Hell

Lolita Pille s-a născut la 27 august 1982. La vârsta de 19 ani, descoperind romanul lui Frédéric Beigbeder 99 F (199.000 lei), abandonează studiile şi se apucă de scris. În mai 2002 îi apare primul roman, Hell, la editura Grasset. Vinde 40.000 de exemplare în primele şase luni. Romanul urmează să fie adaptat pentru marile ecrane. Printre controversele iscate la apariţie, o acuzaţie de impostură: Hell ar fi fost scris de Beigbeder care s-ar fi folosit de numele Lolitei Pille... În 2004, editura Grasset îi publică un al doilea roman, Bubble-gum. Printre autorii ei preferaţi de literatură se numără Charles Bukovski, William Burroughs, Balzac, Hemingway, dar în primul rând Proust. Muzica preferată: Radiohead, Leonard Cohen, Lou Reed, White Stripes, Eminem.


Sunt o japiţă. Una de-aia pe care n-o poţi înghiţi; de cel mai rău soi, o japiţă din arondismentul al XVI-lea, îmbrăcată mai bine decât amanta patronului tău. Dacă eşti chelner într-un local "di granda" sau vânzător într-un magazin de lux, fără îndoială că, în sinea ta, îmi urezi: "Vedea-te-aş moartă, cu alelalte ca tine, cu tot!" Dar nimeni nu omoară găina cu ouăle de aur. Aşa că stirpea mea neruşinată creşte şi se înmulţeşte...

Sunt strălucitul simbol al persistenţei schemei marxiste, încununarea Privilegiilor, emanaţia capitoasă a Capitalismului.

Ca demnă urmaşă a unor generaţii întregi de femei de lume, eu îmi pierd mai mult timp aranjându-mi unghiile, prăjindu-mi şoriciul în bătaia soarelui, stând cu curul în fotoliu, cu capul în mâinile lui Alexandre Zouari, şi zgâindu-mă la vitrinele de pe Rue du Faubourg Saint Honoré, decât vă petreceţi voi muncind ca să legaţi două-n tei.

Sunt cel mai pur produs al generaţiei Think Pink şi crezul meu este: fii frumoasă şi consumă.

Absorbită de vâltoarea pluriturbionară a tentaţiilor ostentative, sunt muza zeului Prefăcătorie, pe altarul căruia jertfesc zilnic, într-o veselie, echivalentul salariului vostru lunar.

Într-o bună zi, o să-mi sară în aer dressing-ul.

Sunt franţuzoaică şi pariziană, dar n-are a face, eu nu aparţin decât unei singure comunităţi: preacosmopolitul şi preacontroversatul trib Gucci Prada, iar monograma îmi este emblemă.

Parcă aş fi o caricatură. Hai, mărturisiţi, mă luaţi drept supertâmpită, cu look-ul meu în totalitate Gucci, zâmbetul măscuit şi genele fluturate.

Dar greşiţi când mă subestimaţi, pentru că astea sunt nişte arme de temut; mulţumită lor o să dibui mai târziu un soţ cel puţin la fel de bogat ca tăticuţu', condiţie sine qua non pentru a-mi continua existenţa atât de delicios şi de exclusiv frivolă. Fiindcă dorul de muncă nu se află pe lista numeroaselor mele talente. O să fiu întreţinută şi gata. Aşa cum au fost mama şi mam'mare, înaintea mea. Acestea fiind zise, de câteva decenii, pe piaţa matrimonială de mare lux, concurenţa este aprigă. Partidele bune sunt solicitate, din toate părţile, de o armată de manechine, secretare şi alte subrete ambiţioase, ai căror dinţi albi sunt lungi de ajung să se târâie pe parchet, şi care nu se dau în lături de la nimic pentru a-şi lua partea leului. Partea leului = apartament pe malul drept al Senei + maşină clasa A + un dulap cu boarfe ţopârlăneşti, de firmă + două căpşoare blonde + privire de sus adresată fostelor colege cu o baftă mai puţin porcească decât a lor.

Ei, da, în Paris Vest, toţi suntem frumoşi, toţi suntem bogaţi.

Chestia cu bogăţia o credeţi fără greutate; având în vedere preţul pe metrul pătrat, dacă n-am fi bogaţi, n-am locui aici! Dar, la treaba asta, cu frumuseţea, simt că vă îndoiţi! Gândiţi-vă puţin! Într-o lume în care promovarea socială obţinută dând din cur e la mare preţ, de generaţii întregi, familiile urâte au fost epurate prin mezalianţe care, unind un burduhănos plin de supă şi de milioane cu o arivistă plină de vino-încoace, au ajuns, în general, la progenitura perfectă, dotată cu fizicul mămicii şi cu contul bancar al tăticului. Bineînţeles că nu câştigi întotdeauna şi, dacă tăticul este tras pe sfoară de omul său de afaceri, iar genele mămicii nu reuşesc să se impună, copilul se poate naşte, la fel de bine, urât ca tăticu' şi sărac ca mămica. Este ceea ce se cheamă neşansă, dar să n-o mai lungesc cu acest subiect! N-am luat pana ca să vă descriu oamenii săraci şi urâţi; în primul rând, n-am nici cea mai mică idee despre ei şi, în al doilea, nu-i un subiect dintre cele mai vesele.

Ştiţi, lumea e împărţită în două: sunteţi voi şi, apoi, suntem noi. Este o chestie sibilinică, sunt de acord...

Să mă explic. Voi aveţi o familie, un job, o maşină, un apartament pe care încă n-aţi terminat să-l plătiţi. Ambuteiaje, slujbă, nani, de asta aveţi parte, dacă sunteţi norocoşi. Metroul, ANPE, insomnia datorată problemelor băneşti le sunt hărăzite celor mai puţin răsfăţaţi de soartă. Viitorul vostru se mărgineşte să repete prezentul. Copiii voştri poate vor locui, dacă se vor descurca, într-un spaţiu mai mare cu cincizeci de metri pătraţi şi îşi vor tapisa cu piele scaunele de la magazinul familial Safran. Veţi fi mândri de ei. În vacanţă, îşi vor aduce prichindeii în casa pe care o să v-o cumpăraţi în sudul Franţei, după ce o să vă pensionaţi, ajunşi la capătul puterilor.

Sunteţi burghezi din clasa de mijloc, ştiţi să reparaţi un televizor, iar doamna găteşte bine. Norocul ei, altfel i-aţi face vânt pentru una la fel, dar mai tânără, dat fiind că de douăzeci de ani vă tot face figura cu durerea de cap! Ultima oară când aţi atins-o a fost pe vremea ultimului meci Franţa-Italia; atunci aţi apucat-o înfrigurat de braţ, fiindcă Franţa marca cu treizeci de secunde înainte de final: "Scuză-mă, scumpo!"

În acest moment, aveţi unele griji; trebuie să reparaţi maşina de spălat, Jennifer şi-a vopsit părul în roşu şi se arată a fi mai degrabă adepta piercing-ului decât a catehismului, Kevin a adoptat un vocabular de periferie dintre cele mai neplăcute. Amândoi sunt mediocri şi urâţi. La mijloc, trebuie să fie ereditatea. Nevasta, frustrată, lasă să zacă pe biroul dumneavoastră, intenţionat, exemplare din Men's Health. Vă surprindeţi visând-o pe secretară în tanga, pe nepoată în tanga, pe toată lumea în tanga. Viaţa nu vă mai satisface.

Ar putea fi şi mai rău. Aţi putea locui la periferie, într-un apartament cu trei camere plus bucătărie, fără televizor şi fără maşină de spălat vase. Versiunea cu televizor ar fi şi mai rea, pentru că cei şase copii ai voştri l-ar pune în permanenţă să urle, mai ales la emisiunile de Real TV.

Aţi putea trăi în stradă.
Aţi putea fi şi printre ai noştri...
Dar cine suntem noi?

Suntem pur şi simplu cei care îi moştenim pe domini din Roma Antică, pe suzeranii din Evul Mediu, pe nobilii de spadă din Renaştere, pe marii industriaşi din secolul al XIX-lea, infima fracţiune de privilegiaţi care deţin în ghearele lor, împodobite cu bijuterii Cartier, 50% din patrimoniul francez.

Proprietatea stă la originea inegalităţii dintre oameni. Noi nu ne plângem de ea.

Noi putem face totul şi avea totul, pentru că putem cumpăra totul. Născuţi cu stea în frunţile noastre de VIP-uri, încălcăm într-o veselie toate regulile, căci legea celui mai bogat este întotdeauna cea mai bună.

E bestial să vârâm în nasul sărăciei ţepene şi virtuoase abundenţa şi decadenţa noastră: Prada benchetuieşte pe la sediul Partidului Comunist, J.-M. Messier însuşi, care e stăpânul lumii, îşi arată şosetele găurite, Galliano se inspiră după boschetarii din Bois de Boulogne pentru a-şi concepe colecţia de iarnă 2000... Nu o facem dinadins. Ni se urăşte să tot fim bogătaşi care se dau bogătaşi. Gucci scoate brăţări de forţă, băieţii "de familie" se rad cât mai rar posibil, căciulile mişună pe Avenue Montaigne, Helmut Lang trânteşte nişte vopsea pe un jean murdar şi-l vinde cu două sute de bătrâne...

În rablele pe care le mânăm cu peste două sute la oră pe străzile Parisului – unde nu-i prea bine să arzi gazul când suntem noi la volan – amestecăm alcoolul cu canabisul, canabisul cu cocaina, cocaina cu ecstasy, gagiii regulează – fără cauciuc – curvele şi după aia juisează în amicele surioarelor lor, care oricum se poştesc din noapte până-n zori. Suntem în plin delir, purtaţi într-o cursă deşănţată, de risipă gargantuescă, de dezmăţ luxos. Luăm Prozac aşa cum luaţi voi Doliprane; ne vine să ne sinucidem de fiecare dată când ne uităm în extrasul de cont bancar, pentru că e cu adevărat ruşinos, când te gândeşti că în alte părţi crapă copiii de foame, iar noi ne vârâm cu ghiotura şi pe sub nas, şi în nas! Toată povara nedreptăţilor din lume apasă pe umerii noştri şubrezi de foşti copii plăpânzi. Iar victimele, voi, voi sunteţi, însă nu vi se poate reproşa asta!

În orice caz, cum ai da-o, cum ai întoarce-o, este ruşinos!

Da, noi ne fâlfâim pe plajele din Pamplona şi ne turnăm pe beregată conţinutul sticlelor de şampanie din cele mai celebre podgorii şi din cei mai buni ani. Păi, atunci, ce mai aveţi de zis? Nu sunteţi voi ăia care plătesc nota? Pe urmă, vara trecută, am observat că plaja publică de pe lângă Voile Rouge nu se mai golea. Se sunbath-eau acolo fraţii într-o veselie şi, când trecea câte un Porsche, chiar şi un banal Boxster (numit, între noi, Porsche-le săracului, din cauză că preţul nu-i trece de trei sute de miare), intrau toţi în fierbere, care îşi pierdea gologanul, care îşi scăpa chifla sau gogoaşa din mână, care îşi lepăda walkman-ul. Vă picau braţele, vi se tăia răsuflarea, iar oh-urile şi ah-urile voastre acopereau duduitul motorului... Dar, dacă mai trecea şi un Ferrari, atunci chiar că vă lovea infarctul în masă. Nu vă mai osteniţi să negaţi, că eram chiar eu în el, v-am văzut cât se poate de bine... Ochii voştri strălucitori, mâinile voastre întinse..., năduşeaţi invidie prin toţi porii, escaladaţi până şi gardul despărţitor, doar-doar să puteţi zări un căpeţel de string, un profil nedesluşit de star, doar-doar să adulmecaţi miresmele rafinate ale unui Dom Pérignon 85, care se usca pe un costum de baie Eres, şi o piele aurie de fufă fiţoasă... Aţi fi dat orice să fiţi în locul nostru.

Vă faceţi sânge rău.

Plini de parapon, ne condamnaţi conduita. Vreţi să ne faceţi să ne punem cenuşă în cap fiindcă dăm de-a azvârlita cu nişte bani pe care voi n-o să-i pupaţi niciodată. Dar n-aveţi nici un spor.

Vă semnalez totuşi că şi noi plătim nişte impozite, că jumătate din roadele munculiţei noastre istovitoare – care constă în a da ordine altora – nici nu o zărim măcar, căci statul ne uşurează de ea ca să vă trimită vouă copiii la şcoală. Aşa că, mai slăbiţi-ne!

Dar, în fine, n-am eu apăsarea asta, la ora actuală. Singura mea grijă este ce ţoale o să port astăzi.

La prânz, mănânc la Flandrin, cu Victoria, şi ar fi trebuit să fiu deja acolo, dar, cum este la fel de punctuală ca şi mine, îmi pot permite să plec peste o jumătate de oră, ba aş putea pune pariu pe geanta mea Gucci că, şi aşa, tot o s-o aştept mai bine de zece minute.

Va să zică, am trei sferturi de oră ca să mă îmbrac, ceea ce nu-i treabă uşoară. Îmi inventariez conţinutul dressing-ului şi al celor două şifoniere. Abundenţa nu e un avantaj, vă spun eu, problema fiind chiar multitudinea posibilităţilor de alegere. Toate hanţele astea, şi eu n-am cu ce să mă îmbrac! Rămân proţăpită în mijlocul camerei, cu stringul pe mine şi cu un chiştoc în plisc, aproape bocind de neputinţă. Asta mă ENERVEAZĂ. Până la urmă, îmi pun – fără prea mare tragere de inimă – o rochie Joseph roz pal, pe care am purtat-o deja la Saint Tropez în Duminica Paştelui, şi mai îmi i-a o oră să dibuiesc o eşarfă asortată.

Papucii Prada îmi sunt la intrare, evident, că doar aici nimeni nu face ordine.

Îmi înhăţ geanta Gucci susmenţionată şi noroc că tocmai mi-am cumpărat nişte ochelari Chloé ultimul răcnet, fiindcă acest fapt mă face să fiu iar în toane bune. Frumoasă, bronzată şi monogramată, ies din casă ţopăind, cu inima uşoară.

Celularul începe să-mi ţârâie.
Număr privat.
— Da?
— Ce faci, scumpo, pe unde eşti?

Tipul ăsta nu-i decât o cunoştinţă vagă; de unde până unde îşi permite să-mi spună scumpo!?
— Plec de acasă, mă duc să iau masa la Flandrin, cu Victoria.
— Aşteaptă-mă, că sunt prin zonă, trec să te iau.
— Ok, zic, dă-i zor.

După trei minute, apare, se dă rotund, conform obiceiului, în Porsche-le lui, eu vorbesc la telefon cu Victoria, care e tot în baie, mă aşteptam la asta, dar zbier la ea totuşi, ca să bage la scăfârlie. Aia moare de râs, o doare-n pix.

O tăiem ca din puşcă pe Avenue Henri Martin, băgăm până la 150 km/h şi doar că nu storcim un ciumete...

Peste cinci minute ajungem la Flandrin. Terasa este deja arhiplină, dar n-are a face, dacă nu mai este nici o masă, chelnerii or să-mi scoată una din pământ.
Ah, Flandrin!...

În Parisul cenuşiu al metroului şi al inşilor anonimi există undeva o insuliţă de veselie luxoasă şi dătătoare de pace. Liman al liniştii, loc al regăsirilor, sediu al comunităţii noastre, Saint Tropez în plin septembrie.

Aici, razele de soare nu mor niciodată.

Una dintre ele cade peste cosiţele de aur ale acestei fete superbe, cu nasul acoperit de un pansament chirurgical, îşi schimbă apoi direcţia pentru a mângâia sclipitoarea bară de protecţie a Bentley-ului de un albastru noptatic, ce aparţine unui frumuşel puriu care îşi ia masa, reverberează, după aceea, pe literele aurii ale unei genţi Dior şi face să scânteieze cu mii de focuri ştrasurile inimioarei de pe ochelarii mei Chloé, dă viaţă, cu strălucirea ei, unei catarame de cordon Gucci, apoi se joacă în cerceii Chaumet ai unei libaneze care citeşte Points de Vue, se ciocneşte de bricheta mea Dupont şi se pierde printre bulele cupei de şampanie care îmi stă dinainte...

Victoria tocmai a sosit. Se aşază, comandă roşii cu mozzarella şi începe să-i linşeze pe toţi cei prezenţi. Să vezi şi să fii văzut? Nuuu! Să linşezi şi să fii linşat! Dincolo de calitatea serviciului şi a bucătăriei sale (lăsând deoparte deserturile care sunt infecte, după cum ştie toată lumea), Flandrin este târgul mondenităţilor. Locul de întâlnire al cremei Parisului şi un inepuizabil câmp de acţiune pentru nişte limbi de viperă ca ale noastre. De altfel, nu sunt singurele. Ar trebui să le vedeţi pe aceste fete în floare şi în total look de sezon, cu părul lor de un castaniu auriu, cu membrele lor graţioase, cu coatele lor lipite de corp, în timp ce mănâncă delicat, cu un aer de prefăcută inocenţă.

Apropiaţi-vă... încă puţin... şi ascultaţi-le vocile răguşite şi tonul răstit...

Ia uite-o, că şi-a refăcut nasul... dar ştoarfa aia, cu care stă la masă Julien, cine mai e? Una din est, a cumpărat-o de la Vittorrio... Habar n-aveam că Vittorrio face trafic cu fete din est... Da' tu cum crezi că-şi plăteşte sticlele, doar ştii prea bine că familia lui n-are nici un sfanţ, gagiul ăsta e adunat de pe apă... Ai văzut-o pe Cynthia, are o geantă Chanel de douăşpe miare... Umblă cu Benji, diliul, face cu el scufundări, îi plăteşte ăla toate cele... Şi ăsta de unde-şi scoate tot paraiu'? A cumpărat noua M3?... De la Bursă, dar, fii pe pace, că mult n-o să-i meargă... Nu te întoarce, în spate e amorul vieţii tale... Cu cine e? Cu amorul vieţii mele!... Îi zic amândoi bonjur Cynthiei... Alo, mda, bine... La Flandrin... nobody interesting... Vii şi tu. Ok, pupici, iubita... Vă rog, mi-aţi putea aduce o cremă de zahăr ars? Mersi... Al cui e acest Ferrari? Cum adică pleci? Stai jos... Cred că la Marbella, am un amic venezuelean, care a închiriat un iaht de cincizeci de metri... Sau, dacă nu, în Bali, cu babacii, să mă deconectez un pic de toate astea, totul e atât de găunos... O avere, la cazinou... Pe gagiul ăsta să nu-l mai văd în ochi... Sunt absolut chiaună, ieri am trecut pe la Chris şi ne-am îndesat cu prafuri în aşa hal... Ochelarii tăi Chanel sunt supertrăznet... Mersi, mi-am luat şi eu un Smartcab... Nu ştii cu cine mi-am tras-o aseară?... Mergem?

În taxiul care mă aduce acasă, îmi plesneşte capul de atâta fumat şi, lucru curios, am impresia că mi-am irosit vremea.

Ce-am făcut azi? La prânz, am mâncat foarte bine; am luat nişte roşii cu mozzarella, o limbă de mare – pe care am trimis-o înapoi la bucătărie, prima dată ca să mi-o prepare şi a doua oară fiindcă se răcise în timp ce mi-o preparau – şi o farfurie de pricomigdale prea dulci.

I-am făcut cinste Victoriei: opt sute de marafeţi pentru un prânz între amice este prea la fix.

Un bou ne-a trimis o sticlă de Bollinger, pe care am golit-o. Din politeţe.

Au venit să ne vadă Julien, David şi David, respectiv fiul unui cântăreţ foarte cunoscut, cu care mi-am pus-o, fiul unui PDG foarte important, cu care mi-am pus-o, şi fiul unui fost ministru cu care nu mi-am pus-o, fiindcă e foarte nasol.

M-am salutat cu patruzeci şi două de persoane, dintre care şase îmi erau necunoscute şi mi-au fost prezentate.

Un Ferrari Maranello, înmatriculat în Luxemburg, mi-a reţinut atenţia. Din păcate, proprietarul lui nu s-a arătat.

Fiul ex-ministrului, care e foarte nasol, s-a dus să-şi atingă o linie la căcăstoare, iar fiul cântăreţului foarte cunoscut şi cel al PDG-ului foarte important au luat-o în pleaznă, cu multă vervă, pe mama fiului de ex-ministru, pe care respectivii lor taţi o dăduseră cu roatele în sus de nenumărate ori.

Înzăpezit şi înzdrăvenit, fiul ex-ministrului, întors de la căcăstoare, profită de faptul că fiul cântăreţului foarte cunoscut se îndepărtează ca să facă albie de porci – prin intermediul celularului – garajul Porsche, care nu mai termina cu reparatul cutiei lui de viteze, masacrată în timpul unei curse, de altfel pierdută, împotriva unui oarecare Andrea, pe o şosea de centură, la trei dimineaţa, cu două zile în urmă, aşadar, în acel moment, fiul ex-ministrului îmi dă de veste că foarte cunoscutul cântăreţ nu mai avea nici o leţcaie.
— Şi totuşi fii-su nu se mai dă jos din Porsche!?
— Semn exterior şi elementar de bogăţie. Abia dacă reprezintă ceva mai mult decât un 8210.
— Ah!

Şi voi, care visaţi la opulenţa noastră izbitoare şi strălucitoare... asta nu-i decât o faţadă. Lovele, tărtăreţe, amici, case unde vrei şi unde nu vrei, relaţii peste tot... Dar n-ai niciodată nimic de făcut. Şi te scuipi în gură cu toată lumea.

Adevărul este că nu simţim decât o profundă lehamite, fiindcă nu mai avem ce să ne dorim.

Lumea e prea mică; la opt ani, ai înconjurat-o deja de două ori, în business class...




Se înserează şi, când se înserează, Parisul îşi schimbă culoarea şi sensurile.

Sunt într-un taxi care merge de-a lungul cheiurilor; am coborât geamul, ca să pot fuma. În câteva clipe, voi sta într-un loc precum Avenue, Hotel Costes, Maison Blanche, Nobu, Xu, Man Ray, Korova, Chez Diep, Market, Tanjia, Stresa sau chiar Plaza, unde voi lua, la cină, pateu de crab şi, bineînţeles, un vin demi-sec sau nu voi cina deloc, ci voi bea un Cosmo sau o votcă simplă, voi fuma ţigară de la ţigară şi voi schimba saluturi cu oamenii.

Sibylle este în Courreges din cap până-n picioare, iar Chloé îmi arată, beată de încântare, noua ei geantă Dior. Amândouă sunt blonde şi inteligente. Toate trei împreună cântărim mai puţin de o sută patruzeci de kile.

Le aduc la cunoştinţă ultimele răutăţi ale lui B.

B, mai cunoscut de prietenele mele sub porecla de Ticălosul B sau sub aceea de Omul-Care-Mi-a-Frânt-Inima.

B are ochii plini de stele şi un zâmbet îngeresc, care îi disimulează relele intenţii.

Într-o seară de beţie la Queen, îmi terminam alene a şaptâşpea votcă, întrebându-mă de ce eram acolo, tot acolo, mereu acolo, când, deodată, în mijlocul mizeriilor am zărit Seninul. Seninul de la ora cinci dimineaţa.

B, bineînţeles.

Am scăpat paharul.

Am cerut să-mi fie prezentat mintenaş şi, chiar din week-end-ul următor, ne mozoleam vârtos.

După aia, am ţinut-o toată săptămâna într-o radioasă plenitudine, fiecare întâlnire dezvăluindu-mi o nouă perfecţiune al lui B.

1. – B era băiat frumos.
2. – B avea un Aston Martin DB7 Vantage...
3. – B era haios, inteligent, ştia să poarte o conversaţie şi nu mă freca la melodie cu problemele existenţiale care muncesc creierii unui fiu de bani-gata nătântol: "Audemars Piguet sau Jaeger? Audi TT sau Boxster? Gri, cu interior roşu, ori neagră, cu interior bej? Cum să faci rost de o masa la Bains, în timpul zilelor Fashion Week? Da' de ce jenţile de la TT, care sunt cele mai frumoase, sunt cele mai puţin scumpe?!"
4. – B citea... cărţi!
5. – B mi-a pus-o şi m-a pus pe picioare.

Ei da, pentru prima şi ultima oară m-am lăsat prinsă în laţul acestui truc vechi de când lumea şi port în mine durerea seculară a Virtuţii Trădate, pe care noi, femeile, o îndurăm de secole, din pricina acestor monştri ahtiaţi după coituri fără viitor.

Dar ăsta nu era decât preludiul chinurilor cu care Ticălosul B avea să-mi copleşească inima curată şi ego-ul încă intact.

Aseară, B se afişase fără cel mai mic scrupul, la Bains, cu o rusoaică de un metru nouăzeci, un manechin cu picioare ireproşabile, dar cu o faţă toantă şi porcină, iar dispreţul mi-a gonit imediat decepţia, fiindcă cine ar mai vrea un gagiu atât de bou încât să-i prefere o idioată nasoală sub pretext că o întrece cu trei capete şi că vorbeşte rulând r-urile ca un ţăran din Urali?

Aparenţă... Totul este numai aparenţă...

Având ca zgomot de fond acea melodie melancolică How unsensitive a lui Sun Trust, le împărtăşesc prietenelor gândurile mele amare, le povestesc despre eleganţa lui B, în costumul lui gri, despre cheful pe care îl aveam de a face chisăliţă, cu sticla, mutra curvei ăleia împuţite, despre lacrimile vărsate în dimineaţa aia, în faţa oglinzii, despre decizia mea de a pune cruce poveştii asteia, fiindcă e mai bine să fii indiferentă şi demnă, decât nefericită şi vrednică de milă.

Sosesc paharul de Martini al lui Sibylle, Evianul lui Chloé, votca mea şi două amice ale lui B, care mă întreabă, cu ipocrizie, cum îmi merge treaba cu el; din fericire, chiar în acel moment îmi sună celularul şi mă scuteşte de a le face albie de porci. E o cunoştinţă din Monaco; ăsta mă invită la o petrecere, într-un apartament de la Bristol, iar eu nu pricep nimic din cauza accentului său care-mi zgârie timpanele şi nu ştiu cum să fac să-i refuz propunerea, fiindcă nu vorbesc italiana, apoi închid telefonul pretextând că trec printr-un tunel. Chloé îi povesteşte lui Sibylle că, alergând după un taxi, pe Avenue Gabriel, era cât pe ce să-şi rupă călcâiul, şi, atunci, Sibylle şi cu mine o întrebăm, îngrijorate: "Care, ăla de la pantofii tăi Gucci?" Dar ea ne-o-ntoarce, foarte agasată: "Nu, călcâiul piciorului meu!" Venindu-ne inima la loc, dăm din cap, iar eu o întreb pe Chloé ce învârtea pe Avenue Gabriel, că doar pe acolo nu-s buticuri, dar ea se face că plouă, prin urmare mă întreb dacă nu cumva îmi ascunde ceva, fiindcă pe Avenue Gabriel stă B. E mult de când nu ne-am mai văzut, aşa că avem să ne spunem o grămadă de chestii; le vorbesc de o amică de-a mea, manechin, pe care ele n-o înghit şi care este în paginile People din Gala, iar Sibiylle mă întreabă dacă o cunosc cumva pe una, Gudrun, apărută, luna asta, pe coperta lui Vogue, o târâtură care, în trei săptămâni, şi-a pus-o cu tot Parisul, oare fostul Sibyllei s-o fi numărând şi el printre ăia sau nu? Apoi ne exprimăm acordul în privinţa plăcerii cu care am masacra toate manechinele ce bântuie prin Arondismentul al VIII-lea al Parisului, iar eu le liniştesc spunându-le că fetele din est au doar nişte oase frumoase şi că fac mai mult muie decât poze.

Chloé îmi ţine isonul, afirmând că "ei" le regulează, dar că "ei" nu le iau de neveste pe alea, iar eu spun că, până una-alta, nici pe noi, însă nimeni nu face haz. Nu cădem de acord asupra problematicii unui scandal politic ce umple ziarele în acest moment şi, atunci, ca să le dovedesc că am dreptate, scot din geantă articolul unde Paris Match prezintă afacerea incriminată, dar Chloé îl sună pe fiul unuia dintre principalii protagonişti, care ne dezvăluie adevărul, aşa că, suntem atât de uluite, încât rămânem fără cuvinte timp de cinci minute. Sibylle îmi arată textul mesajului pe care i l-a trimis gagiului ei în toiul nopţii, iar eu o bălăcăresc fiindcă sunt împotriva textelor trimise la patru dimineaţa; după mine, să înşiri nişte cuvinte care defilează pe ecran, cu majuscule, înseamnă o dovadă de slăbiciune: SĂ-ŢI ADUCI AMINTE DE MINE CÂND COPIII TĂI SE VOR DROGA ŞI SE VOR PROSTITUA. Eu i-aş fi sugerat mai degrabă: AI SĂ CRĂPI SINGUR ŞI DOAR DIN VINA TA! Sau mai bine cântecul lui Aznavour Mais où sont passés mes vingt ans?, pe robotul lui. Ne hotărâm să-i zgâriem Mercedesul cu două locuri, când vom pleca de la crâşmă. Celularele noastre sună în acelaşi timp. Sunt nişte prieteni care ajung în câteva minute, exact atât cât avem nevoie ca să vorbim de fetele încornorate care au obiceiul să-şi radă în cap rivalele, şi în mintea mea încolţeşte o idee diabolică, dar n-o aprofundez.

Îi observ pe oamenii din jurul nostru, avantajaţi de lumina lumânărilor – sub neoanele din metrou n-ar mai fi atât de frumoşi –, privesc o Avenue Montaigne imaculată: văd străini, buticul Fendi, văd nişte Porsche cu numere de Monaco şi nişte Ferrari în toate culorile, văd ambasade, dar nu văd nici o brutărie; şi îl mai văd pe unul dintre foştii mei iubiţi, pe trotuarul din faţă. În noaptea care se lasă, pluteşte un fel de muzică de fond; văd dealeri care seamănă cu nişte adevăraţi oameni de afaceri, îi văd şi pe fiii lor, care seamănă a dealeri. Un Porsche negru, cu numărul 750NLY75, trece încet, ca şi cum ar aluneca, iar eu îmi amintesc că, mâine dimineaţă, am de făcut un avort.

Taman în momentul ăsta, tipul de la masa alăturată, care nu-i deloc urât, intră în vorbă şi ne întreabă, pe Sibylle şi pe mine, dacă suntem angajate la vreo agenţie; noi rânjim mânzeşte, apoi ne luăm nişte mutre nespus de tâmpite şi de interesate şi ne punem pe discutat înălţimi, greutăţi, parade, forografii. În cele din urmă, ne dă cartea lui de vizită, pe care figurează logo-ul unei importante agenţii de manechine, un nume italian şi titlul de "recrutement director", în timp ce pufnim toate trei într-un râs nebun, întretăiat de ţipete nestăpânite, adică râsul nostru obişnuit, iar Sibylle îşi scoate portvizitul din geanta Courreges şi ia o carte de vizită din portvizit, pe care i-o întinde, zâmbind insolent:
— Iată adevăratul logo al agenţiei tatălui meu; cât despre directorul de recrutare, ia masa la mine acasă, o dată pe săptămână. Şi nu eşti tu ăla.

Impostorului îi cade falca, apoi pe chip i se lăţeşte un surâs enigmatic, iar eu îmi spun că are un aer de mârlan, de brută, dar că, într-adevăr, nu-i deloc, dar absolut deloc urât, el se uită la Sibylle, care zâmbeşte şi ea, dar nu ca mai înainte, şi înţeleg de ce Vittorrio (fiindcă Vittorrio îl cheamă) nu dezarmează, ci o întreabă, în cele din urmă, pe Sibylle, dacă numărul de pe cartea de vizită e al ei sau al lui taică-su, iar ea îi răspunde că-i aparţine, după care el declară că poate pleca şi chiar pleacă, pe când toată lumea îl urmăreşte, cu privirea, în timp ce traversează sala.
— Trebuie să te fereşti de tipii care poartă ceasuri Daytona şi împart cărţi de vizită false, glăsuieşte Chloé.
— Şi de fetele care se fâlfâie pe Avenue Gabriel cine ştie de ce (acesta e răspunsul meu, pe care îl consider muşcător).

Celularul îmi sună din nou: număr anonim. Vorbesc. Dar, la capătul celălalt, nu scoate nimeni nici un cuvânt.

E timpul să plecăm la Cabaret.

Plecând, dăm peste doi-trei amici iranieni şi miliardari, care merg în acelaşi loc; ei se lăfăie în două Bentley, în timp ce noi ne îndesăm, de bine de rău, şase persoane într-un TT şi într-un Boxster şi socotim că bogăţiile sunt tare prost împărţite.

În faţa locantei, zăresc maşina lui B şi mă întreb dacă nu mi-ar fi mai bine în patul meu, terminând Frumoasa Domnului sau ascultând CD-ul lui Buddha şi fumând substanţe ilicite.

Intrăm iute şi în forţă; coborâm în goană scările. Dugheana e arhiplină şi am impresia că toată lumea poartă mască pe faţă, cu două găuri decupate în dreptul ochilor; numai B are chipul descoperit.

Preţ de zece minute trebuie să schimbăm saluturi; după aia o să mă pot refugia la masa mea, întorcând spatele către Suferinţa în pulover portocaliu, cu mânecile suflecate. Desfăşor o strălucită strategie, pentru a saluta pe cine trebuie, fără să mă apropii de B; sunt aceleaşi manechine ca aseară, la Bains, şi aceiaşi bookeri sau aşa-zişi bookeri îmbrăcaţi uşchit, e normal, doar e Fashion Week, iar în aer pluteşte o idee care îi obsedează pe oameni în aşa hal, încât este de-a dreptul perceptibilă... FUCK ME I'M FAMOUS!!! Şi e prima oară când aud zbierătele lui Marilyn Manson aici, dar ce contează; toată lumea pare năucă şi ştiu, ŞTIU că, de dimineaţă, când s-au trezit, toate fetele s-au socotit ORIBILE şi că toate aşteaptă un telefon pe care nu-l vor primi niciodată. Şi mă întreb încă o dată ce fac eu acolo, când aş fi putut sta liniştită acasă, uitându-mă la Ally Mc Beal, dar, pe urmă, mă simt mai bine când îmi dau seama că, dacă le-ai întreba pe toate persoanele prezente ce învârtesc acolo, jumătate dintre ele ar izbucni pe dată în lacrimi. Cealaltă jumătate ar răspunde, agasată: "Păi, doar e Fashion Week!?!" sau chiar: "Because it's Faaashion Week!", dar astea sunt manechinele, nu trebuie să le pui prea multe întrebări, bietele de ele sunt sleite, au defilat toată ziua şi, oricum, peste două zile pleacă la New York şi n-or să ne mai calce pe nervi până la sezonul viitor.

Este din cale afară de cald şi toată lumea vorbeşte englezeşte, nu contează, trei votci şi câteva complimente tratate cu sictir mai târziu, nimic numai contează. Decât "pe cine are el" şi să-mi reziste, în umezeala înconjurătoare, bretonul pe care l-am tuns, la Tony and Guys, azi dimineaţă, la ora şaişpe. Şi câmpul de vedere al lui B care cuprinde prea mult masa noastră; îi cer lui Sibylle să-mi semnalizeze când şi cu ce frecvenţă îşi întoarce B capul spre mine, pentru că aş vrea

1. – să nu mă bucur degeaba,
2. – să-i arăt o indiferenţă regală, dar să ştiu totuşi dacă se uită ŢINTĂ SAU NU la mine.

— Stai, a apărut tipul de adineauri, îmi spune ea, încântată.
— Aşa-zisul booker de la taică-tu?

Răspunsul e afirmativ şi trebuie să ne dăm complet drogate, deşi nici măcar n-avem prafuri; facem tot circul acesta pentru a justifica zecile de drumuri dus-întors la toaletă, ca să trecem pe lângă masa lui Vittorrio, căci don'şoara Sibylle ar vrea să repereze mutra amicilor şi numele de pe sticlă, este oare numele lui Vitttttorrio? Absolut deloc; Vittorrio chiar n-are profilul unui gagiu care face cinste cu o sticlă. De altfel, cu fata care vorbeşte el are ea ce are; e drăguţă? Dacă da, e mai drăguţă decât ea? Ah, da, şi de ce, mă rog? Da' ce tot îi povesteşte aşa, ore în şir? Însă eu îi spun lui Sibylle să nu-şi facă sânge rău pentru boarfa aia, fiindcă, dacă dezbate cu el procentul din câştigurile ei fabuloase, pe care i-l va da, după ce o va face super top model, proiectul nu are nici un spor, căci Vittorrio NU este booker, şi, pe deasupra, tipa n-are nici măcar geantă de firmă. Sibylle se linişteşte, iar eu pot, în sfârşit, să mă întorc la masă, să mă aşez şi să-l urmăresc pe B după pofta inimii. Între timp, s-a şi făcut de patru, iar Cassandre soseşte de cine ştie unde şi-mi zice că e timpul să ne topim din locul ăsta, care s-a golit deja pe jumătate.

Ies de la Cabaret cu părul vâlvoi, având poftă de orice, numai să mă întorc acasă nu, în ciuda indignării manifestate de Sibylle, Chloé, Julien, David şi David, care se duc la căşile lor din arondismentele al XVI-lea, al VII-lea şi al VIII-lea, şi nu înţeleg cum de mai pot rezista: "Nu ţi-e lehamite să mai ieşi?... Nu ţi s-a luat de Queen?... Ce naiba, nu eşti obosită?..."

Dar nu sunt prea convingători, aşa că o iau pe Cassandre de braţ şi, în ultima clipă, ne înghesuim într-un Ferrari ce aparţine celui mai bun amic al lui unchi-su, care încă se mai ţine de crailâc, în ciuda celor cincizeci de ani şi a celor două fiice, care au vârsta noastră, şi pe care nu le iubeşte. Până la Queen, facem mai puţin de un minut, ţinând cont de iuţeala vehiculului şi de vecinătatea celor două crâşme.

Parcăm pe Champs, maşina are numărul 456GT75. Azi este o seară Ministry of Sound, pare-se; în faţa intrării e coadă de cincizeci de metri, la care este evident că nu stăm. Conform obiceiului, muzica este atât de tare, încât ai zice că se cutremură pereţii; arunc un ochi prin sala pătrată şi constat că "e toată lumea".

Punem stăpânire, în câteva secunde, pe boxa centrală; pe cele patru mese care ne înconjoară, şaizeci de persoane, agăţate de plasă, se strivesc, ţopăie şi urlă când se fac auzite primele note din acest genial cântec al lui Silicon Soul.

Dau de Victoria, deja dusă, care îmi face cunoscut că are prafuri; îmi arunc geanta pe banchetă şi mă duc în goană la toaletă. Victoria măsoară un metru optzeci, mă-sa e prinţesă, iar ea e dotată cu cea mai puternică personalitate cu care am avut vreodată de-a face, aşa că îmbrânceşte pe toată lumea, zbierând că e o very important person şi că very important persons nu stau la coadă ca să se pişe, îl pupă pe gagiul de la căcăstoare, gheruindu-i torsul, apoi mă împinge după o uşă şi îmi strecoară un pacheţel, care trebuie să conţină chiar o linie, iar eu fac ceea ce am de făcut.

La celălalt capăt al sălii, un ciumete fără importanţă o fixează pe Cassandre cu prea multă insistenţă, îmi dau seama că e un gagiu cu care s-a regulat acum un an, înainte de a se duce la Londra, pentru studii; îi spun despre el, i-l arăt, dar, ce să-i faci, nu-l recunoaşte.

Eu mă întreb din nou ce naiba învârtesc pe acolo, când aş fi putut sta liniştită la mine acasă, să, cine ştie, să dorm, de exemplu, când, deodată, mă înhaţă cineva de mijloc; mă întorc, este A, A în persoană, cu un zâmbet încremenit pe chipul alterat din pricina exceselor, poate de cinşpe ori mai dus decât mine, mai dus decât toţi câţi se aflau la Queen, la un loc. Îi zic "bună", îl privesc cum părăseşte sala clătinându-se, acum aud muzica house în modul minor. Mă aşez brusc pe locul meu şi îmi golesc cupa dintr-o sorbitură. Cassandre mă întreabă ce am, îi spun de prezenţa lui A, ea mă înţelege fără altă explicaţie, dar e prea burduşită cu prafuri ca să mă poată consola şi, oricum, aş trimite-o la plimbare.

A s-a întors; după toate semnele, a fost să se îndese cu prafuri până la refuz, masa lui este – de departe – cea mai overcrowded din Queen, iar eu nu izbutesc, în ciuda tuturor eforturilor, să-i disting silueta electrizată printre manechinele, cretinii şi fleoarţele care îl înconjoară şi îl maschează; sunt silită să urmăresc Reverso, de după plasă. A este o epavă, se dă la tot ceea ce are fustă şi trece pe lângă el, iar chipul lui aproape că nu mai exprimă nimic uman. Se regulează, literalmente, pe banchetă, cu o individă abjectă, adunată de pe la periferie, şi îmi spun că e jalnic, atât de jalnic, încât nici nu-mi mai pasă de mutra lui. Timp de o secundă. Pentru că, după aceea, A se ridică şi dialoghează prin semne cu unul dintre prietenii lui, schiţând acel zâmbet radios care îi luminează tot chipul şi îi îngustează colţul ochilor; îmi dau seama cât de mult continuă să însemne pentru mine şi, mai bine de două minute, nimeni din local nu-şi dezlipeşte privirea de acest fenomen, iar toate "fostele" lui îl fixează cu un aer ciudat. Şi alte fete se holbează la el, deşi abia se ţine pe picioare, iar eu înţeleg că A va fi mereu câştigător, orice ar face, în ciuda detractorilor şi a mârşăviilor lui.

Nici n-am habar de ce mai vin să sufăr pe aici,
În ăst tractir instituţional, ce face dragostea fărâme.
Aici, tu nu vei însemna nimic şi pentru nimeni.
Nu-nsemn nici eu nimic, în faţa lui.

Mă duc la toaletă, să isprăvesc prafurile.

Întoarsă în sală, mă îndrept spre A. Le ocolesc pe putorile adunate ciorchine, A este prăbuşit pe banchetă, cu ochii rătăciţi, îmi întinde braţele, mă aşez lângă el, îl întreb ce mai face, nu-i înţeleg răspunsul alcătuit din sunete nearticulate, bâiguie că trebuie să stăm de vorbă, că nu ne-am mai văzut de mult, că să mergem la el să tragem nişte prafuri, să discutăm, îmi vine să-i spun nu, dar nu pot. Plecăm împreună – o dată în plus – de la Queen.

Mergem, unul lângă celălalt, spre staţia de taxi, el nu-şi ia niciodată maşina când merge la petreceri, ştie că nu va putea conduce; eu sunt cea care îi indică şoferului itinerariul şi îi întinde o bancnotă şifonată.

Mireasma familiară din apartamentul lui, peste tot poze cu nenumăraţi prieteni, peisaje din ţări îndepărtate, chipuri drăguţe, de idioate, icoane – fragmente din viaţa lui de sibarit monden, în care nu am loc. Ne întindem pe canapeaua atât de bine cunoscută mie, scoate din buzunar "bile de zăpadă" învelite în foiţă, le pisează cu un card de parcare şi le împarte în zece linii atât de albe, încât, în ciuda întunericului, se disting cât se poate de bine. Trage câteva şi-mi întinde bancnota de un pol, iar eu iau ceea ce mi-a lăsat. Apoi, dă drumul combinei muzicale, pune Brassens şi Léo Ferré, ca de obicei, şi mă priveşte, în timp ce şuşoteşte cuvintele cântecelor.

Mereu aceeaşi profesiune de credinţă a eternului celibat, aceeaşi apologie a libertinajului, toate astea pentru ca să înţeleg... ştiu deja.

Ore în şir, până mă va fura somnul, nu mă voi gândi la nimic, voi trage drogul pe nas şi fumul pe gură şi nu voi fi conştientă decât de braţul lui, care mă cuprinde, de umărul lui, pe care mă odihnesc, nu-mi mai simt nici măcar trupul istovit, nici măcar capul, din pricina căruia ar trebui să urlu de durere.

Acasă la A, timpul nu mai există; la ora şase dimineaţa, clepsidra, răsturnată pe o parte, zace inertă, imobilizată de vocea poeţilor, de cântecele altor vremuri, de cocaina atemporală, iar, pe canapea, fata va avea mereu douăzeci de ani.

Îmi privesc umbra portocalie, care dansează pe perete; ar putea fi umbra oricui.

A face parte dintre acei oameni pierduţi, agăţaţi de paradisurile artificiale şi de păcatul neînsemnat, îndrăgostiţi de toate cele pe care încă nu le-au avut, şi care vor sfârşi singuri.

Tot acest timp, toate aceste chipuri, toate aceste ţipete de plăcere, aceste îmbrăţişări fără iubire, în zori, când noaptea e pe ducă, şi ziua încă n-a venit, orgasmul ia sfârşit, ochii ţi se limpezesc, camera nu mai e decât un bordel, Baudelaire e mort, iar în braţe nu ai decât o curvă...

În jacuzzi, mi se face frig. Iar şampania nu o beau. Lumânările luminează carnea noastră umedă, cenuşie, în clar-obscurul zorilor care se strecoară prin jaluzele, sinistru decor, mereu acelaşi.

El mă sărută, dar ochii îmi sunt deschişi şi, de aici, disting fire blonde într-un pieptene şi ambalaje de prezervative, zăcând, golite, pe jos.

Sunt obosită.

Iar el îmi pune Viaţă de artist a lui Ferré şi îmi declară că ăştia suntem noi, că asta e povestea noastră; ochii săi, goliţi datorită exceselor, se adâncesc în ai mei şi încerc să regăsesc în ei lacrimile mele, dar nu zăresc nimic. Notele chinuitoare, care tulbură zorii şi tăcerea, spun chiar povestea noastră eşuată, râsetele uitate, sentimentele care n-au fost spuse, regretul de a simţi că totul s-a sfârşit şi că nu mai poţi face nimic.

"Ce mi se fâlfâie!", zice Ferré, în şoaptă. Şi A îmi spune că, într-o zi, i-aş putea scrie acest cântec.

Îţi cauţi fericirea, dar treci pe lângă ea
Şi nu te mulţumeşti să ştii că eşti iubit....
Zadarnic vrei, sub viciu, s-ascunzi o jale grea,
Căci boala de iubire e greu de lecuit...
Dar asta nu mai este vina ta.

Din taxiul care mă duce acasă, privesc Parisul, care defilează în sens opus, şi fumez un chiştoc de care nici n-aveam chef. Concorde Lafayette se înalţă deasupra mea şi îmi amintesc o seara din iarna trecută, când aşteptam să intrăm la cinema, stând pe o bancă din faţa hotelului, înfăşuraţi în paltonul tău: "Ne vom întâlni toată viaţa", tu ai spus asta.

De fiecare dată când trec pe acolo, mi se pare că văd siluetele noastre îmbrăţişate, dar pe bancă nu e niciodată nimeni.

Trecutul...

Mă revăd aşteptându-te răbdătoare, pe Rue du Faubourg Saint Honoré, în faţa lui Hermes, tu te întorceai din călătorie şi voiai să mă vezi, întârziaseşi, era ora două noaptea, dar nu-mi era frig.

Şi când cutreieram Parisul pe scuterul tău, după ce îţi fusese luat permisul de conducere, întâlnirea de la sfârşitul verii, şi cina aceea, de la Saint Germain, când băusem prea mult vin de Sancerre şi nu mai puteam înghiţii nimic.

Şi toate acele nopţi, lângă tine, în patul tău, cu care mă obişnuisem în asemenea măsură, încât puteam visa în el, ca în patul meu.

Şi Sinatra, Pavarotti, Léo Ferré, Paris Derniere şi Baudelaire...

Acum, ştiu că le citeşti versuri şi altora, de aceea s-a sfârşit totul.

Am spus asta de atâtea ori, dar, acum, o fac pentru ultima oară, tu ai ales.

Tu ai preferat să duci viaţa asta de tâmpit, fericirea ne-ar fi plictisit. Vom crăpa fiecare de unul singur.

Acum, aud din toate părţile poveşti despre tine, în care nu mai sunt eu vedeta, aud de insuccesele sau de cuceririle tale, iar când vorbesc eu despre noi, la trecut, îmi râd toţi în nas...

Pentru că zic "noi".

Au dreptate.

Încep să devin conştientă de ceafa şoferului, de zgomotul motorului şi de ţârâitul ploii pe acoperişul maşinii. Stopul se schimbă, devenind verde, iar eu simt doar o nesfârşită oboseală...

Străzi pustii, cu trotuarele ude, ieşi în oraş, te culci târziu, toată lumea asta, senzaţia asta de arsură în piept, picioarele care ţi se înmoaie. Mi-e greu să respir.

Nu am chef de nimic, nu ştiu ce să fac, nu vreau să dorm, nu vreau să rămân trează. Nu mi-e foame. Nu vreau să fiu singură, nu vreau să văd pe nimeni. Am impresia că mă aflu suspendată. Sunt doar complet dusă.

Adevărul iese încet la lumină şi mă lasă pustiită... A... chiar A... Ce mi se fâlfâie!




Plec singură de la spital. Mama m-a adus azi dimineaţă şi, după aceea, a plecat la reuniunea pe care o avea. Ar fi trebuit să mai stau, dar le-am aiurit pe infirmiere şi am întins-o pe şest. Mă doare burta. Am întâlnire cu Sibylle la barul de la Plaza şi nu găsesc taxi.

Sunt îmbrăcată cu pantaloni negri, de in, cu un pulover negru, pe gât, cu jacheta mea de piele şi m-am încălţat cu pantofi negri, Nike. Ochelarii de soare îmi ascund faţa pe jumătate. Nu plâng. Aş vrea doar să găsesc un taxi.


Îi spun şoferului să oprească cum intră pe Avenue Montaigne, am chef să merg pe jos. Nu mă gândesc la nimic. Oamenii alergă, grăbiţi, şi dau peste mine. Intru în hotel, portarul mă recunoaşte şi îmi zâmbeşte. În hol, stă un saudit care citeşte un ziar în arăbeşte, mă întâlnesc cu o cunoştinţă, am impresia că mă trezesc dintr-un vis urât, azi e o zi ca toate celelalte.

Sibylle e deja aici; poartă bascheţi Yojhi Yamamoto, creaţi pentru Adidas, un mantou de vizon şi două inimioare Perrin în urechi. Citeşte 199.000 lei, pe după ochelarii de soare.
— Ai întârziat, ce-ai învârtit?
— Mi-am făcut un avort.

Nu m-a auzit ori nu m-a ascultat; îşi închide, cu un gest brusc, cartea şi încearcă să aprindă o ţigară cu Dupont-ul, care nu merge.

Trebuie să iau un Di-Antalvic, îi apuc paharul, crezând că e suc de fructe, şi mă înec.
— Ce-i asta?
— Bellini Martini.

Sibylle n-are obiceiul să-şi înceapă ziua la ora şase seara; comand aceeaşi chestie ca ea şi o întreb ce nu merge.
— Taică-meu, ca întotdeauna.

Şi-a pierdut mama la vârsta de trei ani. Sinucidere. Stă singură, cu taică-su, prototipul fustangiului de cincizeci de ani, mare sculă, drogat, terminat.

Sibylle îşi scoate ochelarii şi îşi arată ochii înroşiţi, îmi spune că nu mai poate suporta toanele, violenţa lui taică-su, toţi tipii ăia burduşiţi cu heroină, din salonul lor, în toiul nopţii; nu mai poate să-şi ia micul-dejun cu manechine rusoaice de cinşpe ani şi cinele în doi cu bătrânul, la care n-au ce să-şi spună; nu mai îndură să vină de la şcoală şi să găsească apartamentul pustiu, să-şi sune babacul pe celular şi să i se răspundă că e în Bali sau la Rio pentru o săptămână, să stea zile întregi singură, doar cu servitoarea filipineză; nu mai vrea să ştie de iahtul de la Ibiza, cunoscut ca fiind cel mai deocheat loc de petrecere din Baleare, de scandalurile prezentate pe larg în presă.

Nu ştiu ce să-i spun; de fapt, îmi este absolut perpendicular.

Ea îi dă înainte cu jelania, trăgând, nervoasă, dintr-un Marlboro Light american:
— Mi-a dat iar lovele ca să mă duc prin prăvălii, mă doare-n cur de lovelele lui, mi-e geanta plină cu lovele, dar nu mă-ncălzesc cu nimic, iau Prozac de la şaişpe ani, iau hapuri ca să adorm, ies în fiecare seară, trag la măsea, mă îndes cu prafuri, fac crize de isterie, bocesc, zbier şi el îmi dă lovele, lovele şi iar lovele, na, uită-te şi tu!!!

Şi scoate pumni de bancnote din geantă, izbucnind în plâns.
— Stai de vorbă cu o asistentă socială; o să te declare independentă, ai să locuieşti singură şi scapi de el.

Celularul ei sună, rupând o tăcere apăsătoare; Sibylle se smiorcăie şi răspunde; conversaţia nu durează decât câteva secunde.
— Era Vittorrio.
— Poftim?
— Da, Vittorrio m-a sunat ieri, când pleca de la crâşmă; era cinci dimineaţa, eu mă umflasem de plâns, închisă în camera mea, fiindcă toată casa era plină de boi purii şi de putori care o mai puseseră de o băută, mai să intre şi peste mine, cu muzica – nişte rock-uri din anii '70 – răcnind, cu tati dus de tot cu pluta. I-am spus lui Vittorrio să vină, aş fi chemat pe oricine să vină, am găsit prafuri pe o masă, le-am tras pe nas şi, până la urmă, ne-am regulat. A fost foarte drăguţ, foarte înţelegător, am vorbit mult despre mine, despre taică-meu, despre viaţă în general. Nu regret absolut nimic, a fost bine.

Oftez:
— Dacă ţi-e bine cu el, atunci cu atât mai bine...
— Oh, ştii, la început, am vrut doar s-o punem, dar, până la urmă... O să văd...
— Sigur, spun, încurajând-o.
— Vine, mă anunţă ea, te las.

Afară, strălucirea soarelui mă orbeşte; îi spun la revedere lui Sibylle şi hotărăsc să dau o raită prin câteva buticuri. Traversând pe aleea opusă, cât pe ce să fiu călcată de Vittorrio în persoană, la volanul unui 993, care, cu siguranţă, nu-i aparţine, şi, cu inima strânsă, o văd pe Sibylle urcându-se în maşina ce dispare înspre Place de l'Alma, cu o zvâcnitură nervoasă.

Nu pot face nimic, cu atât mai rău pentru ea.

Sărăcuţa Sibylle, prea frumoasă, prea bogată, micuţa de care nu-i pasă nimănui.

Aseară am ieşit; am fost la Cabaret şi la Queen, apoi m-am "înzăpezit", împreună cu A, până la şapte dimineaţa, am dormit trei ore şi, după aia, m-am dus să-mi fac avortul.

Mă temeam de ce va fi după aceea, dar după aceea n-a fost mare lucru, am băut ceva cu o amică depresivă, iar acum mă duc prin prăvălii; astăzi e o zi ca celelalte.

Traversez ca să mă duc la Dior, privirea mea îndreptată spre orizont se opreşte asupra Pieţii François Ier şi mă gândesc la o poveste terminată înainte de a fi început şi la nişte cărţulii de Georges Bataille, pe care le-am împrumutat şi nu mi-au mai fost niciodată înapoiate, spre marele meu regret.

Am impresia că vitrina cu lux calm şi moarat nu-mi reflectă imaginea. Astăzi sunt incapabilă să-mi joc rolul pe scena luminată a lumii. Sunt la Dior şi par foarte pasionată de catalogul de Accesorii, dar, în realitate, dau paginile fără să le privesc şi rătăcesc. Rătăcesc printre hanţe extravagante, genţi ca o şa de cal, D-uri, I-uri, O-uri, R-uri; în dugheana asta absurdă nu-i greu să deosebeşti reuşita de eşec. Eşecul, întruchipat de o fiinţă îmbrăcată în uniformă neagră, stă în spatele casei şi verifică limita cifrei urmate de zerouri de pe cardul auriu al unui bărbat cu care s-ar fi putut căsători. Eu pipăi ţesătura zebrată a unui costum de baie, care, la anul, nu va mai avea nici un chichirez; îl iau. Trec printre libanezele împopoţonate, urmez şirurile de etichete cu preţuri, cum îşi urmărea Degeţel pietricelele.

Pe braţul meu marmorean se îngrămădesc umeraşele pe care atârnă, ca nişte spânzuraţi, zdrenţe luxoase pe care nici măcar nu le voi purta. Totuşi le cumpăr. Ies din butic fără să ştiu încotro s-o iau. Avenue Montaigne străluceşte plină de o imaculată seninătate, pe care eu nu o simt. Sunt ca prostită, ochii îmi sunt deschişi, dar nu văd nimic. Fac câţiva metri. O altă vitrină. Şi privirea îmi cade pe o salopetă anormal de mică. Nu înţeleg. O examinez. Prin cracul minuscul nu mi-ar trece nici măcar mâna. Continuu s-o privesc, uluită. Şi constat că toată vitrina are modele de aceeaşi mărime, papuci micuţi, cămăşi mititele, un minuscul mantou so smart, cu năsturei purtând sigla firmei... Revin la suprafaţă. Mi se taie răsuflarea, de parcă aş fi încasat un pumn între ochi; o durere atroce mi se răspândeşte în tot corpul, o durere pe care nici o vorbă, nici un gest nu o poate consola şi care face ca obrajii să-mi şiroiască de lacrimi amare, lacrimi adevărate, al căror sens îl uiţi când le tot verşi pentru fleacuri, lacrimi care îmi plâng pruncul pe care îl aveam în pântece şi care nu se va naşte niciodată...

Suspin, plină de jale, pe Avenue Montaigne, în faţa vitrinei lui Baby Dior. Mâinile, cu care îmi strivesc buzele, tremură, capul mi se pleacă, picioarele de abia mă mai ţin, am scăpat pe jos preţioasele mele sacoşe cu cumpărături...

Mi se întinde o batistă. Ridic capul. Prin perdeaua de lacrimi care îmi înceţoşează privirea abia desluşesc un necunoscut. Mă şterg la ochi, îmi suflu nasul ca o fetiţă cuminte. Acum, ochii mei sunt în stare să-l vadă pe îngerul milostiv. Chiar are un chip de înger. Ochii lui umbriţi de gene imense scânteiază; este trecut de douăzeci de ani, îmi zâmbeşte:
— Ţi-e mai bine?

Îmi întinde sacoşele. În cealaltă mână ţine alte sacoşe. Întind mâna.
— Nu, astea sunt ale mele. Cred că ne cunoaştem, de-aia mi-am permis să te deranjez. Pot să te conduc până acasă sau să-ţi găsesc un taxi, dacă n-ai chef de prezenţa mea. Nu eşti în stare să mai umbli prin magazine.

Dau din cap fără să scot un cuvânt şi mă întorc pe călcâie. Deja m-am îndepărtat de el. Acum câteva secunde, credeam că nimic nu mă va mai putea ridica, picioarele încă îmi tremură, nu mai ştiu de ce, nu e momentul potrivit pentru o dragoste la prima vedere.

Păşesc încet. Ştiu că, măcar de data asta, n-am să plâng în taxi. Îmi place acest soare de pe pielea mea, mirosul de curat al părului meu, această atmosferă nonşalantă şi veselă. Mi-e foame de viaţă; încercările te încovoaie, dar nu te doboară. Viaţa continuă. După câţiva metri, mă întorc zâmbind, exact la timp, ca să-l văd urcând într-un Porsche negru şi trântindu-şi cumpărăturile pe scaunul pasagerului; sunt orbită de soare şi, la început, nu-i pot distinge placa de înmatriculare. El demarează şi, în sfârşit, îi văd numărul: este 750NLY75.

Apoi, dispare în vuietul motorului... Îmi aprind o ţigară.

Atât timp cât pe Avenue Montaigne va mai rămâne o rază de soare, o să am chef să cred în fericire...




Încă nu m-am prezentat. Părinţii mi-au pus numele Ella, dar am urât întotdeauna prenumele ăsta de fetiţă cuminte şi alintată, aşa cum eu nu sunt. Pentru prieteni, eram Elle, dar nu-mi plăcea nici să mă cheme ca pe fata care trece pe stradă sau ca pe o revistă feminină, ca pe un super top model ori ca pe cea care a făcut o prostie.

Şi, atunci, m-am botezat din nou, pentru mine însămi şi pentru cei ce vor înţelege.

Mă numesc Hell; sunt predestinată.

Am iubit întotdeauna suferinţa. Mă complăceam să-mi exacerbez decepţiile, reflexiile amare; comunicarea defectuoasă cu părinţii, lipsa de înţelegere a celorlalţi copii, cruzi şi mărginiţi, cu toţii, şi de care nu puteam avea pretenţia să mă apropii, distanţa la care am fost ţinută până la sfârşitul adolescenţei, când am înţeles că era mai bine să mă prefac că ştiu mai puţin decât ceilalţi şi, la urma urmei, să fac pe proasta..., cam atunci am început să presimt că viaţa este absurdă, lucru confirmat de numeroasele mele lecturi, atunci am atins cu degetul pustiul sufletesc, de atunci mi-am pus tot mai des întrebarea "la ce bun?" şi mi s-a părut intolerabilă, de atunci am văzut că fiinţa umană, în care voiam să cred, era pervertită în fel şi chip, am văzut gaura neagră a viitorului, care avea să aducă, inevitabil, moartea şi adevărata gaură neagră, de atunci am început să fiu muncită şi de alte gânduri asemenea, pe care nici măcar nu mă mai chinuiam să le alung.

Apoi, am făcut avortul.

La început, n-am simţit nimic altceva decât un soi de satisfacţie abjectă, văzând că intuiţia, care mă făcuse să prevăd suferinţa, se confirma.

Şi o uimire: că nu sufeream.

Această conştientizare a avut loc în faţa magazinului cu hăinuţe pentru copii, la câteva ore după operaţie. Atunci, mi s-a tăiat respiraţia, am avut senzaţia că în ţeasta mea exploda o jerbă de scântei...

Criza care a urmat m-a speriat chiar şi pe mine...

Nu prin violenţa ei, ci datorită faptului că mi-era imposibil s-o controlez.

Printr-un straniu paradox, contemplarea propriilor emoţii mă pusese la adăpost de suferinţele pe care le voi numi tangibile, pentru că au o origine definită; eram o maşină programată să simtă, plângând când voiam să plâng, râzând când voiam să râd.

Dar durerea pricinuită de pierderea acestui copil nu era controlabilă şi nu puteam înţelege modul ei de manifestare; de exemplu, lucrul care mă îndurerează cel mai mult, când mă gândesc la el, este că nu ştiu unde să mă uit şi, atunci, mă uit spre cer.

În acel moment, când am înţeles că suferinţa nu era decât un mijloc de a scăpa de platitudine, de a atinge sublimul, aveam şaptesprezece ani. Şi totuşi, nu această încercare şi nu durerea pe care mi-a pricinuit-o şi încă mi-o pricinuieşte au făcut din mine ceea ce sunt.

Nu ştiu nimic despre deznădejdea care urlă în mine şi împotriva căreia nu pot face nimic.




În noaptea asta, în triunghiul de aur, a explodat o bombă. Avenue George V, Champs Elysées, pe latura cu numere impare, şi Avenue Montaigne sunt parţial distruse, asfaltul este presărat cu modele haute couture sfâşiate, moloz şi leşuri. Parisul nu mai este decât o amintire. Şaizeci şi trei de mari patroni, afacerişti de seamă, politicieni şi-au pierdut câte un copil în catastrofă; o parte din familia princiară a Arabiei Saudite descinsese la Four Seasons, ministrul Afacerilor Externe lua cina la nişte prieteni, în Rue du Boccador, când jumătate din ambasadele Parisului au sărit în aer. Franţa, paralizată, a fost cuprinsă de panică, lumea întreagă a intrat în fierbere şi pe bună dreptate, căci "AM MURIT TOŢI ÎN EXPLOZIE".
— Bip! Bip! Bip!

Tresar. Mâna mi se descurcă dintre cearşafuri şi apucă afurisitul ăla de celular:
— DORM! urlu, înainte de-al închide, plină de draci.

După zece minute, mă dezmeticesc. Adică, încep să gândesc limpede. În seara asta e duminică, iar eu urăsc duminicile. Zic în seara asta şi nu astăzi, pentru că e deja ora cinci după-amiază, pentru că tocmai m-am trezit şi pentru că e NOAPTE, căci suntem în noiembrie, luna în care zilele se sfârşesc înainte ca a mea să înceapă. Prin urmare, am pierdut o zi din viaţă, asta mă sâcâie, pe lângă faptul că, duminica, n-ai nimic de făcut, iar în noiembrie e FRIG; asta este, sunt cu fundul în sus.

Încerc să mă dau jos din pat, tentativă infructuoasă, căci toate părticelele corpului meu se coalizează pentru a cere îndurare. Aseară, după ce am plecat de la Maison Blanche, m-am lăsat atrasă într-o paranghelie de toată jalea şi m-am întors acasă la opt dimineaţa. Atunci, am trântit sărăcia aia de vază din porţelan chinezesc, care îmi pocea holul, şi care, de acum, nu-l mai poceşte, fiindcă s-a făcut mii şi milioane de cioburi; nenorocirea este că valora foarte mult, iar tot tămbălăul ăsta i-a trezit pe babaci, care au zbierat din cauza orei, a ochilor mei înfundaţi în orbite şi a vazei, dar le-am spus că o să vorbim mâine şi m-am dus să mă culc, căci aveam mare nevoie de somn.

Prin urmare, sun la telefonul părintesc, având grijă să maschez identitatea numărului meu, ca să verific dacă sunt acasă şi dacă o să se lase cu şucăr, dar după douăşpe ţârâieli, intră tâmpenia aia de robot. Nu-mi mai rămâne decât să mă duşuiesc în speed şi s-o tai, înainte să se întoarcă ei şi să înceapă panarama.

Este ora opt, sunt gata, în sfârşit, şi am baftă, mare baftă, fiindcă ei încă nu s-au întors. Port un jean Guess, cizme Prada, un tricou negru, pe care scrie "GLAMOUR", cu cristale Swarowski, şi jacheta mea de piele; sunt nemachiată, fiindcă n-am avut timp de asta, şi dau năvală pe culoar, căci taxiul mă aşteaptă jos de zece minute.

În seara asta, luăm cina la Coffee, iar întâlnirea era fixată la ora opt.

Intru în restaurant. Sunt ultima, iar Victoria, Lydia, Laetitia, Chloé, Sibylle, Cassandre şi Charlotte se reped la mine în acelaşi timp, pentru că mă aşteaptă de o jumătate de oră şi mor de foame; mi-au comandat deja un club, dar eu nu sunt mulţumită, să-mi fie de bine, n-aveam decât să vin la timp, ce mama dracu'!?!

Mă aşez, minţind că babacii ar fi încercat să mă sechestreze, ca să mă pedepsească pentru vaza spartă, însă am ieşit pe fereastră, cu ajutorul cearşafurilor înnodate unul de altul.

Nu mă crede nimeni şi, oricum, se face mare linişte, căci chelnerul ne aduce mâncărurile; eu constat că Chloé s-a îmbrăcat exact ca mine, cu acelaşi tricou "GLAMOUR", ceea ce mă calcă pe nervi, din fericire ea are o geantă plic cu monograma Vuitton, în timp ce a mea este din piele întoarsă.

Vocea Cassandrei mă smulge din această elevată meditaţie; cu gura plină de crostini, le povesteşte fetelor despre memorabila petrecere after, pe care au ratat-o aseară. Noi am aterizat, la patru dimineaţa, în splendidul penthouse de pe Avenue George V, ce aparţine unui amic de-al lui unchi-su, decorator de mare vază, care îşi sărbătorea aniversarea; sindrofia începuse la zece seara şi, când am picat, cincizeci de persoane trăscănite şi "prăfuite" se fâţâiau prin hogeac, cu câte o sticlă în mână şi, cu celebrul decorator în frunte, făceau praf totul. Beat mort, acesta nu se oprea din zbierat: "Nu trebuie să construieşti, trebuie să nimiceşti!".

Pe urmă, am dat de Benji, diliul, fără Cynthia, de tac-tu, Sibyille, cu Vittorrio, de Chris, de A şi de new-yorkezul ăla de treizeci şi cinci de ani, supermişto, Julian. Erau într-un hal... ne-am tras deoparte, într-un salon, iar Julian a pus pe masă două grame. Au tras cîteva linii, după aia, Hell s-a ridicat şi a suflat peste prafuri, zbierând că nu e bine, şi, în două secunde, nu mai rămăsese nimic. Toţi voiau s-o omoare şi mai multe nu, dar s-a băgat tac-tu, Sibylle, şi n-a mai zis nimeni nimic, iar Hell se prăpădea de râs pe canapea, după care s-a ridicat şi ne-a făcut morală, l-a tratat pe Vittorrio de sforar şi de huidumă tâmpită, lu' Benji i-a zis c-o să ajungă la Sainte Anne, că fufa lui e o curvă, care dăduse muie prima oară la paişpe ani, pe zece miare, lu' Chris că o să crape de pe urma unei supradoze, lu' Julian că tot Parisul ştie că-şi cumpărase paţachina şi că toţi sunt groteşti, la două'ş'cinci de ani ai lor, cu jachetele alea de piele, cu ochelarii ăia de soare, şi cu petrecerile alea la care se duc seară de seară, o tot ţinea lae, repetând "pustiire, pustiire" şi "o să crăpaţi singuri, aşa cum şi sunteţi", iar tac-tu, Sibylle, ne-a luat de-acolo şi ne-a dus acasă.