Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  inter_zise

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ultimul joc


Anda Cadariu

22.11.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

Connectors and Ports
Never force a connector into a port.
If the connector and port do not join with
reasonable ease, they probably don't match.
Make sure that the connector matches the port
and that you have positioned the connector correctly
in relation to the port
.

- din ghidul utilizatorului iPod Mini -


Ana şi Andrei erau născuţi în aceeaşi zi, la aceeaşi oră, într-un salon prăfuit de spital. Mamele lor se cunoşteau bine – locuiau în acelaşi cartier. Cei doi s-au jucat întreaga copilărie unul cu altul, cum era şi firesc, din moment ce aveau atîtea în comun. Aşteptau cu nerăbdare orele de după somnul obligatoriu de la prînz, rezervate jocurilor de care abia se mai puteau desprinde şi în care se îngropau cu orbire, cu pasiune, cu sentimentul acut că nimic altceva din jurul lor nu mai contează. Cînd terminau un joc, treceau la următorul. Cîştigau pe rînd şi în final erau întotdeauna la egalitate. Nici unul nu îi rămînea dator adversarului cu vreo înfrîngere. Cînd unul era cu un pas, doar un pas în faţa celuilalt, acesta trebuia să galopeze nebuneşte şi să-l egaleze pe cel care îndrăznise să i-o ia înainte. Mai devreme sau mai tîrziu, ajungeau la acelaşi nivel.

Dacă mergeau în vizită şi li se oferea tort, amîndoi întindeau mîna spre aceeaşi felie. Cînd ieşeau la plimbare pe lac împreună cu părinţii, amîndoi vroiau să stea pe aceeaşi parte a bărcii. La împlinirea vîrstei de şaisprezece ani, au primit cadou ceea ce avea să devină pentru ei ultimul joc al copilăriei, un fel de "Nu te supăra, frate" american, pe care l-au devorat cu o deosebită plăcere, aşa cum înghiţi, cu dedicaţie şi nostalgie, cea mai bună bucăţică de mîncare, lăsată intenţionat la urmă. În timpul petrecerii oferite de ziua lor, s-au închis într-o cameră, singuri cu jocul, lăsîndu-i pe ceilalţi să se îndoape cu suc, prăjitură, îngheţată. Au terminat şi acest ultim joc, fireşte, cu scor egal.

După luxoasa aniversare, nu s-au mai jucat deloc. Cel puţin asta credeau cei din jur. Dar nu se schimbase de fapt decît decorul, pentru că cei doi se luptau în continuare. De data asta însă, jocul devenise periculos. Începuseră să cunoască alţi oameni; de aceea, prima întrecere a fost una a cuceririi. Erau colegi de bancă şi copiau unul de la altul cu nonşalanţă. Învăţau cu schimbul – Andrei la chimie, Ana la matematică. Luau aceleaşi note întotdeauna. Abia dacă mai foloseau cuvinte – fiecare ştia exact ce gîndeşte celălalt, cum e şi firesc cînd e vorba de parteneri de joc atît de bine antrenaţi. Din acest motiv nici n-a mai fost nevoie să verbalizeze pariul survenit pe neaşteptate între ei: Ana trebuia să-l cucerească pe cel mai dorit băiat din şcoală, iar Andrei – pe omoloaga sa de sex opus. Ana a rezolvat problema rapid şi cu precizie. În trei zile, tot liceul bîrfea prin toalete că Mister Highschool se cuplase cu Ana cea aparent inofensivă şi fadă. La Andrei a durat mai mult, pentru că era timid; şi oricum, publicului nu poţi să-i vinzi o gogoaşă imediat după alta, e nevoie de timp pentru digestie. Cei doi s-au plictisit de parteneri la scurtă vreme după cucerire. După un alt timp de digestie acordat publicului, şi-au părăsit simultan proaspetele achiziţii. Asta a scandalizat audienţa, i-a coborît pe cei mai vînaţi oameni de pe piedestal şi i-a transferat, inevitabil, pe ei doi în lumina reflectoarelor.

De-acum jucau pe scenă, dar mai aveau un as în mînecă: jocul de culise. În noul sistem, o formă competitivă a luptei de guerrilă, rolul era învăţat de-acasă. Andrei a marcat primul: publicul era în căutarea celui care plantase pocnitori pe scaunul directorului, un opresor gras care era să facă infarct cînd a vrut să se-aşeze la catedră. Andrei părea marcat de întîmplare. Tuna şi fulgera împotriva celui sau celei care-ar fi putut avea o astfel de idee. Mai mult, s-a oferit să-l ducă la spital pe bietul director panicat. Ana, la rîndul ei, s-a remarcat prin expresia neobişnuit de mirată la aflarea veştii că cineva îi pusese directoarei adjuncte gîndaci de bucătărie în punga de pufuleţi din care mînca non-stop în timp ce preda lecţia. Oricum era labilă profesoara, aşa că au internat-o scurt pe doi la neuro – pentru că nu se mai oprea din ţipat.


După liceu, drumurile lor s-au despărţit o vreme. Au ales amîndoi acelaşi obiect de studiu la facultate, dar s-au îndreptat spre oraşe diferite. Precizez, deşi poate părea redundant, că au intrat cu aceeaşi medie: 9,65. Mai vorbeau din cînd în cînd la telefon, dar nu prea aveau nevoie de mijloace de comunicare atît de banale. Amîndoi ştiau că dacă unuia îi merge bine, şi celuilalt îi merge exact la fel de bine. Se reîntîlneau în vacanţa de vară, în bătrînul lor cartier, dotat de curînd şi cu teren de tenis. Jucau de dimineaţa pînă seara. Privitorii se săturaseră deja: cei doi erau la nivel de campionat mondial, dar nici unul nu reuşea să-l întreacă niciodată pe celălalt.

Într-una din aceste veri ale întîlnirilor, au avut proasta inspiraţie să-şi imagineze că nu pot trăi unul fără altul. Atunci au început problemele: ea zicea Harley, el zicea Peugeot. Ea vroia la Metro, el la Carrefour. Ea-l întreba unde-a fost noaptea trecută, el spunea că nu trebuie să-i dea ei, tocmai ei, raportul. Ambii găseau interesant acest joc. Andrei trăgea de un capăt al sforii invizibile care-i lega, Ana îşi amintea brusc că are şi ea un alt capăt la dispoziţie şi că poate direcţiona mersul lucrurilor după cum îşi doreşte. Ştiau că e un nou joc, poate ultimul. Problema era că de data asta ţineau amîndoi cu dinţii de ideea de-a cîştiga. Lupta devenise pe viaţă şi pe moarte. Andrei îi citea Anei pe ascuns mesajele din mobil, ea îi verifica de trei ori pe zi căsuţa de mail, fierbînd în tăcere. El se uita după alte femei, ea se ducea să facă autostopul şi se urca în maşina primului şofer atrăgător care oprea. Înnebunit de gelozie şi rănit în orgoliu, Andrei îşi vizita foste prietene şi dispărea după ce obţinea dovada dragostei lor eterne pentru el. Era cel mai obositor joc pe care-l încercaseră vreodată. Şi cum puterea corupe, au început să se părăsească reciproc. Cînd îi era lumea mai dragă şi abia aştepta să vorbească cu Andrei, Ana găsea în locul lui un bileţel: "Ştii că e doar frică şi dependenţă. Să terminăm odată cu pascalbruckneriada asta." După ce Andrei, jucătorul rănit, se întorcea pe teren parţial vindecat şi foarte spăşit, Ana cea muşcată pînă la os pleca la munte cu prietenii şi îi trimitea un mesaj pe mobil: "Eu mi-am luat jucăriile şi-am plecat. La revedere, drum bun, am cîştigat." Jocul se termina. Andrei spumega, Ana bea cantităţi industriale de alcool, după care se întîlneau absolut întîmplător, singuri, pe stradă, la un colţ de intersecţie. Şi jocul reîncepea. Să fie ultimul, fă să fie ultimul, se rugau amîndoi, în secret.

Ana începea să cîştige teren. Şi-a cumpărat nişte pantaloni cu capse şi buzunare multe. Seara, Andrei a apărut cu pantaloni exact la fel. Ana a strîns bani cu multă greutate şi şi-a luat un iPod Mini. Peste o săptămînă, Andrei avea şi el. Atunci Ana a recitit cu mare atenţie ghidul utilizatorului iPod Mini. A învăţat pe de rost pasajul în care scria if the connector and port do not join with reasonable ease, they probably don't match. I-a băgat sub nas lui Andrei textul, dar el nu era pregătit să cedeze. Ea îi spunea că între ei nu a existat niciodată decît concurenţă şi că totul a fost rodul întîmplării, la fel ca celelalte jocuri, chiar şi cele din copilărie. N-avea nici o importanţă faptul că erau născuţi în aceeaşi zi, n-aveau nici o relevanţă coincidenţele pe care, susţinea Ana, ei înşişi le fabricaseră. Ceilalţi nu vedeau nimic din ce vedeau ei doi. Pentru ceilalţi, faptul că ei doi vroiau aceeaşi felie de tort întotdeauna era la fel de lipsit de importanţă ca şi praful pe care-l ştergeau de pe mobilă. Andrei nu era de acord, vorbea despre matematică, semnificaţii, predestinare. Nici nu vroia să audă de posibilitatea încetării jocului.

Din păcate pentru el, Ana se plictisise. S-a îndopat cu pastile, într-o noapte liniştită de decembrie. Ultimul ei joc a fost cursa cu obstacole, multe obstacole, a achiziţionării flacoanelor în culori, pline cu biluţe roşii, extrem de toxice. Jucase de una singură, fără frustrări şi fără satisfacţii. Aşa cum e orice joc jucat de unul singur.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer