Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Alan Brownjohn: Când cititorii înţeleg clar ce spun sunt fericit – fie că le plac sau nu poeziile mele


Lidia Vianu, un interviu cu Alan Brownjohn

04.11.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
De Lidia Vianu la LiterNet:
Alan Brownjohn and the Desperado Age
British Desperadoes at the Turn of the Millennium




In româneşte de Eliana Ionoaia



Lidia Vianu: Cred că dvs., Alan Brownjohn, sunteţi unul dintre cavalerii-desperado ai poeziei sfârşitului de mileniu. Poeziile dvs. sunt în acelaşi timp stăruitoare şi deconcertante. Stăpâniţi polurile sud şi nord ale sensibilităţii, păstrând în mijloc ecuatorul sentimentelor arzătoare. Când aţi simţit pentru prima oară că poezia ar putea fi aerul pe care îl veţi respira?

Alan Brownjohn: La vârsta de cinci ani, poeziile pe care mi le citea sau cânta mama („Bufniţa şi Pisicuţa” de Edward Lear este şi acum poezia mea preferată) şi poeziile pe care ni le citea una dintre învăţătoare – îmi păreau a avea imagini mai clare, mai precise, mai frumoase ale lumii, reale sau ireale, decât însăşi lumea adevărată. Domnişoara Palmer (învăţătoarea) a avut meritul de a transforma câinele din poezia „Argint” a lui Walter de la Mare într-un câine mai bun decât cei din realitate, o reprezentare perfectă, ideală a unui câine. Mi se părea minunat să pot vedea şi auzi un câine în cuvinte, dar fără a simţi nevoia de a ieşi afară să caut un câine.
La puţin timp după această experienţă mi-am dat seama că s-ar putea să reuşesc şi eu să construiesc aceste cuvinte care ar păstra imaginile – şi poveştile – în mintea mea, şi le-ar putea oferi şi altor oameni. Astfel a început poezia să fie „aerul” pe care îl respir eu. Elementele deconcertante ale scrierilor mele şi-au făcut apariţia mult mai târziu. La început totul era simplu – nu uşor, ci simplu şi clar.

LV: Poeziile dvs. abundă în sinonime ale cuvântului „gol”. Este limpede că, împortiva lui Eliot şi a poeţilor ce îi urmează calea, vă prefaceţi că emoţiile sunt mute, deşi versurile dvs. sunt de fapt extrem de elocvente, împodobite în cuvintele de fiecare zi. Cum credeţi că reuşiţi să împăcaţi aparenta tăcere a poemelor şi furtuna interioară ce o trădează? Credeţi că cei ce vă citesc poeziile se vor lăsa păcăliţi de acest văl de goliciune timidă?

AB: Sunt sigur că îmi trag sevele cuvintelor (care uneori se aseamănă cu negativitatea creaţiei din tinereţe a lui Eliot) de la Eliot, de vreme ce el a fost primul poet al timpurilor noastre pe care l-am citit când am descoperit poezia modernă. Am încercat dintotdeauna, sau cel puţin am simţit că mă descurcam cel mai bine când încercam, să permit forţei poeziilor (asta în cazul în care au forţă) să iasă la suprafaţă după citiri repetate, nu de la bun început. Nu cred în poeziile directe şi violente, sau în cele şocante (de altfel, nu cred nici în proza de acest fel). Sper ca furtuna interioară – care într-adevăr există – să iasă la suprafaţă atunci când cititorii se gândesc cu atenţie la cuvintele mele. Deci, dacă vrei, se poate spune că eu aştept şi sper că cititorii se vor simţi îndemnaţi să ridice acest văl pe care tu l-ai numit „goliciune timidă”. Imaginea vălului evocă în mod irezistibil un fragment remarcabil despre zeiţă din „Căderea lui Hyperion” de Keats. Vălurile sunt folosite pentru a ascunde mistere interesante care se clarifică o dată cu ridicarea vălurilor. Dar, ca în fragmentul de Keats, aceste mistere pot fi îngrozitoare, din altă lume.

LV: Sunteţi romancier şi poet. Sunteţi de acord că literatura contemporană amestecă genurile, ducând astfel la descoperirea unui fel de poezii romanţate, care spune o poveste prin intermediul emoţiilor mărunte, timide, emoţii ce creează un drum de urmat? Când spuneţi că nu credeţi într-o poezie şocantă, este cumva o recunoaştere a faptului că preferaţi să treceţi poeziile prin filtrul prozei?

AB: Nu sunt sigur că proza şi poezia s-au apropiat în ultimii ani. Au existat schimbări superficiale în ceea ce proveşte forma prozei, deşi scopul fundamental al unui roman, sau chiar al prozei – oricum am numi-o – este aceea de a spune o poveste, sau cel puţin acesta este unul dintre scopurile principale pe care scriitori le pot ignora dar pe risc propriu. Poezia are ca scop central capturarea unei anume idei, a esenţei unui lucru, nu neapărat prin intermediul povestirii.
Cu alte cuvinte, un roman poetic este mai puţin bazat pe o poveste ce trebuie spusă, şi seamănă mai mult cu un poem lung. Romanele cu adevărat poetice nu mi se par prea interesante. Nu mi se pare că privilegiul „originalităţii” formale în proză este foarte productiv, decât în cazul în care toate elementele fundamentale – povestirea, personajele, locul – sunt încă, indiscutabil, prezente (precum în Ulise de James Joyce, sau în romanele lui Nabokov, evident şi în romanele lui Antony Powell, un Proust al literaturii engleze, şi chiar în romanele lui Proust! – în romanele lui Saul Bellow şi John Updike, de asemenea) Nu este oare destul de simplu răspunsul? Poezia se găseşte în sticle mici, concentrate, proza se găseşte în sticle mai mari, care trebuie băute mult mai încet – dar până la ultima înghiţitură pentru un efect complet. Comparaţia mea te face să te gândeşti că amândouă ar fi de fapt nişte medicamente. Dar nu mă deranjează. Lumea poate fi un loc straniu şi bolnav, şi artele, pe lângă faptul că produc plăcere, pot avea şi valoare curativă. Nu am de gând însă să discut în profunzime chestiuni precum catarsis...

LV: V-aţi eticheta, fără să fiţi obligat, cu o anumită denumire a unui curent literar? Eu am numit scriitorii contemporani „desperado”, deoarece fiecare dintre ei încearcă să se înscrie în propriul său curent literar. Aţi putea privi în propria oglindă poeticăşi intelectualăpentru a ne descrie ceea ce vedeţi? Sunteţi propriul dumneavoastră curent literar. Aţi îndrăzni să îi daţi o denumire? Ori vi se pare că, asemenea faptului de „a boteza pisicile” este o erezie?

AB: Rareori are ocazia un scriitor să intre într-o polemică legată de o etichetă literară (sau poate că are ocazia, dar în van încearcă să le conteste!). Dar nu pot să mă plâng de felul în care am fost etichetat, de pildă „post-Mişcare”, pentru a descrie poeţii care au urmat „Mişcarea” din poezia britanică a anilor ’50, poeţi care au fost influenţaţi de mentalităţile şi formele acesteia, şi totuşi erau diferiţi în esenţă. Când mă privesc în oglindă – sau când revăd scrierile mele din trecut şi încerc să înţeleg ce am făcut şi, mai ales, dacă reuşesc să înţeleg ce am făcut, observ (sau mi se pare că observ) o etichetă precum „preocupare morală” prinsă de aceste scrieri ale trecutului meu, şi sub acest titlu apare cu litere mai mici lista conţinutului/de ingrediente: „atenţie la detalii” şi „năzuinţă către adevăr” şi „ironie” şi „comedie”. Nu cred că faptul de a boteza curentele literare este o erezie – oricum, este inevitabil. Bineînţeles că avem nevoie de aceste etichete tot mai mult pentru a stăpâni volumul mare şi varietatea de scrieri ale prezentului – având în vedere aceste etichete putem începe să citim şi să ne gândim şi să distingem de unii singuri un text de altul prin particularităţile sale.

LV. Care este legătura dumneavoastră cu poezia lui T.S. Eliot? Citaţi din el din când în când. Pe de altă parte, versurile dumneavoastră pline de înţelesuri ascunse (deşi aparent candide) par să vrea să-l îndepărteze. După părerea mea, respingeţi concentrarea codificată a sentimentelor din poeziile lui Eliot. Aţi ales să vorbiţi despre sentimente în ceea ce par a fi cuvinte obişnuite. Cu toate acestea, cine vă citeşte cu atenţie îşi dă seama că şi dumneavoastră aveţi trucuri. Faceţi parte din generaţia care a inaugurat reacţia împotriva lui Eliot? V-aţi împăcat cu el? Îl mai citiţi? Credeţi că i-ar plăcea să citească poeziile dumneavoastră? Sau că v-ar aproba? Vă pasă?

AB. Prin T.S. Eliot am făcut cunoştinţă cu poezia modernă – am citit prima ediţie economică a poeziilor lui când eram în vacanţă cu părinţii mei în vara anului 1948 sau ’49 (a fost ultima mea vacanţă petrecută în întregime cu ei pe malul mării). Eliot a avut un impact imediat asupra mea, o excelentă ilustrare a dictonului lui (pe care l-am descoperit doar mult mai târziu) care spune că „poezia adevărată poate comunica înainte de a fi înţeleasă” (citez din memorie). Ritmurile şi imaginile lui (în variante diluate) s-au regăsit în versurile mele de început, cedând doar treptat locul altor influenţe, ca Dylan Thomas şi William Epson (foarte puţin) şi Philip Larkin (mult mai mult). Am preluat neîncrederea lui Eliot în poezie sau ficţiune şi nu am pierdut-o cu totul niciodată. Cuvintele mele „obişnuite” sunt propriul meu cod, cred – reticenţa lui Eliot, dar nu mult din tonul lui. Nu m-am răzvrătit niciodată în mod conştient împotriva lui Eliot şi nu cred că mulţi dintre poeţii care au urmat au făcut-o (cum s-au răzvrătit, de exemplu, împotriva lui Yeats). Probabil majoritatea poeţilor pur şi simplu l-au lăsat deoparte pe Eliot şi au ascultat mai mult alţi poeţi mari ai perioadei lor. Nu a trebuit niciodată să mă „împac” cu Eliot – nu am avut niciodată politica sau religia lui, deci nu a existat niciodată o acceptare intensă urmată de respingere. Pur şi simplu el e mereu în mintea mea ca un poet magnific, exemplar (într-adevăr, îl mai citesc încă şi mi-ar plăcea să cred că ar avea timp pentru poeziile mele dacă ar mai trăi). Încă mai cred – un punct de vedere care nu e la modă, că şi critica lui este valoroasă, partea ei foarte puritanică!

LV. Credeţi că aparţineţi vreunui grup literar, sau sunteţi singur în lumea curentelor literare?

AB. Simt că sunt „post-Grup” („Grupul” londonez din anii ’50 şi ’60) şi post-Mişcare Literară.

LV. De care poeţi din ziua de azi vă simţiţi apropiat? Pe care îi apreciaţi, cu care simţiţi că semănaţi?

AB. Ca scriitor mai vechi mă raportez în general la cei mai în vârstă decât mine – dar îmi fac plăcere şi poeziile unora dintre contemporanii englezi/britanici mai tineri, cum ar fi (unele sunt nume destul de recente) Paul Farley, Douglas Dunn şi Seamus Heaney (amândoi „desigur”), Ian Duhig (un minunat şi serios bufon intelectual), Connor O’Callaghan, Paul Summers – unii dintre ei sunt poeţi foarte noi pe care îi citesc în ultima vreme.

LV. Cât de departe de Eliot aţi ajuns? Se poate spune că el este scheletul din dulapul poeziei dumneavoastră?
AB. Nu-l respectăm destul pe Eliot în zilele noastre!

LV. Care este viitorul poeziei, în opinia dumneavoastră de poet aflat la pragul dintre secole?
AB. Poezia are un viitor atâta timp cât păstrează un miez puternic de imaginaţie şi sinceritate şi nu lasă locul nici ideologiei nici populismului (populismul este acum pericolul cel mai mare).

LV. Dacă aţi lua totul de la capăt, aţi fi tot scriitorul de acum, sau vă gândiţi la strategii noi?

AB. Aş încerca doar să scriu mai mult şi mai bine şi să mă concentrez asupra creatului. Au existat prea multe lucruri care mi-au distras atenţia de la asta.

LV. Ce aşteptaţi cel mai mult de la publicul dumneavoastră? V-au făcut cititorii dumneavoastră vreodată să fiţi fericit că sunteţi poet?

AB. Când cititorii înţeleg clar ce spun sunt fericit – fie că le plac sau nu poeziile mele. Dar publicurile şi cititorii sunt foarte ciudaţi. Pot părea proşti, închizându-şi cu încăpăţânare mintea la ceea ce aud sau citesc; şi aceasta poate fi concentrare, sau respect, sau o simpatie neobişnuită. De multe ori o întrebare a unui membru al publicului poate dezvălui o înţelegere a ceea ce încerc să fac care este aproape jenantă – mă simt timid când mă gândesc că cineva a înţeles poezia atât de bine!

LV. S-a schimbat atitudinea dvs. faţă de limbă, în comparaţie cu cea a lui Eliot sau Joyce?

AB. Nu văd limba ca pe un vehicul sau o oportunitate de experimentare – ci ca pe un mod de a înţelege lumea şi lucrurile din ea. Heaney are o propoziţie bună despre poezie „ca un reprezentant al lucrurilor din lume” – foarte simplă, foarte adevărată.

LV. Cititul este încă la modă, sau aveţi impresia că vă înecaţi într-o lume a ecranelor şi a scenariilor?

AB. Nu mă las înecat de ecrane şi de scenarii. Ştiu foarte puţini poeţi care să facă asta. Imaginile de pe ecrane şi scenariile de pe ecrane te încurajează să scrii cuvinte pe hârtii. Până la urmă, eşti singur cu ideile şi cuvintele, oricum le-ai transpune pe hârtie sau pe ecran, şi oricum le-ai transmite unui public. (Cred că întotdeauna cărţile vor fi alături de noi.)


Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer