|
I Le soleil. Le corps proche du cri. Blanc, et rien ne s'écrit dans l'aveuglement. Dans les marges : les heures d'insolence. Mots usuels, les pierres d'un langage en ruine. Usure des jours. L'oubli sur l'instant. Silex ? Cri et tout l'or du corps. II Bleu majeur soudain, avant que je ne sache quels mots aujourd'hui j'oublierai. Cri blanc, donc. Ainsi se lève le jour, et me surprend. Combien de fois ai-je ordonné un moratoire des heures ? Passe la mort. Le temps de boire au fond d'un bol de faïence la dernière goutte d'un lait de chèvre. Survivre dans le rythme millénaire de l'ombre et de la lumière. Avec force : d'un pas alors, j'éventre le jour. Le soleil émergé des crêtes, s'effiloche entre les doigts. La vie passe. À chaque mot je me perds. À chaque geste je m'éloigne encore. Égaré et seul donc. Ainsi ai-je voulu sans doute. III Obstiné. Et rien de plus. Je me livre aux ruines à corps perdu sur les pierres nues. - C'est déjà ici une saison de pierres. Terre oubliée et presqu'aveugle. D'où provient le silence ? et qui, à l'argile, rendra enfin son sang ? Poussière et lumière. Et les pierres s'érodant au bleu du ciel. Éternité relative, la pénombre des minéraux. Amertume des pierres érigées en saison. Et mon corps en appel comme la nuit en appel à l'oubli. IV Pierres ! Et quel vacarme ! Sur les phrases du soleil, à coup d'ailes, sombres virgules, le noir envol des corbeaux. Cri. Mon sang bat le rappel des aurores. Langage aigu et dur de la campagne misère, de l'absence arpentant l'oubli des jours. Surexposé, je, sur le paysage, intrus. De quelles mains chasser les charognards ? V Le paysage alors que s'efface le jour. À plat. Et nu. Opulente lumière, épaisse, basse : et les reliefs en émergence. Géographie - mais à quoi bon dire le lieu ? Pas plus que l'âge des chaînes nous ne savons le nom des sources. Se taire, par respect, alors que le ciel en accroc aux arrêtes vives rompt d'avec la lumière. Et crie. S'imposer le silence une nouvelle fois, l'instant de ce déchirement. Seule alors la beauté pour pallier notre ignorance. VI Précédant les vents, en avance sur les saisons, en deçà des neiges et au-delà des grandes chaleurs, dans l'oubli, et sans nom, sans visage ni corps, je suis comme je serais mort : transparent, ouvert à la lumière sur l'heure sans trace, déjà pourriture et presque poussière. Les ruines au cœur alors que la terre se dissipe. Le silence me décompose. Sans un cataclysme il ne restera rien de moi. |
I Soarele. Trupul în preajma strigătului. Alb, şi nici o urmă nu se înscrie în orbire. La hotare: orele necuviinţei. Vorbe fără însemnătate, pietrele unui grai pustiit. Oboseala zilelor. Uitarea de peste clipă. Cremene? Strigăt şi tot auriul trupului. II Albastru de căpătîi dintr-o dată, înainte să aflu ce cuvinte voi uita astăzi. Strigăt alb, aşadar. Astfel se face zi, şi pe nepregătite mă ia. De cîte ori n-am cerut un răgaz pentru ore? Trece şi moartea. Răstimp pentru a sorbi din restul unei cupe de cinie ultima picătură din laptele de capră. Să supravieţuieşti în ritmul străvechi al umbrei şi al luminii. Cu tărie: dintr-un pas doar, spintec ziua. Soarele înălţat pe după stînci, se destramă printre degete. Viaţa trece şi ea. Cu fiecare cuvînt mă rătăcesc. Cu fiecare gest mă îndepărtez şi mai mult. Pierdut şi singur, aşadar. A fost voinţa mea, fără doar şi poate. III Încrîncenat. Şi nimic mai mult. Mă predau ruinelor fără tăgadă peste pietrele secătuite. - A venit deja un anotimp al pietrelor. Pămînt uitat şi aproape orb. De unde vine tăcerea? şi cine lutului îi va înapoia dîra de sînge? Praf şi lumină. Şi pietrele tocindu-se în albastrul cerului. Trecătoare nemurire, penumbra mineralelor. Amărăciune a pietrelor preschimbate în anotimp. Iar trupul meu într-o chemare precum noaptea chemînd uitarea. IV Pietre! Şi ce zarvă! Peste rîndurile soarelui, dintr-o bătaie de aripă, virgule întunecate, zborul negru al corbilor. Strigăt. Sîngele meu zvîcneşte în ritmul zorilor. Grai ascuţit şi crîncen al ţărînei sărmane, al absenţei urcînd peste uitarea zilelor. Vădit, eul, în peisaj, nepoftit. Dintre ce mîini să alungi căutătorii de stîrvuri? V Peisaj în vreme ce ziua se destramă. Întins. Şi gol. Lumină cotropitoare, împlinită, joasă: şi forme ce stau să crească. Geografie - dar la ce bun să numeşti locul? Nu ştim numele izvoarelor, şi nici vîrsta stejarilor. Smerit, să taci, pe cînd cerul zdrelit pe culmi ascuţite se desparte de lumină. Şi strigă. Să readuci tăcerea încă o dată, clipa acestei destrămări. Frumuseţea numai pentru a ne ascunde nesăbuinţa. VI Ieşind în calea vînturilor, venind înaintea anotimpurilor, dincoace de zăpezi şi dincolo de căldurile cotropitoare, în uitare, şi fără de nume, fără chip, fără trup, sînt ca şi mort: străveziu, deschis către lumină peste ora cea fără urmă, putreziciune de pe acum şi pulbere. Surpări în inimă în vreme ce pămîntul se împrăştie. Tăcerea mă descompune. Fără o nenorocire nimic nu va mai rămîne din mine. |
 |
|
Referinţa: Jean-Claude Izzo - «Amertume des pierres», în volumul L'aride des jours, Photographies de Catherine Bouretz, Nice, Les Éditions du Ricochet / Marguerite Tiberti, 1999, 93 p. in 8o, ISBN 2-911013-25-5, p. 57-72. Traducere din limba franceză de Luiza Palanciuc. |