am vorbit cu o tânără care se consideră nedreptăţită că era închisă. Recunoştea că ucisese, dar nu înţelegea de ce să fie condamnată. Pentru că ea îşi omorâse copilul, era făcut de ea, nu de alta. A fost prima experienţă şocantă, m-a urmărit privirea ei multă vreme." Mulţi dintre prietenii mei spun că nu şi-ar dori să aibă acasă o nevastă care să stea cu criminalii în fiecare zi. Dar dacă nu simţi cum e acolo, dacă nu trăieşti şi viaţa lor - a altă viaţă - n-ai cum să pui verdicte.
În cea de-a doua vizită a mea am cunoscut o tânără cu faţă de înger şi zâmbet reţinut. E de zece ani în penitenciar şi are condamnare pe viaţă. Singurele ei şanse de a ieşi de acolo sunt graţierea sau reducerea pedepsei pentru bună purtare. "M-a întrebat un preot cândva ce aş face dacă, printr-o minune, de doua zi aş fi liberă. Şi n-am ştiut ce să-i răspund. Acum n-aş şti ce să fac în libertate ", mi-a spus tânăra asta care are o faţă de copil de 15 ani. "Peste trei luni o să am 30", a completat ea şi când o auzi cum menţionează date şi plasează evenimentele în timp, îţi dai seama că pentru cei care sunt în penitenciar, timpul e un reper de alte dimensiuni decât pentru noi.
Acum 5 ani a vrut să se sinucidă, aflase că prietenul ei, condamnat ca şi ea pe viaţă, dar trimis într-un alt penitenciar, a murit în urma unei altercaţii cu un alt deţinut. "Vroiam să mor ca să ajung în viaţa de dincolo ca să mă întâlnesc cu iubitul meu şi să-l cert că m-a părăsit".
Astăzi se gândeşte să facă psihologia şi încă nu ştiu dacă se va găsi o facultate particulară care să fie de acord să-i sponsorizeze studiile. Ar fi însă printre primii deţinuţi din România care şi-ar completa studiile superioare în penitenciar, pentru penitenciar. Dacă ar deveni psiholog, cu condamnarea ei pe viaţă, singurul loc de muncă ar putea fi doar în penitenciar. Şi cred că ar fi spectaculoasă perspectiva unui psiholog care trăieşte în acelaşi mediu şi are aceiaşi viaţă ca deţinutele pe care le îndrumă.
După ce am plecat de la penitenciar am realizat că tânăra aceasta se adaptase într-un mod anume la viaţa pe care o ducea. Pentru o altă viaţă, un alt comportament şi alte abilităţi. Spre exemplu, avea un auz diabolic. Din orice colţ al unei camere, auzea cea mai mică şoaptă. Probabil că asta o ajută să supravieţuiască.
De ce v-am spus cele două poveşti reale, ale unor femei care trăiesc în penitenciare? Pentru că au o altă viata decât cea cu care au crescut. Şi-au adaptat abilităţile şi aptitudinile ca să supravieţuiască în mediul în care îţi petrec acum zilele.
Cele două poveşti sunt dovada că omul are capacitatea să trăiască în orice condiţii, că-şi modifică şi-şi recreează viaţa în funcţie de contextul în care trebuie să trăiască. Dar sunt şi un preambul pentru un film pe care vi-l recomand cu căldură: Beyond the sea / O altă viaţă, în regia lui Kevin Spacey. Filmul este povestea unui tânăr care este diagnosticat cu o boală mortală incurabilă şi care îşi construieşte, în spaţiul în care trăieşte şi cu abilităţile pe care le are, o altă viaţă. Ajunge astfel un muzician recunoscut şi o vedetă de televiziune. Povestea filmului lui Kevin Spacey este, ca şi cele relatate mai sus, o întâmplare reală. Pe muzician îl cheamă Bobby Darin şi în anii '40 era în toate topurile americane.
(Articol preluat din Jurnalul Naţional)