Un nou "acasă"
Luni, 8 august 2005
Mi-au crescut pletele. Mi-am luat o brăţară de piele de la tîrgul olarilor. Am revenit la aspectul meu de om neserios. Am realizat asta, cînd un cetăţean amabil a scos capul pe fereastra maşinii şi-a urlat după mine "Băiii, pletosuleee!" (fără motiv, aşa doar de plăcerea conversaţiei). Nu m-a mai enervat ca pe vremuri.
Cu brăţara de piele stîrnesc confuzii. Aproape zilnic mă opreşte cineva pe stradă ca să mă întrebe cît e ceasul. La început, mă uitam pe mobil şi dădeam ora exactă. Acum mă uit atent la brăţară şi scot ora "exactă" din burtă. Sper să nu piardă nimeni vreo întîlnire importantă sau trenul din cauza mea.
Ne-am mutat din nou. Ralu e nostalgică după vechiul apartament. Eu nu. Aş crede că-s defect sentimental, dacă n-ar fi o explicaţie logică: am schimbat prea multe locuinţe ca să regret vreuna. Ca să nu mai zic că asta e cea mai faină (două camere aproape de centrul oraşului). Cel mai mult îmi place bucătăria. E mare şi are o acustică mişto, prilej să-mi reiau lecţiile de chitară clasică. Şi balconul e super. E poziţionat excelent pentru a arunca pungi cu apă (etaj trei, deasupra străzii principale), numai că nu mă lasă Ralu. Mă consolez cu peisajul.
Stop-poziţie!
Luni, 15 august 2005
Am încercat să-mi aduc aminte primul meci de fotbal pe care l-am văzut. Pauză. Ca şi cum m-aş chinui să-mi amintesc cînd am spus pentru prima dată "mama". Cu alte cuvinte, cînd am devenit eu conştient că trăiesc, lumea mea deja includea fotbalul ca pe o componentă esenţială a bucuriei de a fi viu. Pun pariu că tata m-a purtat la meciurile echipei comunale încă de pe vremea cînd îi produceam clorofilă în braţe. De la stadiul de legumă am trecut brusc la cel de animal feroce care huiduia cu bulgări echipa adversă. Echipa noastră comunală era super numai că se confrunta cu două mari probleme. Prima, că juca într-o divizie din care nu mai avea unde să retrogradeze decît - vorba lui Tetelu - în handbal. A doua, că avea o singură minge care cădea la fiecare out în grădina unei babe deloc iubitoare de fotbal. Un meci ţinea de dimineaţă pînă după-amiază, cu mari întreruperi în care cavalerul fluierului şi jucătorii purtau negocieri dure cu baba, ca să nu le taie mingea.
Nu m-am mulţumit numai cu calitatea de spectator. Am avut şi o scurtă carieră de jucător "profesionist" într-o bătaie pe viaţă şi pe moarte cu reprezentativele de tineret ale satelor învecinate. În primul sat am bătut la scor, dar am luat bătaie după meci. A trebui să fug fără adidaşii de care mă descălţasem în timpul meciului, ca să nu-i stric. În satul reşedinţă de comună s-a întîmplat exact pe dos. Am jucat şapte la şapte pe terenul lung de o sută de metri, cu porţi standard, al seniorilor. A fost singurul meci în care ne rugam să stăm în poartă. După două-trei incursiuni către careul advers te întorceai frînt ca după război. Noroc că inventasem o regulă în care strigam "Stop-poziţie!" şi "îngheţam" care cum eram răspîndiţi pe teren, ca să ne tragem sufletul. Am încasat-o sec cu vreo 23 la 0, cu regretul pe care îl mai am şi azi că eu am ratat singura ocazie de a da golul de onoare. Plecasem din careul propriu, am driblat tot ce mi-a ieşit în cale, inclusiv portarul advers, dar n-am mai avut putere să împing mingea în poarta goală. Am dat pe lîngă. În schimb, n-am mai luat bătaie cu pumnii şi cu picioarele. De milă.
În fine, vineri mi-am adus aminte de toate astea ca să-mi treacă nervii care m-au cuprins la meciul Poli Iaşi-Oţelul (0-1). Dar de fotbal nu mă las. Abia a început campionatul. HAI POLI!
Trimisul nostru special, Animat planet şi alte chestii...
Vineri, 30 septembrie 2005
E fain cu pletele mele, dar mai am şi probleme. A venit un cerşetor la mine şi mi-a zis: "Tanti, îmi dai şi mie un ban?!!". Nasol. Auzi! Tanti!! Putea măcar să mă numească doamnă.
Mîine seară, la opt şi jumătate, începe la Antena 1 serialul "Animat Planet Show", la care contribui cu scenarii, împreună cu Luci. Spre deosebire de literatură (unde nu-i ca-n filme, băi ninja!), să scrii scenarii pentru o parodie animată e o adevărată distracţie. Mai ales în echipă cu cineva. Mai ales cînd ştii că vocile personajelor vor fi interpretate de Divertis, iar întregul proiect aparţine celui mai bun grup de umor din România. Nu mai spun că ideea e să descoperim situaţii comice în comportamentul vedetelor care - har Domnului! - se fac zilnic de rîs la televizor. Băsescu, Tăriceanu, Năstase, Vanghelie, Becali, Sandu, Dragomir, Andreea Marin, Fizz, Adelin Petrişor - vedetele noastre par reîncarnări venite din lumea lui Tom şi Jerry, Pantera Roz sau Willie Coyote.
De vreo două luni, mă întîlnesc în fiecare week-end cu fratele Teo şi stabilim un cadru. "Ce se-ntîmplă azi?" "Păi, azi e tornadă." "Aşa, şi?" "Familia Manole e luată de tornadă şi se întoarce în timp pe vremea dinozaurilor." "Şi cum arată dinozaurii?" "Să vedem." "Mai întîi avem doi dinozauri care discută despre Glaciaţiune: Ion Iliescu şi Silviu Brucan." "Apoi familia se întîlneşte cu un dinozaur mai mic care-şi numără ouăle: Adriaaan Năăstaaaseeeee."... Perfect! E plină România de dinozauri....
Am terminat şi romanul căruia i-am schimbat pe parcurs titlul - "Săriţi în aer, porci occidentali" a devenit "Trimisul nostru special". Dar porcii rămîn în romanul care o să apară către sfîrşitul anului.
Luni plec în Franţa, la Lille, la invitaţia asociaţiei "Printemps Roumain". Înţeleg că o să mă întîlnesc acolo cu Angelo Mitchievici şi Cristian Mungiu. Abia aştept, că n-am prins pînă acum nici măcar un pod de flori, ca să calc şi eu în afara graniţelor, fie şi în Republica Moldova.