Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Seducţie (şi abandonaţie) la Veneţia - jurnal de tranzit -


Alex. Leo Şerban

28.11.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
 Miercuri 31 august 2005

Ajung la Veneţia, după un tranzit prin Milano unde a trebuit să stau la o "coadă" încolăcită de sute de persoane ca să pot trece prin detectoarele de metal. La sosirea pe aeroportul Malpensa din "capitala Modei" ar trebui să scrie, ca la intrarea în Infern: "Lasciate ogni speranze, voi ch'entrate!" E clar, italienii nu le au cu ordinea, că doar nu-s nemţi. Şi-atunci, de ce mai au ore fixe la avioane? Ar putea să le anunţe, şi pe acestea, cam aşa: "Avionul de Veneţia, puţin înainte de ora 10." "Puţin înainte" m-am îmbarcat şi eu - privind aprehensiv în jur, unde un comando de cinşpe-douăzeci de călători de culoare aşteptau să se urce în acelaşi avion...

Dar am ajuns cu bine: călătorii de culoare n-au aruncat avionul în aer. Aeroportul "Marco Polo" din Veneţia este o minune de arhitectură, ca corabie ancorată pe uscat. E soare. Iau autobuzul, care mă lasă în Piazzale Roma după cca 1/2 oră. De acolo, vaporetto pînă la San Zaccaria, unde mă aşteaptă Dana.

Apartamentul unde stăm este la doi paşi de Piaţa San Marco. O înfundătură ("Corte Nova" se cheamă) ce pare liniştită. Las valiza, fac un duş scurt şi luăm (alt) vaporetto spre Lido.






Aici, de cum coborîm din autobuz în preajma "Casino"-ului (care e sediul Mostrei), atmosfera se schimbă: poliţişti (sau carabinieri; care-i deosebirea?) peste tot, iar detectoare de metal şi - aveam să aflu numaidecît - lunetişti pe acoperişuri; pe scafandrii care scotocesc în apă nu-i văd, de ajuns că ne scotocesc bodigarzii genţile... Aceştia (bodigarzi, deh!) sînt tari de cap, nu vor să mă lase cu geanta roşie de la alt festival, cică trebuie să am "geanta" oferită de Mostra! Dar încă nu m-am acreditat - le explic eu. Italiana mea e posibilă, dar ei nu pricep nici în italiană. Din fericire, un bodigard-şef, cu IQ-ul ceva mai săltat peste media sub-orice-inteligenţă, înţelege despre ce e vorba şi mă lasă să trec. În interior, la "Acreditări" - veşnica zăpăceală a staffului veneţian: nu-mi găsesc badge-ul, pentru că la biroul unde m-am postat (scria "Photos. Foreign Press") se acreditau numai fotografi; pentru "Presa scrisă", sînt trimis la biroul de alături. Aici mi se dă "geanta" (o simplă pungă de plastic băţos, de toată jena), badge-ul, plătesc acreditarea (50 de euro) şi... atît. Unde este "the pigeonhole" (o căsuţă în care sînt lăsate caietele de presă)? Fătucile nu ştiu ce e aia. Nu am "cazier" - "casellario"? Fătucile dau din cap că nu: sînt prea mulţi ziarişti acreditaţi, n-au destule... Îmi vărs năduful: Aşa ceva, la Cannes, este de neimaginat!

Ies pe esplanada din faţa "Casino"-ului şi-mi aprind o ţigară. Îmi pun mîndreţea de "geantă-pungă" pe jos şi m-apuc să scriu cîteva chestii pentru Jurnalul TVR, care o să mă sune în cîteva minute.

Filme în competiţie: 19 (plus un "film surpriză"). În afara competiţiei: 18. În secţiunea Orizzonti: 17. Cu totul, 54 - (mult) mai puţine ca în 2004. Başca nenumăratele pelicule din Giornate degli autori, din Settimana della critica, din La storia segreta del cinema asiatico - cine să le mai vadă şi p-astea?... Vor fi la Veneţia: George Clooney (vecinul de mai la deal, proprietarul unei vile pe malul Lacului Como), Renée Zellweger, Jacqueline Bisset, John Woo, Marisa Paredes, Matthew Barney, Tim Robbins şi Miuccia Prada. Deocamdată. Restul, mai vedem.

Mă sună TVR-ul, transmit, apoi mă bag la All the Invisible Children - comandă Unicef care promitea tot ce era mai rău; pînă la urmă, destul de ok per ansamblu, cu un standout (Spike Lee - episodul cel mai bun) & cîţiva runners-up (Kusturica, Katia Lund), dar şi cu un John Woo de toată jena - aproape caricatural de prost!!! Deci - în ordinea intrării pe ecrane: Mahdi Charef - 5/10: imagine mişto, dar f prost jucat & naiv; Kusturica - 9/10: kusturicisme la kil, dar cu acea energie, moace ş.cl care pot sa facă din orice rahat, bitch; S. Lee - 10/10: excelent; un zoom dramatic în viaţa cotidiană a unei fete de liceu, ai cărei părinţi (mama: Rosie Perez - long time no see...) au aids... Te face praf! (catch-line: fetiţa este hărţuită de colegi / colege, iar una spune: "bătrînii ei parcă-s zombii din Thriller al lui Jacko" - şi-ncep sa imite acel dans); Jordan (fiica) & Ridley Scott - 7/10: idee proastă ;to start with (fotograf - David Thewliss - amintindu-şi ororile războiului, blabla...), imagine super (un drum prin pădure în care te aştepţi any time să apară inorogul din Legend, alte momente care trimit la Don't Look Now al lui Nicolas Roeg, etc), dar... convenţional & previzibil de la o poştă; Katia Lund (partenera lui Fernando "Cidade de Deus" Meirelles) - 9/10: f gripping slife of life streetchildren drama; italian (i-am uitat regizorul - Stefano nustiucum) - 6/10: cam penibil pe ansamblu, dar cu un puşti formidabil & cîteva imagini ok; John Woo - 2/10: boo-boo, cele mai cretine clişee turnate laolaltă într-un scurt 'soft' care-i pătează 'hard' reputaţia...

Apoi, coadă la primul film din competiţie: Good Night, and Good Luck. Musiu Clooney, în chip de actor, regizor şi co-scenarist. Film despre anii '50, vînătoarea de vrăjitoare a lui McCarthy şi un ziarist de televiziune (Ed Murrow, impecabil interpretat de David Strathairn!) care i-a zis-o. Bun. Mai puţin original decît Confessions of a Dangerous Mind, dar cam în aceeaşi zonă tematică; într-un alb-negru supermeseriaş, totul perfect-'period', excelent jucat (David Strathairn merită un premiu!), dar parcă mai mult exerciţiul unui elev f. silitor... Scurt & economic = a big plus!

E suficient. Plec cu Dana & Laur, ne oprim să mîncăm ceva (paste, ce altceva?) aproape de casă (unde chelneriţa, evident, este româncă!), apoi mergem să facem nani; sînt trezit de la 4 dimineaţa.


 Joi 1 septembrie 2005

O poză rapidă, de dimineaţă, de la geamul camerei pe care-o s-o împart cu Kiri.


Astăzi am planuri mari: tot două filme (mi-am impus să nu depăşesc trei pe zi; Dana şi Laur concurează în cursa: Care vede mai multe?), dar fiecare de peste două ore jumate. La 8.30 dimineaţa (ca la Cannes), recuperez filmul de deschidere - Seven Swords, de Tsui Hark: groaznic! - 2 ore 1/2 de metalurgie sonoră, wuxia-in your eyes & muzică de pompieri... o zăngăneală care-mi face creierul ţăndări. (Aş fi putut să plec, după juma de oră, şi să mă bag la Espelho magico, al veteranului Manoel de Oliveira - 96 de ani! -, dar rezist tentaţiei.) După cele "şapte săbii" care s-au încrucişat în capul meu de-mi zbîrnîiau urechile, mă duc întins la Drawing Restraint 9 al artistului-provocator Matthew Barney, cu soţia Björk în dublă ipostază: actriţă şi autoare a cîtorva piese de pe coloana sonoră. Cea mai tare chestie: "îmbrăţişarea" celor doi, încotoşmănaţi într-un mod foarte nipono-"creativ", într-o piscină cu vaselină - împlîntîndu-şi pumnale în trup! Şi hîrşt, şi hîrşt, şi hîrşt (pe puţin "seven swords"!...), soţii Barney se ciopîrţesc într-o veselie, cu o dragoste care nu lasă carne pe os... Unii spectatori nu rezistă, aşa că-şi iau tălpăşiţa. Alţii tot foşnesc pungile alea de belea - probabil, de nervi. Oricum, cine a făcut "designul" pungilor merită să vadă Drawing Restraint 9 în buclă, o zi întreagă. Mie mi-a plăcut. Dar n-aş sta să-l văd în buclă.

DR9 e despre ritualuri & cunoaştere / experienţă; ca şi în Cremaster, MB creează o lume perfect coerentă înlăuntrul propriilor reguli - fascinantă pt oricine este interesat de cum funcţionează mintea unui artist. Mai narativ decît ciclul Cremaster şi, parcă, mai hipnotic, DR9 te ţine într-un 'suspans' care este suspansul construirii operei, aproape în timp real... Echivalentul contemporan al "Portretului dnei Matisse cu dungă verde": nu trebuie să cauţi 'similitudini' cu 'realitatea', nici 'verosimil', căci arta îşi secretă propria ei armonie. Aventurarea in această lume (evident stranie & evident exigentă) este gratificantă pt că vezi imagini unice - as opposed to imaginile seriale cu care ne-a obişnuit cinema-ul made in hollywood... S-ar mai fi putut numi 'Being Matthew Barney': 2h 1/2 în mintea unui artist de geniu! 10/10

Trec pe la hotel "Excelsior" (după "Casino", locul de întîlnire predilect al festivalierilor), fac cîteva poze pe plaja din faţă (unde a avut loc party-ul de deschidere; straniu şi cam dezolant!), apoi mă-ntîlnesc cu Dana & Laur în faţă - care aşteaptă vaporaşele cu vedete...














Cine a mai venit: Steven Soderbergh (autorul lui Bubble, prezentat în afara competiţiei) şi islandeza Björk - pe care tocmai am lăsat-o hăcuită în vaselină.

Şi Kiri - pe care mă duc să-l recuperez de la vaporetto şi să-l duc în Corte Nova.

 Vineri 2 septembrie 2005

Recuperez Espelho... al maestrului Manoel de Oliveira, pe care nu vroiam să-l ratez cu nici un chip (cinic vorbind: Oliveira bate suta de ani, fiecare nou film al său poate fi "ultimul film"...). Mi se-ntîmplă o treabă naşpa: deşi ştiu că nu e voie, fac cîteva fotografii (fără blitz!) în timpul proiecţiei, stimulat de o cucoană din spate care face acelaşi lucru, cu blitz; la sfîrşitul filmului, sîntem luaţi ca din oală - şi eu, şi ea - de şeful de sală, care pretinde să-i dau aparatul foto ca să mi-l "formateze". Nţţ-ţ - ştiu ce-nseamnă asta, nu i-l dau; îi arăt că am şters toate fotografiile făcute în sală - şi o şterg cît mai repede păstrînd restul, pînă nu se răzgîndeşte. La ieşire, schimb impresii cu Laurenţiu; ajungem la concluzia că Oliveira este - poate - cel mai tînăr cineast al Mostrei! Espelho... este un splendid poem crepuscular avînd în centru o 'poor rich woman', Alfreda (jucată de actriţa fetiş a portughezului, Leonor Silveira), care suferă de ceea ce s-ar putea numi 'nevroza financiară': este o Madame Bovary mistică! Vrea cu tot dinadinsul sa i se arate Fecioara Maria... I s-a spus - de către un erudit al sf. scripturi (interpretat de Michel Piccoli) - ca aceasta era 'bogată', ceea ce deschide un fel de cutia Pandorei: au bogaţii suflet? pot fi ei mîntuiţi? etc. Replică antologică: 'Nu e nevoie să fii bogat ca să mănînci; e nevoie să fii bogat ca să savurezi!' Scena cea mai frumoasă (într-un film 'aerisit', calm & aşezat care respiră un clasicism deloc rece & neliniştitor, adesea...): discuţia din grădină dintre Alfreda & o călugăriţă spaniolă (Marisa Paredes), care-ţi curăţă ochii de toata zgura unor zgîrieturi pe peliculă, inept-frenetice, precum Seven Swords! Minunat - dar, ca orice Oliveira, nu pt toate gusturile! 9/10

După masă mă bag la Allegro, al doilea film (după Reconstruction) al danezului Christoffer Boe; este o dezamăgire pe măsura aşteptărilor: dacă începutul nu pare altceva decît un copy & paste al precedentului, ceea ce urmează se dovedeşte a fi 'a bad c&p' - o prostie cu fiţe! Cu citate din Tarkovski (Stalker / Călăuza), Being John Malkovich & Eternal Sunshine of the Spotless Mind & o cacofonie de trucuri vizuale menite să-ţi 'ia ochii', nu reuşeşte să fie decît penibil de rudimentar & de moralizator. Cu actorul din Festen, cu Helena Christensen şi - într-un rol secundar, însă făcut cam gros - grasul din Voksne mennesker / Dark Horse ('Bunicul'). Păcat, păcat de celuloidul stricat... 4/10 Apoi rămîn la mult-aşteptatul Sympathy for Lady Vengeance, al sud-coreeanului Park Chan-wook, care inchide trilogia Sympathy for Mr Vengeance & Old Boy; SFLV este o 'luna park' grotesc-horror-burlescă impecabil ţinută în mînă, cu o vervă & o energie aproape kusturiciene - dar care, vizual, este 100% Park C-w! Excelent - amuzant & terifiant în egală măsură. 9/10 Park descinde şi el pe Lido, unde a-nceput să se aglomereze: Harrison Ford (alături de Calista lui - care, vorba Danei, are urgent nevoie de o friptură în sînge şi un vin roşu), Heath Ledger (prezent în trei filme), Jake Gyllenhaal (în două), Takeshi Kitano (într-unul singur - filmul-surpriză, Takeshis -, dar în dublu rol), Philippe Garrel (regizorul), Louis Garrel (fiul), Nikita Mihalkov...

 Sîmbătă 3 septembrie 2005

Cotidianul festivalului, Ciak în Mostra, face un zoom pe încălţările soţilor Barney: ea, Björk (oare cum o cheamă acum - Björk Barney?!), poartă un soi de botine foarte caraghioase, roşii cu funduliţe, pe care umblă precum Ceauşeasca la vizitele oficiale; el, Matthew, păşeşte decontractat în şlapii aceia cu un deget, care sînt ca o uniformă la Veneţia (port şi eu).

Cowgays-ii din Brokeback Mountain> (cum i-a botezat un ziar italian) poartă cizme şi, evident, pălării de cowboys. E singura legătură cu westernurile. Despre melodrama lui Ang Lee vorbeşte toată lumea. Îl ratasem în ziua precedentă, dar Dana ne-a spus că a plîns, aşa că ne mobilizăm, Kiri şi cu mine, să-l prindem în ultima proiecţie. Care-i tocmai la Area Alice - sala cea mai îndepărtată din Lido. Coadă ca la balamuc. Totuşi intrăm. Aplauze în timpul proiecţiei. Aplauze interminabile după. Eu am un nod în gît, Kiri se smiorcăie alături. Heath & Jake sînt colosali - îi văd deja în cursa pentru Oscaruri. BM este un film emoţionant, deşi reţinut, epic-like & cumva à la The Bridges of Madison County, despre imposibilitatea nu de a iubi (Heath Ledger & Jake Gylenhaal chiar şi-o trag, sus în munţi!), ci de a-ţi trăi sexualitatea gay în SUA anilor '60-'70 atunci cînd locuieşti în Wyoming sau Texas şi nu ai nici în clin, nici în mînecă cu 'alternative lifestyle'-ul newyorkezilor sau losangelinilor sofisticaţi... O foarte binevenită revenire în forma a lui Ang Lee, care amestecă aici (în cheie dramatică) tematica din mai-vechiul Wedding Banquet cu tonalitatea adultă din The Ice Storm. Foarte bună şi Anne Hathaway (nevasta din film a lui Jake). 10/10

Apoi eu intru la Elizabethtown (Cameron Crowe), iar Kiri se duce la altceva. Mîţîita de Kirsten Dunst se pisiceşte penibil, Orlando Bloom e jalnic, iar Susan Sarandon pare paraşutată dintr-un film fără regizor pe care nu l-a scris nimeni, de prost ce este (în afara competiţiei, slavă Domnului!). Am stat 1h 1/2 din 2h şi 1/4, dar am simţit că nu mai rezist... E primul film de la care ies la Veneţia; e beyond bad - e atroce. O cretinătate pt cretini cronici, cu o Kirsten D. insuportabil de self-indulgent & un Orlando B. care nici nu mai contează (cînd a fost bun O.N.? i mean - really bun??). Plus: nu e un film - nici măcar 'romantic comedy' -, ci o coloană sonoră (ok, nimic de zis) întreruptă de nişte dialoguri 'gîdilă-mă ca să rîd' & de o catastrofă numită "scenariu"! 3/10 Pe scările din faţa "Casino"-ului mă-ntîlnesc cu Derek Malcolm (preşedintele pe viaţă al FIPRESCI) şi cîţiva tinerei, membri ai actualului juriu; o forfecăm pe Dunst. Cînd a fost ea bună?, ne-ntrebăm. Cînd a jucat în Interview with a Vampire, mă hazardez eu: avea 13 ani.

Zvonurile sînt proaste şi în legătură cu The Brothers Grimm, al lui Terry Gilliam, care n-a mai făcut film de un secol. Dar nu e adevărat: îl văd în proiecţia de seară, tot cu Kiri, şi cădem pe spate. Un basm haios şi fioros, la care nu te plictiseşti o clipă. Una meraviglia!! Mi-a adus aminte (poate în mai puţin rafinat) de The Adventures of Baron Munchausen, care la data respectivă m-a entuziasmat - ţin minte că a fost prima mea cronică post-'89 (înainte nu scriam despre film) & n-a fost altceva decît o înşiruire de adjective... This time round, Gilliam reuşeşte un 'trip' f entertaining prin mintea fratellilor - Matt Damon / Will ('mecanico-ştiinţificul') & Heath Ledger / Jacob ('ocult-iraţionalul'), ambii mortali! -, construind / deconstruind basmele bine-cunoscute prin rapeluri deloc forţate realitate / ficţiune. Vizionar care nu se dezminte, Gilliam acumulează scene grandioase (scenografia ş.cl sînt breathtaking!) cu altele pur şi simplu graţioase, cu humor & horror în doze egale - o combinaţie de Sleepy Hollow &, well, Munchausen... Monica Bellucci apare doar în oglindă, cu o 'spargere'(-n figuri digitale) de mare efect la final (joacă rolul unei vrăjitoare de 500 de ani, care nu e frumoasă decît cînd se priveşte în oglinda fermecată; ha-ha!), Jonathan Pryce este super-savuros ca general napoleonian cu o manie a raţionalului (ultima lui replică: 'Nu vroiam decît să fac puţină ordine'...) iar Peter Stormare este 'camp' & 'grand-opera'-tic ca italianul Cavaldi - un maestru al torturii. Scena finală: nemţălăii dansînd pe muzică klezmer!!! 10/10

La întoarcere, pe vaporetto, fac(em) cîteva poze.
















 Duminică 4 septembrie 2005

Două proaste, unul bun: The Wild Blue Yonder, al lui Werner Herzog, este o farsă SF- fals documentar cu care n-am înţeles ce-a vrut; just plain silly, really... subintitulat 'A science fiction fantasy', cu Brad Dourif în rolul povestitorului şi cu un singur moment antologic: un chinez-american, mare scientist, care dezvoltă teoria haosului blabla, re-apare într-un moment în care nu zice nimic, dînd impresia ca meditează adînc, zen-like & stuff... după un lung moment, nu face decît să... strănute! 4/10

Gabrielle, al lui Patrice Chéreau, este o ecranizare fandosită şi fanată după Conrad, cu Isabelle Huppert în rolul unei soţii adulterine care se-ntoarce acasă la soţ după ce, cîteva ore înainte, îi lăsase o scrisoare de adio... whaddabore! Deşi numai 1h 1/2, pare mai lung decît Cinderella; afectat (melanj alb / negru & color - de ce?? inserturi de replici, a la Godard - de ce?), căutat & neconvingător pînă la urmă - în ciuda lui Huppert & Pascal Greggory f buni. întrebare: de ce - & cînd - a devenit Chereau un regizor de film atît de important?? e doar un bricoleur, un diletant... 5/10 (mai mult pt imagine & interpreţi) Filmul adevărat este Cinderella Man, al lui Ron Howard, cu Russell Crowe în chip de boxer din anii '30 care revine în ring după cîţiva ani de tras mîţa de coadă. Şi cîştigă! Sala pregătită să fluiere (subiect american, regizor american, etc.) aplaudă pînă le iau foc palmele. E un winner, acest film; păcat că nu e-n competiţie. Excelent, pure hollywood fare cu un Russell de zile mari, un Paul Giamatti aşişderea (he's getting better & better), simple story grippingly told (nici nu ştii cînd trec 144 min!) cu tot ce trebuie & cu boxing scenes a highlight - vine şi la noi, aşa că vă puteţi convinge. 10/10

Au mai apărut: Forest Whitaker, Matthew Modine, James Gandolfini. Dar eu am ce am cu "apariţiile" de la sala de presă, unde este imposibil să găseşti un loc la computer - indiferent de ora la care te duci! Ziarişti nesimţiţi, care zac cu orele la "expresul" de 10 minute, şi "supraveghetori" îngălaţi, care n-au nici o treabă: nu verifică bonurile de ordine, nu sînt pe fază, nu te anunţă şi nu te ajută. Stau şi trăncănesc, beau cafele sau se uită pe geam. "Organizarea", la Veneţia, are pentru mine chipul unuia dintre aceştia - un puştan blond, cu păr lung şi privire opacă, prelingîndu-se leneş şi plictisit prin sala de presă. Cedez, doborît de "dolcefarniente"-ul local, şi mă plimb pin Lido - pe care, deşi vin aici de cîţiva ani buni, nu prea-l cunosc; intru într-o biserică, fac (pe şest) cîteva poze (scrie mare că nu e voie!), apoi pozez ce mai găsesc prin preajmă, băgînd ochiul în curţile oamenilor. Ajung la capătul unei alei, unde "zidul" este chiar Laguna iar perspectiva - "simply breathtaking", casc gura la traficul de vaporetti (care trec la fiecare minut, particulare, taxiuri, pe post de "camioane" etc.), îl sun pe CN (chestii, socoteli...).
















Apoi, întîlnire nesperată (graţie lui Michèle, colega mea de juriu de la festivalul "Anonimul"), cu Louis Garrel - pe terasa de la "Excelsior"; cum nu l-am văzut în filmul tatălui, vorbesc puţin, prudent, între două înghiţituri de vin roşu. E încă mai frumos decît în Dreamers-ii lui Bertolucci: tricou de marinar cu dungi, jachetă bleumarin, gene catifelate. Un Tadzio brunet, jucînd în propriul film: "Seducţie la Veneţia".


  (Pe repede înainte) Luni 5, Marţi 6, Miercuri 7, Joi 8 septembrie 2005

Văd Proof, al lui John Madden; un fel de A Beautiful Mind split in 2, cu Sir Anthony Hopkins (good beyond words!) & Gwyneth Paltrow (în cel mai bun rol al ei de pînă acum). Madden a dirijat-o şi în Shakespeare in Love, de la care s-a ales cu un Oscar - dar acesta este, cu adevărat, rolul de Oscar! Nu doar că-i ţine piept unei "forţe a naturii" precum Hopkins, dar îi ia faţa. 8/10 (Fac, cu Dana, un "grafic" al "încrengăturilor" dintre actorii şi actriţele filmelor de la Veneţia: Gwyneth P., care joacă cu Jake G., care a fost combinat cu Kirsten D., care a jucat cu Paul Bettany, care e căsătorit cu Jennifer Connely, care a jucat cu Russell C. şi cu Paul B. în acelaşi film, care (Paul B.) a jucat cu Heath Ledger, care a fost combinat cu Naomi Watts, care sînt - ambii - australieni ca şi Russell C., care (Heath L.) joacă cu Jake G., etc., etc.).

Mary (de Abel Ferrara) e prea scurt pentru cîte vrea să spună, prea ambiţios & inegal: e cu Juliette Binoche, dar Juliette apare prea puţin - 15 minute cu totul! O poveste despre o actriţă (Binoche) care, după ce o interpretează pe Maria Magdalena, renunţă la actorie şi bîntuie prin Ierusalim, obsedată de 'rol', şi un TV-host (Forest Whitaker) care face emisiuni despre Isus; cei doi doar vorbesc la telefon, pe fundal de violenţe interreligioase (Palestina, etc) & de proteste de stradă la premiera filmului cu Binoche, regizat / jucat (as Jesus) de Matthew Modine (f bun şi el). Cîteva momente de graţie cinematografică înecate, din păcate, în verbozitate & o lipsă de 'focus' a scenariului... Abel F. vrea sa spună prea multe într-un film de numai 1h 1/2 - dar, cel puţin, spune mai multe decît Chéreau în tot atîta timp! 7/10

Noroc cu Romance & Cigarettes, care încheie ziua cu vervă şi voie bună: James Gandolfini (care face de toate, mortal în chip de pappy cu nevastă - Susan Sarandon - & 3 fiice: genial), Sarandon în mare formă (cîntă...! n-am mai auzit-o cîntînd de la Rocky Horror Picture Show încoace - remember? 'touchmetouchme-tooouuuch-me'...), Kate Winslet (absolut dărîmătoare ca english mistress a lui Gandolfini, cîntă şi ea), Christopher Walken într-un "walk-on" genial (da, cîntă şi el) - plus Steve Buscemi & toate banda italoamericană, plus Elaine Stritch as his mamma - cu această replică antologică: 'He had more ass than he could sit on!' -, toţi, într-un musical cum nu s-a mai văzut semnat John Turturro! Turturro în chip de regizor este marea revelaţie a Mostrei, zic eu (deşi a mai făcut şi Mac şi Illuminata, nevăzute de mine), într-o extravaganţă muzicală care nu se dă în lături de la nici o trivialitate (în sens fellinian & johnwatersian) to get his mssg across: life is fun - too bad it's so short! Soundtrack de nota 10, totul flamboaiant, super-amuzant & care-free (dar nu şi style-free!). 9/10

A doua zi fac o pauză, dimineaţa, pentru un tur al Veneţiei. Sînt, cred, a şasea sau a şaptea oară aici, dar nu mă satur! Şi, ca de obicei cînd sînt chitit să descopăr un cartier, o zonă necunoscute, mă uit puţin acasă pe hartă, să-nţeleg ce şi cum şi mai ales cam pe unde, după care-mi fac vînt, la-ntîmplare, pe străduţele înguste şi-ncolăcite.


















































Trec podul Rialto în Dorsoduro şi, ca peste tot în Veneţia, am impresia că se vorbeşte româneşte (mai precis: moldoveneşte). Dar nu e o impresie: puştiul costeliv cu celular agăţat de ureche, care mi-o ia înainte, chiar vorbeşte - povesteşte - româneşte (adică: tot moldoveneşte)... Mă iau după el, ca un paparazzo după o vedetă, preţ de cîteva străduţe şi-ncerc să reţin. Puştiul: "... şî mai iera şî actoru' ăla, Herisîn Fuord, ăla dîn Indiana Geonz, şî pi iel l-am siervit la masî, păi şe, am şî ieu parmalesu' mieu, nu? Şî actriţîa aia, Lietiţia numaiştiucum, ari piesti şinşizieci di ani, da' nu-i dai diecît treişcinci, i-am dat ieu o bruschietî pie gratis ca să-mi dia autuograf...". Povestea continuă, dar eu îl las să se piardă pe străduţele Veneţiei: tînăr piccolo moldovean trăind / servind la Serenissima...

Ajung în Arsenale - care mi se pare straniu, cu acea "fondamenta" largă mărginită, în dreapta, de Arsenal (sau muzeul lui) -, traversez podul de lemn spre stînga şi mă pierd - la propriu - pe străduţe, fiind nevoit (as usual, la Veneţia) să revin de unde-o cotisem pentru că nimeresc invariabil drept în zid, în fundul unei "corte"...












La un moment dat, o piaţetă destul de largă, care mi se pare "părăsită" (dar ce mai înseamnă "părăsită", la Veneţia!?...), care are "de toate" - canal, pod, etc. -, ce-i drept, nu şi statui sau biserici, precum piaţa San Zannipolo (în care Onfray vede o "chintesenţă a Veneţiei"). Mă opresc pe nişte scări şi mă umplu de "atmosferă".


Nu m-aş mai lăsa dus, dar mă simt înghiontit de aceeaşi veche angoasă a "oraşului de pe Lagună": unde sînt? Cît de departe de casă? Nu cumva m-am rătăcit? Mai merg ceva şi nimeresc, nesperat de repede, chiar în San Zannipolo. O bătrînă, la un geam deasupra unei "gelaterii", contemplă ceva nedefinit; propria senilitate?






Da, se confirmă: Veneţia pare uriaşă, aproape infinită - labirint borgesian - pentru că este vîrstată de atîtea străduţe, căi, campi, curţi şi canale...; în realitate, este neverosimil de "mică", de adunată - ca o sfoară ce-nconjoară globul, strînsă-ntr-un ghem! (De fapt, pe hartă, seamănă cu un peşte care-nghite alt peşte...) Dovada: din San Za, fac stînga-mprejur şi mă-ntorc - pe un drum paralel -, ajungînd numaidecît înapoi în piaţeta "părăsită". Iar de acolo - cea mai spectaculoasă surpriză a ingenuului peregrin veneţian care sînt! -, după ce-o fac la dreapta pe o străduţă, în ideea "să vedem unde duce", peste ce dau? Peste tunelul în zigzag de sub portegghi - scurtătura care mă scoate chiar în Corte Nova, în faţa micului birt-magazin în care, în geam, stă întotdeauna o pisică albă imobilă şi imperturbabilă!! (Nici cînd o fotografiez nu clipeşte.)








Alături, cişmeaua cu apă rece de unde mă aprovizionez pentru un sfert de zi. Profit de "vecinătate" ca să fac mici cumpărături de la supermarketul de peste canal, urc pentru o clipă să le las în apartament (toată lumea e la filme), apoi mă grăbesc la conferinţa de presă a lui Cinderella Man, să-i fac cîteva poze lui Russell (surpriză pentru Ana-Fana!).










Apoi rămîn la portughezul O fatalista, care nu mă dezamăgeşte: reuşită adaptare a celebrului text al lui Diderot (Jacques le fataliste), semnată Joao Botelho (portughez cincuagenar), într-un stil 'frontal' & cumva demonstrativ, destul de oliveirian; produs de cel care fusese, pînă de curînd, producătorul atitrat al nonagenarului portughez - Paulo Branco. Deşi nu pt toate gusturile (se vorbeşte mult, ca la Oliveira), a fost bine primit de cei aflaţi în sală; în orice caz, reîntilnirea cu un geniu ca Diderot nu poate face decît bine: multi nu-l citiseră, pesemne, aşa că rîdeau copios... Textul = de o modernitate incredibilă! 8/10 Apoi iau, cuminte, vaporetto spre casă.


Ziua următoare aflu cine a mai sosit: multe "vedete" italiene, fraţii Coen (producătorii filmului lui Turturro), sora lui Jake Gyllenhaal, Maggie (cu cine era combinată şi asta?), Charlotte Rampling, William H. Macy. Aflu şi cum li se zice fanelor lui Orlando: "Urlando Bloom"! Mai văd cîteva filme bune:

Garpastum, al rusului Alexei Gherman jr (al carui precedent Ultim tren îl văzusem la Salonic, unde a luat "Alexandrul de aur"), impresionează cu acest film de 123 minute, plastic superb, despre 2 fraţi în Sankt Petersburgul dintre 1914-1918 şi încercarea lor de a închega o echipă de fotbal (titlul vine din latinescul 'harpastum' = joc cu mingea). Cam căutat (ceva între Sokurov & Angelopoulos...), dar rewarding & cu un final intens & tulburător (à la Tillsamans!); o poveste crepusculară despre o lume care se pierde în ceţurile istoriei & o alta, care se trezeşte la viaţă în confuzie & violenţă. 9/10;

Tim Burton's Corpse Bride, deathextravaganza animată a lui Tim B. a încîntat publicul, deşi nu este decît o cioacă / joacă de 75 minuţele pe care excentricul american o poate face şi cu ochii închişi; cu vocile lui: Johnny Depp, Helena Bonham Carter (soaţa lui Tim), Emily Watson, Albert Finney, Joanna Lumley, Richard E Grant etc.; Victor (Depp) este tras (de mîna) în lumea celor morţi, unde mireasa din titlu (Bonham C.) se îndrăgosteşte de el şi-l vrea soţ - deşi Victor este promis Victoriei (Watson); după un basm rusesc, cică. Cel mai 'mortal' moment: atunci cînd Victor îşi regăseşte cîinele (Scraps) mort demult - acum un schelet care dă din coadă - şi-l pune să facă sluj, să se rostogolească etc., şi-apoi să 'facă pe mortu': cîinele rămîne interzis, neştiind cum! Un alt moment haios e atunci cînd morţii se intilnesc cu viii & o babă îşi revede soţul, mort cu 15 ani în urmă; baba îi spune ceva gen, 'Vai dragă, da tu eşti mort şi eu sînt vie - dacă mă pupi, o să mor şi eu!', iar el îi răspunde: 'Frankly m'dear, i don't give a damn!' - şi o sărută ca-n Gone With the Wind, cu muzica de-acolo cu tot... (Şi o chestie haioasă de la conferinţa de presă a lui Tim Burton; o ziaristă o întreabă pe Helena dumisale: 'Deocamdată, în regia soţului aţi jucat: o maimuţă, o vrăjitoare, acum un cadavru... E totul ok acasă? Căsnicia merge bine? Copilul e sănătos?') 8/10;

The Constant Gardener al brazilianului Fernando Meirelles, după romanul lui John Le Carre, cu Ralph Fiennes şi Rachel Weisz (ambii, superbi!); după mine, i-aş da cu ambele mîini Leul (sau... Leo) de aur: autorul lui Cidade de Deus reuşeşte să evite capcanele 'filmului de gen' (aici: spy thriller) şi ale formatajului hollywoodian, construind - în & prin imagine - o poveste emoţionantă, elegiacă, despre revelaţia iubirii după moarte... Trama 'spy' este prezentă, evident, dar pare mai curînd declicul love story-ului - which lingers on mult după ce detective story-ul se soluţionează. Un film matur, inteligent, rewarding din pdv vizual. 10/10

unul aşa şi-aşa (Everlasting Regret): prima 1/2 oră promitea o minunăţie vizuală filmată dumnezeieşte (cu siguranţă, cel mai somptuos film de la Venezia, cinematic vorbind!), numai că hongkonghezul de 48 de ani Stanley Kwan se ambiţionează să o cotească spre fresca istorică (40 de ani din viaţa unui oraş: Shanghaiul) în locul unei melodrame curate & cinstite. În consecinţă, ceea ce ar fi trebuit să emoţioneze se încîlceşte progresiv într-o încrengătură de personaje uşor confundabile & subploturi parazitare, care lasă spectatorul contrariat & nesatisfăcut... În orice caz, sub splendidul Center Stage cu Maggie Cheung, premiat la Berlin acum mai bine de 7 ani - deşi e evidentă propensiunea lui SK pt China anilor 30-40. Produs de Jackie Chan! 7/10

plus unul f. prost, La Bestia nell cuore de Cristina Comencini (după propriul roman omonim)... Ce să mai spui? Încă un film italian prost în competiţie & încă un regizor care lustruieşte cu spor blazonul banalităţii; incest, pedofilie (cu traumele aferente), lesbianism (cam edulcorat) & o cvasi-naştere într-un tren gol (!) în 'meniul' acestui fals film 'adult', care se vrea o replică 'matură' la producţiile TV - pe care le caricaturizează. Păcat de actori - Angela Finocchiaro (în rolul unei mămici de 50-şi părăsită de soţ, care-şi reface viaţa alături de o oarbă lesbiană - sau o lesbiană oarbă?) e formidabilă: aplauze la scenă deschisă! Replică memorabilă: personajul principal (care dublează filme pt TV, iar mămica de mai sus e monteuză de sunet) începe să gîfîie la o scena de viol, termină, regizorul întreabă: E bună, o păstrăm?, la care 'mămica': 'Gîfîiturile sînt la fel in toate limbile!' 4/10

Şi mă pregătesc de ultima (mea) zi de festival...






 Vineri 9 septembrie 2005

Ajung, în fine, în cimitirul San Michele: de cîte ori îmi propuneam să-l vizitez, ploua cu găleata...


Nici de astă dată nu scap de ploaie, dar trec peste şi bifez mormintele lui Ezra Pound (de unde-l sun pe HRP, mare fan EP), Diaghilev, Stravinski.






Tot de acolo (ha!) fac şi ultima transmisiune pentru TVR. Iar cînd ajung - de pe insula cu cimitirul - înapoi în oraş, în Piaţa San Marco, începe o furtună care mă face ciuciulete!


Ajung, cu chiu, cu vai, în Corte Nova (unde-l găsesc pe Kiri ţăcănind la laptop), mă schimb şi... atît: mă schimb. Nu mai am chef de nici-un film - nici din competiţie (ultimul, de Pupi Avati), nici din afara ei. Îmi fac valiza (a doua zi trebuie să ies din casă la 4 dimineaţa) şi trîndăvesc prin casă, mă uit la televizor, etc. Dana sună se ne-ntrebe unde sîntem - în faţă la "Casino", pe trepte (locul nostru de întîlnire)? Seara îl invit pe Kiri la cină, la "Trattoria dei Greci" (foarte aproape de casă, pe malul unui canal), şi mă ospătez, în fine, cu "Seppia con polenta" - delicioasă specialitate veneţiană pe care o ochisem, în meniurile restaurantelor, de cînd reuşisem să rup o jumătate de zi de plimbare prin "Serenissima"...


Şi a fost ediţia 62; m-aş fi strîns de gît să văd numai filme - cînd Veneţia este cel mai frumos lungmetraj de "ficţiune" făcut vreodată!


 Sîmbătă 10 septembrie 2005

... Şi totuşi, ziua începuse binişor: trezire la 4 dim., ajuns la staţia San Zaccaria în 10 min., luat vaporetto spre aeroportul Marco Polo, ajuns în cca o oră. (Din păcate, ratat şi răsăritul - care, fiind italienesc, încă mai dormea). Mostra de la Venezia nu se încheia decît în aceeaşi zi, sîmbătă 10 sept. 2005, seara, o dată cu anunţarea palmaresului; dar fusesem invitat de Kay E. - profesoara din Cardiff cunoscută la retrospectiva Pintilie din octombrie 2004, aflată în ţară (Baia Mare, etc.) încă din iulie - la un concert din cadrul Festivalului Enescu şi, cu mîna mea, îi emailasem: "Da, sigur că vreau! La Nigel Kennedy"; apoi Kay mi-a trimis programul: Nigel K. cînta pe 10.09.2005 la 19.30. Aşa că merita să plec din Venezia cu o zi mai devreme.

Ajuns la aeroport, stat la cîteva cozi rezonabile (la check in, apoi la detectoarele de metal: noul test de anduranţă, după cum se va vedea mai la vale), apoi intrat în prima "Bottega dei sapori" şi cumpărat: una sticlă de Chianti, un borcan de Carciofini alla brace, un altul de Sugo tradizionale al basilico, un borcănel de Acciughe alle mandorle, o Cioccolato fondente con la granella di cacao de la "Caffé Florian Venezia 1720" şi un sac de catifea maro cu 200 g de Cacao puro de la acelaşi Florian, toate avînd calitatea suspectă de a nu fi "Duty Free". (Da, ştiu. Dar ceea ce pentru alţii sînt luxuri, pentru mine sînt stricte necesităţi.) Apoi am urcat în avion de la poarta 12; alături, la 11, se îmbarcau pentru Paris (amănunt semnificativ, după cum se va vedea - iarăşi - mai la vale).

Prima contrarietate a fost că aeroportul era împînzit de o ceaţă s-o tai cu cuţitul, imposibil să vezi ceva (pista, laguna...) din locul "alla finestra" pe care-l cerusem expres. A doua, imediat ce-am ajuns în aeroportul Malpensa (paranteză: iată un nume care i se potriveşte perfect! Cînd, la ducere, am coborît la Milano, massa compactă de călători care aşteptau să treacă prin "tranzit", străpunsă cu greu de nefericiţii care chiar vroiau - "Permesso? Permesso?" - să iasă din Malpensa, era o ilustrare exactă a proastei concepţii a acestui aeroport: tranzitul se face - cum altfel? - tot prin detectoarele de metal, unde "cozile" (aglutinante) erau interminabile şi unde şmecheria (românească) a trecerii peste rînd se impunea ca singura soluţie; închidem paranteza), a doua contrarietate, aşadar: atunci cînd am aruncat o privire, mai mult de rutină, pe tabelul de afişaj, şi am văzut că zborul spre Bucureşti era "annulato", "cancelled". Nu se poate, mi-am zis, suspectînd ("Malpensa", remember?) o afişare greşită: un italian încă netrezit bine care bătuse cuvintele fatidice cu un rînd mai sus sau mai jos. Întreb la "Informaţii" - inutil: grasa de la desk nu informează decît despre zborurile "domestice". Iar coadă la "tranzit" (= detectoare de metal), de data asta temerea nemaifiind că voi pierde avionul, ci că nu voi avea ce să pierd! Trec, în fine, şi mai verific o dată la afişaj: cursa de Bucureşti se încăpăţînează să fie "cancelled". Dau peste alt desk de "Informaţii", unde mi se confirmă că nici-un italian netrezit nu greşise anularea, ci că toţi "alitalienii" se trag din "Malpensa"! Şi urmează coşmarul - 40 de minute de groază "pe repede înainte": coadă la un desk, de unde sînt trimis la alt desk; lume-lume, încercănată, disperată sau blazată (unii români sosiseră de la Atlanta cu o seară înainte şi dormiseră la hotel), vorbind despre "bonuri de masă", "Nimeni nu spune nimic", "Şi Budapesta anulată" ş.a.m.d.; cearta de la coadă cu un italian ("malpensat"), care pretinde că i-am luat-o înainte (pt conf., vezi mai sus); deskul de unde, nesperat, sînt trimis - mai întîi la "Obiecte pierdute" (un etaj mai jos), apoi la alt desk (un etaj mai sus); la etajul mai jos trebuie să trec - iar!! - printr-o coadă la controlul paşapoartelor, sărind fără milă peste rînd cu scuza că "L'ho gia fatto! Voglio ritrovare la mia valiggia", dar totuşi primesc încă o ştampilă pe paşaport...; cînd o recuperez (nu era la "Pierdute", ci se învîrtea ca nebuna pe rampă), mă grăbesc la "etajul de sus", cu liftul, împing un pic ca să intru în el şi dau peste un american prăbuşit nervos care mă acuză că l-am "împins", apoi, odată uşa liftului închisă, continuă să acuze pe toată lumea că-l "împinge" într-un spaţiu de doi pe doi; ajung la deskul indicat, nu e nici o coadă (!), fata de la "Alitalia", cu gene lungi şi minte cam scurtă, verifică, verifică, verifică, după care, cu un oftat profesional, mă trimite la alt desk, după colţ - unde, evident, este o coadă de zeci de persoane, majoritatea: anulaţii de Washington. În tot acest timp, la fel de evident, nimeni nu spune nimic despre cauzele anulărilor ("vremea rea" cade, vezi Washingtonul), aşa că folclorul e-n toi. Funcţionarii Alitalia au gurile cusute, atmosfera este de derută generală şi de încercări punctual-jenate de a drege busuiocul găsind, cu greu, soluţii. După o aşteptare de cca 45 de minute, în fine, sînt "rerutat" pe Paris - ceea ce, dacă mă gîndesc puţin (dar n-am timp de aşa ceva), e comic: dacă vroiam să merg la Paris, plecam - din Venezia - cu cursa alăturată... La 13.20 sîntem îmbarcaţi - zeci de pasageri anulaţi - în zborul Alitalia cu destinaţia Charles de Gaulle, mă scufund în scaun, aproape zombificat de oboseală, şi-ncep să observ "mici detalii": echipajul plictisit, de parc-ar fi servit de la-nceputurile aviaţiei civile; acreala apretată a unei "însoţitoare de bord", care arată tot de la-nceputurile aviaţiei, pe care-o cheamă "Ermeneguilda", sau "Hildebranda", sau ceva la fel de neverosimil, şi care încearcă să mă şunteze de la băutură (o bat pe cot şi-i spun, nu în italiană şi apăsînd fiecare silabă: "Reddd winnne plllease!"); scaunul din faţă, lipit cu scoci (!) - în care, ce-i drept, stă un negraci, dar orişicît...; un prînz infam; mici ţumburuşuri care se desprind cînd le apeşi; etc., etc. Îmi spun: Dacă ajung cu bine la Paris, nu mai pun piciorul în viaţa mea într-un avion Alitalia!

Şi ajung. Şi iar alerg, contraconometru, de la un terminal la altul, iar detectoare de metal, iar control paşapoarte, iar coadă. Unde mă-ntîlnesc cu Nicoleta, soţia lui Stelian T., şi-i spun toată tărăşenia: Am călătorit de peste o sută de ori cu avionul, dar niciodată nu mi s-a-ntîmplat aşa ceva! Alitalia, plus jamais; Nigel Kennedy, hasta la vista, baby, asta e, n-a fost să fie... La 8 seara ajung(em) la Otopeni, aşteptăm bagajele la rampă; ne aşteaptă - numai pe noi, "anulaţii" - ultima surpriză: bagajele n-au venit cu noi!! Iar coadă, aşadar, pentru a le declara / descrie / reclama. Pînă astăzi, 11.09 orele 17.30, cînd scriu, nici un semn, c/o Tarom, cum că ar fi fost recuperate. Noroc cu punga în care aveam Chianti, carciofini, acciughe şi cioccolato - strecurate pe şest, fără taxe şi sfidător, na, v-am făcut-o, sîc...


Boicotaţi Alitalia. Contribuiţi la falimentul ei grabnic. Şi evitaţi Malpensa - ca Să trăiţi bine.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică


Spacer Spacer