Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Poezie  Sageata  Poezia săptămânii

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Circul domestic


Claudiu Komartin

11.11.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Claudiu Komartin
Circul domestic
Editura Cartea Românească, 2005




*****

1. Reziduuri, reverii



„Atât de multă frumuseţe, totuşi, creată pentru mine.
O constat şi ştiu că-n juru-mi este atât de evidentă, întru a-mi preciza suferinţa"

Jean Genet


Irina


Îmi amintesc o casă de cărămidă
şi o alee lungă, coborând către o curte întunecoasă
în care iarba necosită se ridica în august
până la genunchi. Revăd acolo corpul Irinei,
prăbuşit printre scaieţi, gângănii, tufe de cimişir – şi lumea
încetinind lent,

în ritm cu freamătul pieptului ei, până la o
părăsire totală. Surâzând extatic.
Am în minte glezna aceea subţire (doar puţin înroşită
de bareta sandalei)
şi pulpa albă, aproape cântând,
înfiorată de vântul stârnit din senin.

Au trecut aproape doi ani.
Este vară din nou, un anotimp copleşitor
ce îmi dictează şi cea mai simplă mişcare.
Trupul ei s-a împlinit între timp, părul îl poartă mai lung
(mi se spune), iar furia, ei bine,
furia mi s-a domolit, distilată prin atâtea lucruri şi vorbe.

Sunt un om politicos şi singur
imaginându-şi tot mai des
o casă de cărămidă
şi o alee lungă,
coborând către un loc întunecos şi rece,
fără întoarcere.


Trepanaţie


se dedică lui Dan Coman

Nici un singur colţ luminos în încăperea de la mansardă.
Nici un limbaj care să mă satisfacă.
Tu, creier al meu, către ce te îndrepţi?

Mă fac mic de tot şi îmi intru în cap.
Încep să lucrez la salvarea mea.
Eu, cel crescut într-o lădiţă cu nisip roşiatec.
Eu, care mi-am ascultat trupul
mai mult decât mi-am ascultat duhul,
mă apuc să inventez o formă revoluţionară de trepanaţie.

Capul meu adăposteşte acum o turmă de bizoni negri.
Cu un fel de copite din porţelan chinezesc.

Chem trei păsări de pradă albe, care încearcă
să mă scoată de acolo viu. Din ciocuri le şiroieşte
un croncănit lung şi înţepător ca un roi de albine.
Îşi lovesc pântecele de tăblia patului.
Ameninţă. Muşcă. Zgârie. Smulg.

Bizonii aleargă înspăimântaţi în jurul gurii mele
înspăimântate. Jucăm împreună ruleta rusească.
Până când capul meu seamănă cu o maşină decapotabilă
de ultimă generaţie.
Până când capul meu nerecunoscător iese din ring
şi muşcă mâna păsării de pradă
care atâta vreme l-a hrănit, fără a cere vreun lucru
în schimb.

Roiul de albine furioase pune pe fugă bizonii
din jurul corpului meu copleşit
de neaşteptate plăceri ale cărnii.

Capul meu trepanat exultă.
Aşteaptă puţin. Face planuri.
Apoi începe mâniat să strige la mine,
şi o ia la goană prin cameră, cu o expresie ameninţătoare
întipărită pe chip.


Scroafa


Am ridicat de unul singur piatra de moară
în cătunul de la marginea mării.
Era un sat frumos şi bogat ca o groapă neagră.
M-am alăturat locuitorilor săi. Eram scroafa
pe care toţi o aşteptau. I-am învăţat să mă iubească
şi apoi le-am spulberat locuinţele. I-am alungat chiuind.

Şi groapa neagră a devenit casa mea.
În jurul gropii am ridicat ziduri înalte. Ziduri
străbătute de instinctele sângelui meu cleios şi fierbinte
de scroafă.

Cine se apropie după atâţia ani bătând din palme?
Cine vine cu o tăcere atât de adâncă, izbindu-se
de cerul atât de adânc al gurii sale?
Care când mă vorbeşte, sunt din cap până în picioare
doar sex!
Care când mă tace, tot aurul din lume se lipeşte
de buzele noastre!

Lumina care pătrunde în crater îmi unge capul cu untdelemn.

Şi mă întreb: ce îmi veţi smulge din craniu:
un harpon sau un lujer?


Poem


Să spun că din depozitul acesta, cu pardoseala neagră
acoperită ici-colo de pete simetrice, alburii, anonime
(uzină dezafectată prin care
mai demult aş fi petrecut nebuneşte) –
lumea s-ar vedea altfel, ca o aglomerare de galerii luminoase
şi scorburi
în care e pusă-n scenă
explozia firavelor mele cartilagii, articulaţii,
speranţe (mă sfârşesc într-o hală întunecată
şi orice zgomot capătă pretutindeni în jur amplitudinea unui tunet)

cu trecerea timpului îmi descopăr corpul tot mai departe de mine
carnea mâinii atârnă deja flască şi rece ca un şirag de perle
pe piele cicatrici şi cheaguri înlănţuite precum lichenii
în aşteptarea unui cutremur ce-o să mă îngroape de viu
într-o noapte

şi până când să mai scriu
cu infimele mele resurse
în starea comună a neputinţei şi a degradării
cu obrazul fierbinte şi ochii spre zidul ce stă să se năruie

acum când numai paharele mai păstrează în clinchetul lor
urmele buzelor ce n-or să mai guste
spaima dimineţii forţând ferestrele.


Prag I


La început, febra ne-a părut ceva familiar şi duios:
se strecura noaptea prin aşternuturi,
ne mângâia frunţile, şoptindu-ne cuvinte tandre
de încurajare. Stăteam îmbrăţişaţi aşa ceasuri întregi.

Abia mai târziu i-am surprins adevărata înfăţişare,
mult prea târziu,
când bătăile inimii ni se rarefiaseră atât de tare
că orice ştire ar fi ajuns până la noi zdrobea toracele
ca pe un şarpe strecurat între coapsele unui armăsar tânăr.

Febra ajunsese vicleană şi galopantă,
vânându-ne fără milă prin toate ungherele casei.
De atunci, costul vieţii mele a scăzut îngrijorător.
Parcă aş zgândări un viespar, ori de câte ori îmi ating trupul.
Şi era o vreme când nimeni
nu mă putea mângâia cu atâta îndemânare ca mine.

Strâng din dinţi. Din stern. Din artere.
Călăresc un pui de ogar jupuit cu dinţii de stăpânul său orb.

Îmi jupoi partea dreaptă a corpului, iar pe stânga
i-o las unuia care mă iubeşte mai mult.





 Ascultaţi în interpretarea autorului poezia Incizie (918 kb) aflată pe CD-ul ce însoţeşte acest volum.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer