Cu puţin timp înaintea coborîrii extratereştrilor printre noi

  Citiţi prefaţa acestei cărţi.

Pentru Adela, cu toată dragostea...

...şi, cu prietenie neschimbată, pentru Dadani, Lăză, Mihă, Tano şi Vlad

Sînt un tip tragic. Pe cuvînt. Sînt cu adevărat un tip tragic. Pentru unii, tragicul se reduce la cîteva momente din viaţă. Pentru mine, e mai mult de­atît. O stare permanentă.

Îl vedeţi pe cel care stă la masă într­un bar cu feţe de masă împuţite, cu clienţi care abia mai deschid din cînd în cînd un ochi, cu votcă de cea mai proastă calitate turnată în pahare semitransparente? Dacă omul respectiv îşi înjură viaţa, dacă oftează periodic pînă la punctul în care poate stîrni mila oricui, dacă se întreabă sentimental: "Dar unde sînt zăpezile de odinioară!?", dacă se declară un admirator de­al lui Kurt Cobain sau de­al lui Jim Morrison, dacă susţine că a trăi înseamnă un mare rahat, dacă dă să­şi spargă un pahar de cap la fiecare douăzeci de minute, dacă îl înjură pe Dumnezeu pentru nefericirea lumii, dacă spune că Emil Cioran, pe care nu l­a citit totuşi cu aplicaţie, este cel ce dezvăluie adevărul într­o formă lirico­filosofică pasionantă, dacă e beat criţă şi dacă e blond, să ştiţi că ăla sînt eu. Dacă, în plus, îi faceţi cinste cu un pahar, iar el vă povesteşte cum a încercat să se omoare de trei sau de cinci ori, lungindu­se pe calea ferată, băgînd două cuie în priză ori strîngîndu­se cu o funie de gît, să fiţi siguri că sînt eu, dar să nu­l credeţi. Tipul despre care vă povestesc - adică eu - este un teribilist, un om căruia­i place să fie admirat pentru aşa­zisa lui nebunie. Dar, vă asigur, de fapt nu are pic de curaj. Asta e o afirmaţie ce nu admite îndoială - trebuie să mă credeţi, pentru că nici unul dintre voi nu­l cunoaşte mai bine decît mine.

Din pricina lipsei de curaj, i­ar fi imposibil să se omoare. Ar fi capabil, nu neg, să înghită douăzeci de pastile deodată, dar numai dacă e vorba despre aspirină sau paracetamol. Iar asta s­ar întîmpla doar ca să fie băgat în seamă, pentru că, vă mărturisesc un secret, are impresia uneori că nu prea e luat în seamă, că lumea îl cam ignoră. Se simte singur deseori, deşi, la o primă analiză, nu s­ar spune că duce lipsă de prieteni. Ar fi deci capabil să înghită douăzeci de pastile deodată, însă numai în public; şi, oricum, în minutele următoare, ar găsi un motiv pentru a merge la toaletă. Iar odată ajuns acolo, şi­ar vîrî două degete pe gît, şi­ar strînge omuşorul, s­ar gîndi la lucruri care i­ar putea provoca greaţa, o greaţă suficientă pentru a da afară medicamentele, pînă la ultimul. Pînă la ultimul medicament, pînă la ultimul spasm al stomacului, pînă la ultimul gînd prost...

Pînă la ultimul gînd prost? Nu chiar. Tipul despre care vorbim - adică eu - se duce a doua zi cu prietenii la o bere, la mai multe beri, după o vreme se enervează din senin, pentru că "aşa e el, un ciudat", îl ştiu doar cu toţii, se enervează deci din senin, se ia la ceartă cu barmanul şi sfîrşeşte prin a­l pocni şi a sparge o oglindă, ajunge la poliţie, îşi cere iertare plîngînd de mama focului, se jură că nu mai face, că n­a vrut, că el, de fapt, e un copil cuminte, că părinţii lui aşa­l ştiu, habar n­are ce l­a apucat, plînge pînă­i înduioşează pe poliţişti, plăteşte doar contravaloarea oglinzii şi o amendă, apoi se întoarce la prieteni şi se bate cu pumnul în piept, lăudîndu­se cu isprava lui. E un tip straşnic în momentele alea. Credeţi cumva că vreun prieten îl dezaprobă? Aş! Cei mai mulţi îl privesc cu admiraţie, "Bravo, eşti un tip tare!", povestesc şi altora aventurile lui, creează o mică legendă pe care o îmbogăţesc, se laudă cu prietenia sa... Iar el, înainte de culcare, se gîndeşte la întîmplare, realizează că teribilismul îi e vecin cu prostia, îşi spune că a fost caraghios şi ajunge la concluzia că­i un om tragic. Futu­i mama ei de viaţă, înjură, cum trebuie să faci lucruri ce nu­ţi stau în fire doar ca să fii altora pe plac! Înjură, apoi adoarme. Însă vine o altă dimineaţă, vine o altă întîlnire cu prietenii, se poate întîmpla să fie ziua de naştere a unuia dintre ei, aşa că se bea mult. Bea şi el ca să ţină pasul cu ceilalţi; bea şi el pînă cînd îi întrece pe toţi. Apoi, într­o plăcută atmosferă bahică, atunci cînd ceilalţi hotărăsc că ar fi timpul să plece spre casele lor, ajuns în stradă, el pune mîna pe un bolovan şi îl aruncă în vitrina primului magazin ce­i apare în cale; toţi fug, toţi îl admiră, iar el, modest, spune: "Nu­ş' ce mi­a venit, bă, nu­ş' ce mi­a venit, da' am simţit că nu mai pot, că tre' s­arunc piatra aia". Şi ceilalţi, fireşte, se mîndresc din nou cu prietenia lui.




- Viaţa e o povară, îmi spune ea, o hipioată întîrziată, după ce dă pe gît al cincilea pahar de votcă. Aş vrea să mor, să mă sting ca o floare de primăvară aruncată pe caldarîmul rece al nefericirii, să fiu un exemplu al neputinţei de a răzbate în lumea asta crudă şi lipsită de înţelesuri. Da, suspină, da, aş vrea să mor, ca să fiu un prototip al deprimării.

Ne aflăm pe o terasă, aşa că atmosfera nu poate fi decît una de terasă; undeva, în spatele mesei la care ne aflăm noi, lăutarii fac eforturi să ne ofere o interpretare proprie a celebrului C'est la vie, cîntat odinioară de Emerson, Lake & Palmer, şi combină versurile vechi cu tînguiri autohtone, Oooo!, asta­i viaţa, fetei din faţa mea îi curg duios lacrimi pe obrajii acoperiţi pe jumătate de pletele­i negre, eu dau din mînă a nelămurire şi a beţiv, apoi:
- De ce să mori? o întreb şi fac semn chelnerului, cerînd o nouă sticlă cu băutură. Te cunosc de numai două ore şi pot spune deja că tu eşti întruparea nefericirii în viaţă.
- Nu­i de­ajuns, oftează teribil, patetic, o, nu­i suficient!... Prin moarte aş simboliza mai bine decesul moral al tinerei generaţii, o generaţie ofilită, putrezită, rîncezită de ploaia opreliştilor. Oricum, adoptă ea brusc un ton realist, serios, nu mai am mult de trăit. O prezicătoare mi­a spus că voi muri la douăzeci şi patru de ani. Cu alte cuvinte, mai am patru ani de viaţă. Patru ani de viaţă, îţi dai seama!? O, Doamne, ce cruntă soartă!
- A venit toamna, suspin la rîndul meu, căutînd să redirecţionez discuţia. Ce frumos cad frunzele toamna! spun, privind melancolic spre parcul care se află de cealaltă parte a străzii.

Cîteva secunde de pauză, ea ridică privirea din paharul în care cad lacrimi amare, suspină adînc, îşi subţiază ochii şi priveşte spre parc. Am reuşit oare să­i îndepărtez gîndurile macabre?
- Cad plăcut, o aud într­un final, cu glas stins, plăcut ca o moarte lentă.

O moarte lentă poate fi plăcută, îi dau dreptate în sinea mea, dezamăgit totuşi că n­am părăsit subiectul, o moarte lentă îţi oferă prilejul de a­i observa pe ceilalţi plîngînd la căpătîiul tău de bolnav, îţi oferă şansa de a afla cît de important ai fost, eşti. O moarte lentă presupune o boală lungă, deci, fără doar şi poate, o moarte lentă poate fi plăcută.
- Urăsc inutilitatea vieţii, mă trezesc spunînd, fără vreo legătură cu gîndurile mele, cu subiectul, cu încercarea mea de a­l schimba, fără vreo legătură cu discuţia noastră. Tu nu?
- Ba da. Şi eu o urăsc, cum nu!... Urăsc nimicul care ne înconjoară... Marele Nimic.

Deşi nu ştiu exact ce simbolizează Marele Nimic despre care vorbeşte (mă străduiesc să mă concentrez, încercînd să pricep, însă nu ajung la nici un rezultat; dar, de fapt, ce pricep eu în seara asta? Ştiu un singur lucru, vreau să mă culc cu ea, iar pentru asta sînt gata să duc pînă la capăt orice discuţie, oricît de tîmpită), nu pot decît să constat, cu voce tare, că avem păreri convergente, că ne înţelegem foarte bine.
- Dispreţuiesc superficialitatea oamenilor lîngă care trăim, insistă fata, părînd a nu fi auzit remarca mea.
- Sîntem pe­aceeaşi lungime de undă, repet eu cu glas ceva mai scăzut, ne potrivim...

În continuare, pare concentrată, prinsă, sufocată în acel Mare Nimic pe care eu nu­l înţeleg, la care nu mă pricep. Se lasă o tăcere jenantă, obositoare. Aşa că n­am altceva ce face decît să constat, cu un alt suspin adînc, că:
- Nimeni nu ne iubeşte, sîntem singuri, însinguraţi de o lume cinică.

Iar remarca, deşi nu s­a vrut decît o reintrare în singurul joc pe care­l pot juca în seara asta, la masa asta, mă întristează brusc, de­adevăratelea, şi pe mine. Mai important însă, o face şi pe ea să­mi vorbească din nou.
- Da, da, însinguraţi de o lume cinică. Doar banii contează, sentimentele mai puţin.
- Trăim o dramă.
- Îhî. Una atroce. Nimeni nu mă înţelege. Dacă aş fi înţeleasă, aş fi iubită.

Buzele i se curbează a infinită tristeţe, sprîncenele cad într­un paralelism dramatic cu părul bogat ce­i înconjoară faţa, ochii i se umezesc din nou, adunînd puhoi de lacrimi la întretăierea pleoapelor. Eu mă las pradă impulsului de a o mîngîia, mă rog, un impuls nu neapărat foarte inocent, aşternîndu­mi o privire galeşă pe chip, şoptindu­i, vădit impresionat:
- Ai dreptate. Şi eu simt acelaşi lucru.

Iar ea îmi vorbeşte, printre hohote de plîns:
- Numai Dumnezeu îmi e alături. Dumnezeu şi... priveşte la paharul din faţa ei... şi alcoolul. Dar ce­nseamnă un pahar de alcool într­o mare de nefericire...

Oftează adînc, amarnic, apoi:
- Tu ţii cîtuşi de puţin la mine?
- Cum aş putea să nu ţin!? mă aprind eu, mă revolt eu în faţa unei asemenea inutile întrebări. De cît timp ne cunoaştem?
- De peste două ore.
- De mai mult de două ore. Vezi? În aceste două ore, am avut suficient timp să te cunosc. Adică să te cunosc pe bune. Am impresia că te ştiu de­o viaţă. Cum să nu ţin la tine? Nu numai că ţin, te iubesc chiar.
- Iubirea... Nimeni nu mai pune azi preţ pe iubire. O, Doamne, ce dramă! Numai sexul interesează.
- Pentru mine nu­i aşa. Eu pun preţ pe sentimente, o asigur.
- Te cred, zice. Tu pari sincer. Unul dintre puţinii oameni sinceri pe care i­am cunoscut. Stai în cămin?
- Da. Singur în cameră.

Lacrimile îi sînt ameninţate de o rază de lună ce se curbează a zîmbet între buzele ei, o rază de lună plină de speranţe pentru mine, o rază de lună confirmată de vorbe.
- Ce bine! o aud. Hai să facem dragoste.

Ce ţi­e şi cu razele astea de lună...
- Hai să facem dragoste.

Mă ridic tremurînd, plătim consumaţia, plecăm împleticindu­ne, chinurile vocale ale orchestrei lăutăreşti ne însoţesc o vreme, Oooo!, asta­i viaţa, ajungem conduşi mai mult de instinctul meu în complexul studenţesc unde sînt cazat, deschid cu greu uşa de intrare în apartamentul de cămin cu două camere în care locuiesc, intrăm, în fine, în camera mea şi, fără prea multe alte tergiversări, stingem lumina şi ne dezbrăcăm.



Maică­mea mă plesnea de fiecare dată cînd, în biserică, pupam icoana fără să­mi fac înainte atît de necesara cruce. Lucru care m­a urmărit într­atît încît, de ziua bunicii mele, cînd s­au adunat toţi nepoţii şi s­a format un fel de rînd ca s­o felicităm, în momentul în care am ajuns în faţa bătrînei, am văzut­o pe maică­mea încruntată, aşa că m­am aplecat şi mi­am făcut o preacuvioasă cruce ortodoxă de rit vechi, pînă la pămînt - şi abia după aceea am îndrăznit să sărut faţa zbîrcită, care tocmai împlinea şaptezeci de ani de existenţă.

Îmi amintesc de asta acum, dimineaţă, în timp ce trag din ţigară, cu un zîmbet tîmp, trebuie să fie tîmp, în colţul gurii. Ea e lîngă mine, doarme încă, braţele şi spatele dezgolite îmi stîrnesc din nou simţurile, însă nu fac nici un gest, mă abţin. Mă abţin acum pentru că, în noaptea ce a trecut, frica de palma mamei mele pe care, iată, am cărat­o după mine ani întregi, m­a pus din nou într­o situaţie penibilă. În faţa hipioatei, inopinatei mele iubiri hipioate, senzaţia aceea din copilărie, necesitatea închinării de frica palmei materne m­a făcut, gest reflex, să mă aplec. Pentru o cruce sau poate doar pentru o reverenţă, naiba ştie; băutura din mine a adus gestul la suprafaţă. Gest care, ca atunci, în copilărie, cînd a stîrnit hohotele nepoţilor, s­a dovedit şi acum neinspirat. Pentru că ea era goală, complet goală, iar în aplecarea mea, zvîcnirea de raţiune ce a depăşit bariera alcoolului mi­a oprit reflexul la jumătatea drumului, adică în dreptul coapselor fetei. Iar acolo, constatînd, cu aceeaşi fărîmă de raţiune, că altceva n­am ce face, am reacţionat cum ar fi reacţionat orice om normal: trăgînd înspre mine, înspre faţa mea triunghiul negru, îngropîndu­mi­o acolo... Pentru cîteva secunde, doar. Pînă cînd ea, hipioata mea, de sus, de deasupra, de undeva departe, a început să chicotească, să rîdă în hohote, să mă oblige la o retragere ruşinată. Cum dracu' aş fi putut să­i explic că intenţia mea fusese aceea de a mă închina în faţa ei ca în faţa unor icoane bizantine!? Poate ar fi trebuit, totuşi...

Am făcut sex, dragoste, cum zicea ea în seara precedentă, dar eu, ruşinat, ea, plictisită, eu, dînd din fund anemic, ea, aprinzîndu­şi o ţigară, trăgînd un fum, gemînd artificial, trăgînd alt fum...

- Cînd ne mai întîlnim?

S­a trezit, mijeşte ochii, ca în seara precedentă, cînd se uita spre parc în căutarea frunzelor de toamnă. Caută ceva, nu ştiu ce, nu mă prea interesează. Inima îmi bate tare, sub impulsul unei frici difuze, combinată cu jenă, cu umilinţă... Fata se ridică şi se plimbă goală prin camera mea. Şi nu găsesc altceva mai bun de întrebat decît asta:
- Cînd ne mai întîlnim?
- Tu chiar vrei să ne mai întîlnim!? se miră ea. Spune­mi unde ţii cafeaua, adaugă imediat, vreau cafea.

Cafeaua e în punga de sub masă, îi arăt cu degetul, iar ea umple ibricul cu apă, îl aşază pe reşou, aşteaptă pînă apa dă în clocot, în răstimp în încăpere domneşte totala tăcere, fata aruncă pe podea gîndacul care s­a rătăcit în punga cu cafea şi îl striveşte cu piciorul, pune apoi trei linguri din conţinutul pungii în ibric...
- Tu nu vrei să ne mai întîlnim? reacţionez într­un sfîrşit, după ce am căutat îndelung această replică.

Îmi aduce la pat o cană plină cu cafea aburindă, după care se aşază lîngă mine. În şezut.
- Frige, ai grijă cum o apuci.

Eu beau din licoarea fierbinte, ea soarbe din cana pe care o ţine între mîini şi ne privim unul pe altul cu un fel de curiozitate ori ne privim doar din cauză că tăcerea nu ne permite să facem altceva.
- Spune­mi, tu chiar nu mai vrei? insist.
- Ce să nu vreau?
- Ştii tu. Ce­ai spus acum cîteva minute.
- Ce­am spus?
- Ce dracu'! Ai spus că nu mai ai chef să ne întîlnim.
- N­am spus asta. Te­am întrebat doar dacă tu îţi mai doreşti asta.
- Îmi mai doresc.
- Eu nu.
- Vezi? Asta ai spus şi mai înainte: că nu mai vrei.
- Nu­i adevărat. Asta spun abia acum.
- De ce?

Dă din umeri, ca o scuză.
- Nu ne potrivim la pat, trebuie să recunoşti.

Mă doare să aud asta, dar, din moment ce ea afirmă că trebuie să recunosc, mă văd nevoit să recunosc.
- Dacă tu crezi că nu ne potrivim, înseamnă că nu ne potrivim. Da'... Vezi, a fost ceva... Ai izbucnit în rîs şi...

Soarbe din cafea şi mă priveşte atent. Cu un oarecare dispreţ. Sigur e nuanţa aia de dispreţ în privirea ei, nuanţa aia pe care o cunosc, nuanţa aia pe care am găsit­o în numeroşi alţi ochi, albaştri, verzi, căprui, negri, de toate felurile, situaţi sub sprîncene stufoase, rare, lăsate în nerînduială, pensate cu grijă, sprîncene de tip oriental, de tip occidental... Ochi atît de diferiţi, legaţi între ei, prin mine, de o nuanţă de dispreţ.
- Păi, dacă la prima întîlnire te arunci între picioarele mele! Cum să nu rîd!?... Aşa faci cu toate? Aşa le...?

Cum dracu' să­i spun că, de fapt, intenţionasem să mă aplec, să­mi fac o cruce, o cruce mare, o cruce de om beat şi terorizat de palma mamei?
- De fapt, mă trezesc spunînd, voiam să­mi fac cruce în faţa ta, ca­n faţa unei icoane...

Mă priveşte uimită. Cîteva secunde. Apoi, chicote. Apoi, hohote. Apoi, încruntare. Apoi, ridicîndu­se de pe patul în care ne bem cafeaua, îndepărtîndu­se, aşezînd cana pe masă:
- Hai să nu ne mai întîlnim, propune.

Mi­e, totuşi, destul de dificil să accept o despărţire în asemenea condiţii, orgoliul meu se manifestă prin vibraţii ale corpului care­mi împing tot sîngele spre creştet, mă ridic din pat, vărsînd ceaşca de cafea, şi­i zic:
- Jur că­s mai bun de­atît la pat! Da' după ce­ai rîs, nu mi­a mai ars de nimic. Şi­apoi, ţi­ai mai aprins şi­o ţigară!

Ea dă din mînă a lehamite, mai rău, a "Mai lasă­mă în pace, netotule, orice ai zice, nu mă convingi că poţi mai mult de­atît", iar orgoliul continuă să mi se rupă în fîşii care­mi biciuiesc trupul. Ezit cîteva clipe pînă a mă hotărî să o rog. În fond, ce am de pierdut? Trebuie să­i demonstrez că mă pot descurca mai bine decît în noaptea ce a trecut şi, în plus, adevărul e că îmi place foarte mult proaspăta mea cunoştinţă.
- Aş vrea foarte mult să­mi mai oferi o şansă. Măcar una, dă­o­ncolo de treabă! Acum...

Îşi trage chiloţii pe ea, îşi pune sutienul, se apleacă şi­şi scutură pletele, ca rockerii beţi la concerte, după care iar mă priveşte fix în ochi.
- Îmi pare rău... Adică, nu, ce mai! se hotărăşte brusc să nu mă mai menajeze. Nu­mi pare rău, de ce să mint... Asta e.

Nodul din gît nu mă mai lasă să reacţionez. Îşi trage apoi blugii pe ea, bluza, se reapropie de masă, dă pe gît ultimele înghiţituri din cana de cafea, îşi îmbracă geaca de piele cu gesturi hotărîte, apoi iese pe uşă, uitînd să mă salute.

Simt că explodez. Ah, ce viaţă neferi...
- Îmi dai o ţigară?

Îmi întrerupe gîndul, reintrînd în cameră. Iar eu, mecanic, îi întind pachetul de ţigări.
- Mulţumesc, spune, apoi pleacă din nou. Mai aştept cîteva secunde să revină, dar uşa rămîne închisă.

Simt că explodez. Ah, ce viaţă nefericită am, constat. Şi jumătate de oră numai la viaţa asta nefericită mă gîndesc. E timpul să mă îmbăt, îmi spun apoi. Ies din cameră, cumpăr o sticlă de votcă, mă întorc în cameră. Şi beau.

Nimic, de cîteva zile. Stau singur cuc în camera mea "de lux", aflată într­un apartament de cămin studenţesc, apartament cu două camere. Schimb eventual, din cînd în cînd, cîte o vorbă cu vecinul meu de apartament, tipul din cealaltă cameră, cu care mă mai întîlnesc seara, la baie. În rest, singur cuc. Eu şi singurătatea mea, plătită cu bani buni de părinţi, ca nu cumva să mi se distragă atenţia de la învăţat. Singur cuc, de cîteva zile. Nu mă simt capabil de altceva decît să ies ca să­mi cumpăr ceva de băut, ceva de mîncat... M­am îndrăgostit, asta e, m­am îndrăgostit, deşi n­ar fi trebuit, n­avea de ce să se întîmple asta.

Ridic sticla de votcă şi dau pe gît o gură, apoi îndepărtez cojile de salam de pe ziarul cu anunţuri. Cu mîna stîngă, cea în care n­am sticla de votcă, apropii ziarul, citesc. Nu articole, nu­s în ton cu sufletul meu, ăsta se asortează azi la altceva. La ferpare. Ferpare cu semn de pică în locul crucii, probabil e unicul semn pe care l­au găsit de­a gata tehnoredactorii...

? Locatarii bl. 3, sc. C, anunţă cu profund regret şi mare durere în suflet dispariţia celei ce a fost o minunată vecină, prietenă şi mamă bună pentru mulţi, doamna I.C., în vîrstă de 70 de ani. Pentru toţi cei ce vor s­o însoţească pe ultimul drum, alături de noi, înmormîntarea va avea loc mîine, 13 iulie, de la orele 12.00, la Cimitirul Bisericii "Sf. Treime". Dumnezeu s­o odihnească în pace!

Doamna în vîrstă de 70 de ani nu mai beneficiază de nici un alt anunţ pe pagină, nimic din partea rudelor, aşa că bănuiesc o înmormîntare săracă, organizată de prieteni şi cunoscuţi, fără praznic, doar cu o colivă amărîtă, în amintirea celei care a fost...

? Familia anunţă cu mare durere în suflet încetarea din viaţă a celei care a fost T.O., 78 de ani, mamă, bunică şi străbunică devotată. Înmormîntarea va avea loc mîine, 13 iulie, de la orele 14.00, la Cimitirul Bisericii "Sf. Maria". Dumnezeu s­o odihnească în pace!

Mă irită teribil lipsa de originalitate. În ziarul pe care­l ţin acum în mînă, anunţurile­s pline de şabloane. Cum dracu' cinsteşti memoria mortului dacă tu nu eşti capabil să­l regreţi ceva mai frumos decît anunţînd "dispariţia" lui, "încetarea din viaţă", "trecerea în nefiinţă" etc., apoi numele, locul înmormîntării şi, în fine, să­l/s­o odihnească în pace Dumnezeu pe decedat/decedată. Şi cînd te gîndeşti cîte alte variante, cîte alte sinonime mai pot fi găsite! A­şi da duhul. A sucomba. A da ortu' popii. A­şi da sufletul. A păşi pe tărîmul umbrelor. A o mierli. A da colţu'. Şi apoi, variantele păgîne: a pleca în ţinutul lui Hades, a păşi pe tărîmul veşnicei vînători, a trece Styxul... Iar ei se opresc la atît de insipidele: a pleca dintre noi, a pieri, a trece în nefiinţă, a înceta din viaţă, a dispărea...

? Familia anunţă cu durere în suflet încetarea fulgerătoare din viaţă a celui ce a fost profesor F.G., 53 de ani, dascăl strălucit pentru sute şi sute de elevi care s­au format în lumina învăţăturilor lui. Înmormîntarea va avea loc mîine, 13 iulie, la Cimitirul "Sfîntul Apostol Andrei", de la ora 12.00, iar slujba se va ţine la capela din incinta cimitirului. Dumnezeu să­l odihnească în pace!

Original e doar însemnul grafic care precedă anunţul. Pica, trefla, crucea aia înflorată ca­ntr­un joc de cărţi. Ca şi cum oamenii de la ziar le­ar spune, în loc de rămas bun, celor plecaţi dincolo: "Dom'le, viaţa asta­i ca o şeptică. Depinde ce carte tragi. Acu', iaca, te­ai fript, în loc să tragi asul de inimă, te­ai ales c­o biată pică, un doiar, un treiar, ceva..."

Gîndul ăsta pare a încerca să mă însenineze, nu ştiu cum naiba, simt că­mi vine să rîd. Or, acum n­am nevoie de aşa ceva. Azi am nevoie de ceva trist, de ceva în ton cu singurătatea mea. Am nevoie de motive pentru a mă autocompătimi. Se vorbeşte peste tot despre singurătate. Emisiuni televizate despre femeia ce nu­şi găseşte perechea potrivită, emisiuni televizate despre singurătatea senectuţii, emisiuni televizate despre singurătatea cîinilor vagabonzi. Nu sînt femeie, nu­s nici bătrîn, nici măcar vagabond nu sînt - şi totuşi mă regăsesc deplin în emisiunile televizate despre singurătate, emisiuni pe care le urmăresc cu voluptate, uneori, oricît de jenă mi­ar fi s­o recunosc, cu lacrimi în ochi. Am nevoie de aşa ceva.

Cît timp am citit anunţurile, am golit jumătate din sticla de votcă pe care mi­am cumpărat­o. Aşa că acum sînt beat, sînt singur şi îmi place, pentru că pot astfel să mă plîng că sînt singur, chiar dacă nu­i nimeni aici să mă audă, doar televizorul. Alcoolul ce­mi clatină mintea mă împiedică să­mi dau seama exact ce fel de singurătate e tratată astăzi la televizor. Dar mă uit şi plîng, plîng de dragul plînsului, mă uit şi plîng pînă adorm; apoi visez. Mă visez în plină Apocalipsă biblică, într­o atmosferă de măreţie înnegurată, cu zvîcniri roşiatice pe cerul meu, tavanul camerei de cămin, pe care limbile de foc apărute nu ştiu de unde, poate din reşoul de sub ibricul cu cafea ori poate din străfundurile pămîntului, desenează duşmănia unuia, Diavolul, şi grandoarea celuilalt, Dumnezeu; apoi aud, îndepărtate, gemetele clopotarilor, simt miros de tămîie şi alcool şi, chiar în centrul tabloului, în mod clar, în centru, eu, Nero, încadrat de ruinele Romei plouate de foc; şi mahmureală, doamnă de toamnă, doamnă din vis, plutire între cer şi podea, ameţeală între cer şi podea, mahmureală deasupra, sub, între, lîngă sînii tăi, fată frumoasă cu zîmbet oblic, cu păr ce­ţi înveşmîntează jumătate de faţă, acoperă­mi inima cu ceva.

Mă trezesc după­amiază. Cu o groaznică durere de cap, cu o întrebare: de unde, boule, asemenea vise!? Chiar nu găseşti altceva mai bun de făcut decît să citeşti ferpare, să filosofezi prost pe marginea crucilor sub formă de pică, să te îmbeţi, să­ţi plîngi singurătatea? Chiar trebuie să visezi tîmpenii? Şi dacă ar fi pentru prima oară! Dar nu! Tu te­ai supus unui serial de vise, cu bolnavul Nero scuipîndu­şi singurătatea printre ruine, cu sîni rotunzi ce se­nvîrt prin rimă albă, puah, ce patetic...

Trebuie să fac altceva! Trebuie să uit că am fost părăsit. Trebuie să uit că­s îndrăgostit. Trebuie să mai beau nişte votcă. Trebuie să mă dreg în felul ăsta după beţia de dimineaţă. Trebuie să merg într­un bar. Fără doar şi poate, trebuie să plec de­acasă.

Mă aşez la o masă din barul în care am intrat. Strategic. În aşa fel încît să aud ce se discută în jur. În stînga mea, o pereche poartă o conversaţie aprinsă. În dreapta, doi bărbaţi, care abia îşi mai ţin ochii deschişi, gesticulează fără sens sau cu un sens doar de ei cunoscut. Sînt puţin cam beţi, observ pufnind a dispreţ, de parcă beţia ar fi cel mai rău lucru din lume, de parcă beţia e o stare ce nu m­ar fi caracterizat niciodată. De parcă beţia n­are nici o legătură cu suta de tărie pe care o comand acum, în timp ce mă străduiesc să înţeleg discuţia celor din stînga mea.

Fac deseori lucrul ăsta. E relaxant, mă face să uit de obsesia unui Nero aflat în mijlocul Romei pustiite, de obsesia sînilor poetici. Aici găsesc altceva, o preocupare. Ce poate fi mai interesant decît să vii într­un bar, să bei, să petreci o oră sau mai multe ascultînd ce­şi spun oamenii unul altuia cînd se consideră în intimitate?

Aveam, cînd eram mic, obsesia că cineva, naiba ştie cine, îmi urmăreşte fiecare mişcare, că trăiesc într­o lume de carton, asemenea puilor mici de găină, dintr­aceia ce au doar un puf galben, pui abia ieşiţi din ou. Bunica mi­i aducea acasă de la piaţă, îi vîra într­o cutie uriaşă de carton şi mi­i lăsa să­i privesc ore­n şir, interzicîndu­mi un singur lucru - să pun mîna. Iar eu stăteam ca prostul, cu ochii boldiţi, privindu­i cum se ciupesc, cum se calcă unul pe altul pentru a apuca mîncarea, brînză amestecată cu făină de porumb şi cu apă... Şi mă distram. Şi­mi închipuiam că, asemenea puilor, care nu mă vedeau, sînt şi eu vîrît în lumea mea de carton, că vreun copil de extraterestru uriaş stă şi mă priveşte ca prostul, cu ochii boldiţi, fiindu­i interzis un singur lucru - să pună mîna. Şi ieşeam cu gîndul ăsta în curte, holbîndu­mă la cer cu mare atenţie, pînă cînd, cu ochii în lacrimile provocate de soare, mi se părea că­l văd, că l­am prins pe micul extraterestru uriaş uitîndu­se la mine, puteam jura că văd nişte sprîncene, un nas, ceva ca o gură...

Mi­a rămas de pe atunci plăcerea de a­i observa pe oameni în intimitate. Şi cum nu pot să mă pun în postura extraterestrului meu uriaş, care să­i privească pe oameni de deasupra, între pereţii lor de carton, m­am obişnuit să îi surprind altfel, dar tot în intimitate. Şi am observat că toţi se consideră în intimitate atunci cînd se află într­un bar. Au senzaţia că muzica le acoperă vocile ori că vecinul de la cealaltă masă e preocupat prea mult de problemele sale ca să se mai intereseze de­ale altora.
- Şi totuşi, nu înţeleg cum ai putut, aud vocea femeii din stînga.

Pare revoltată, tonul ei este grav, iar asta îmi sporeşte curiozitatea.
- Se întîmplă, înţelegi? Se întîmplă. Tu eşti femeie, tu nu poţi să simţi chestiile astea. Astea­s senzaţii pur masculine. E vorba de hormonii ăştia ai noştri, ai bărbaţilor.

Cu alte cuvinte, deduc, el a înşelat­o.
- Hormoni!? Eşti soţul meu. N­ai dreptul să ai hormoni pentru altcineva în afară de mine!

El îi pune mîna la gură. Să­şi fi dat seama că­i ascult?
- Mai încet, te rog. Nu vreau să ştie toţi că avem probleme, înţelegi?

Cîteva minute mă plictisesc, pentru că cei doi vorbesc aproape în şoaptă. Dar, din experienţă, ştiu că situaţia n­o să se prelungească prea mult. Într­adevăr, curînd desluşesc destul de bine cuvintele.
- Ba n­o să te iert, se arată ea fermă.

Să nu­l ierţi, o sfătuiesc eu în gînd, egoist, direct interesat. Dacă nu­l va ierta, vor urma momente de reală delectare.
- Vrei să divorţăm? aud glasul purtătorului de hormoni masculini, glas al cărui tremur dovedeşte o oarecare doză de panică.
- Nu ştiu încă ce vreau.
- N­ar fi bine pentru copil, înţelegi? S­ar trezi aşa, deodată, fără unul dintre părinţi.

Apelează la sensibilitatea ei maternă. Îşi închipuie probabil că, în felul ăsta, joacă tare. Dar riscă.
- Fără tată, vrei să spui, nu fără unul din părinţi. Ce, îţi închipui cumva că o să­ţi rămînă ţie copilul?

Bărbatul se uită la mine şi­i face un nou semn soţiei sale, sfătuind­o să vorbească mai încet. Clar, s­a prins. Mă calcă pe nervi tipul, prin urmare nu pot decît să­i doresc să fie părăsit şi să plătească o pensie alimentară care să­l aducă la sapă de lemn.

Vorbesc din nou în şoaptă, iar plictiseala revine. Nu­mi rămîne altceva de făcut decît să mă gîndesc din nou la ce mi s­a întîmplat în ultimul timp. Totdeauna am considerat folositoare amintirile exact din motivul ăsta - curmă momentele de plictiseală. Uneori, dacă ştii să te foloseşti bine de ele, şi momentele de tristeţe. Cred c­aş putea scrie un manual de utilizare a amintirilor...

De data asta însă amintirile nu mă ajută cu nimic, nu­mi sînt defel favorabile. În ultimul timp am băut, m­am întîlnit cu prietenii, am băut din nou, am cunoscut­o pe fata asta atrăgătoare... Ridicolă tentaţia mea de a­mi face cruce în faţa imaginii ei ca în faţa unei icoane...

Fără pic de entuziasm, îmi îndrept privirile spre cei doi din dreapta mea. Amîndoi stau tolăniţi în scaune. Din cînd în cînd, fac cîte un gest lînced.
- Mai dăm pe gît unu'?

Am noroc. Cel mai în vîrstă se hotărăşte să vorbească, într­un moment în care tocmai gîndeam că ar fi mai bine să plec. Celălalt ridică din umeri, încă indecis. Hai, îl rog în gînd, acceptă.
- Mai bem, îmi ascultă el sfatul.

Primul care a vorbit, cel ce a avut ideea de a mai bea ceva, face un semn cu mîna chelneriţei şi mai comandă două pahare cu tărie.
- Eu tot nu­s de­acord, spune vîrstnicul. Preşedintele ăsta­i porc, asta zic.
- Nu­i porc, se împotriveşte cel tînăr. Ştiu eu că nu­i porc.
- Da' de unde ştii, mă, toate astea? Îi eşti prietin în intimidi... în intimiditate? E un porc socialist de stînga, asta zic. De stînga, ca şi Ceauşescu, numa' că ăla era comunist de stînga.

Celălalt dă din mînă, semn că nu­i de­acord. Începe brusc să rîdă.
- Socialist de stînga e pleonasm.
- Ce pliunasm? Nu­i pliunasm, Doamne fereşte! Şi­apoi, eu n­am zis socialist de stînga, am zis socialism.
- Ba socialist ai spus. Şi, pînă la urmă, care­i diferenţa? Socialist, socialism, dacă zici şi "de stînga", tot pleonasm iese.
- Nu, dom'le. Socialist e omu', iar socialism e oamenii mai mulţi şi ăştia nu sînt pliunasm. Există socialism de centru, socialism de centru- -stînga şi socialism de centru... pardon, de stînga, asta zic.
- Nu, dă din cap, hotărît, tînărul. Nu! Tu nu ştii teoria socialismului, a omului politic.
- Ba da, ştiu.
- Da' după părerea ta există socialism de dreapta?
- Da! ţipă vîrstnicul nervos, bătînd cu pumnul în masă. Există! Cîteva clipe pare să se gîndească la ce a spus, apoi, dumirit, începe să rîdă. Nu există, mă, şmecherule, tu crezi că mă prinzi cu capcane d­astea, d­ale tale? Numai de centru şi de centru­stînga există socialism. Adică... şi de stînga, asta zic.

Discuţia ar putea fi interesantă, poate, dacă politica m­ar pasiona. Dar pentru mine, fie el de dreapta, de centru ori de stînga, socialismul e o necunoscută mai mare decît pare să fie pentru omul mai în vîrstă de la masa vecină. Socialismul, liberalismul, social­democraţia şi toate celelalte... Spre marea­mi mulţumire, încep să­i aud din nou pe căsătoriţii din partea cealaltă, care iarăşi au uitat să vorbească în şoaptă. Şi sînt curios să văd în ce stadiu au ajuns.
- Nu te­aş părăsi, spune tipul. Pe cuvînt. Dacă mă înşeli doar o dată, te iert.
- Bine. Atunci să ştii că o să te înşel.
- Înşală­mă. Dar acum mă ierţi? Te rog!

El împreunează mîinile umil, ea dă din cap afirmativ, iar faţa lui se strîmbă într­un zîmbet prelung.

Peste un an, n­or să mai fie împreună, conchid eu. Nu au cum. Ea n­o să­l înşele, nu­i destul de puternică pentru asta. Pe cînd el... El o să fie iar prins cu alta, "Iubito, e vorba de hormoni, chestiile alea masculine, înţelegi?", dacă a fost prins o dată, o să se întîmple şi a doua oară. Poate totuşi n­o să fie prins. În cazul ăsta o să se plictisească de ea, o va considera proastă pentru că nu­şi dă seama că­i înşelată; ce bărbat suportă să stea lîngă o femeie pe care o înşală cînd vrea el? O va considera proastă şi o va părăsi. Ea o să rămînă cu copilul, iar el o să se distreze. La un moment dat, cînd o să ajungă la maturitate deplină, el o s­o regrete. O să vrea să se împace, dar asta n­o să se mai poată, pentru că ea o să fie căsătorită cu altcineva. Aşa că el va deveni alcoolic şi va sfîrşi într­un şanţ, călcat de vreo maşină, ea va deveni o babă enervantă, va croşeta pentru nepoţei şi îşi va aminti de primul ei soţ, îşi va spune că ar fi putut avea o viaţă mai frumoasă alături de el, dar asta e, ce să faci? Soarta nu e aşa cum vrea omul, va filosofa, oftînd.

Viaţa lor. Nu e de rîs. Nici de plîns. E viaţa lor şi gata. Viaţa mea, asta contează. Cum va fi? Imaginaţia mă poartă într­o scenă, într­o scenetă în care, într­o zi oarecare, îmi anunţ nevasta că plec în delegaţie - bărbatul pleacă întotdeauna în delegaţie cînd e vorba să fie înşelat -, dar asta, bineînţeles, e doar o minciună, păcăleală, pînză neagră peste adevăratele intenţii. Ca s­o pot verifica. Urmăresc uşa casei noastre timp de cîteva ore. La un moment dat, soţia mea iese. E sigură că am plecat din oraş. O urmăresc. Sînt surprins s­o văd intrînd în blocul în care locuieşte prietenul meu cel mai bun, viitorul meu prieten cel mai bun, căci deocamdată nu­i recunosc chipul.

Urc după ea. Se pierde după uşa unui apartament. Îmi lipesc urechea de uşă şi aştept. Nu trece prea mult timp pînă încep să aud gemetele partenerei mele de viaţă. În momentul ăla, apăs pe sonerie. După cîteva clipe, necesare probabil îmbrăcatului, prietenul meu deschide uşa. Năvălesc în casă, înainte ca el să poată spune ceva. Soţia mea îşi acoperă goliciunea cu o pătură. Tîmpit gest. Eu ştiu cum arată cînd e despuiată.
- Ce mai faci? îmi întreb prietenul, cu un zîmbet senin.
- Bine, zice. Fac şi eu ce face tot omul. Mă culc cu nevastă­ta, completează amărît. Asta e.
- Mă bucur pentru tine, spun eu, grăbindu­mă să­l liniştesc, căci prietenul meu este foarte transpirat şi­şi ţine mîinile în faţa ochilor, pregătindu­se să pareze o eventuală lovitură venită din partea mea. Îl liniştesc deci, apoi mă adresez ei: Cînd o să ai o clipă liberă, te rog să treci pe­acasă, ca să stabilim detaliile.
- Ce fel de detalii? Ale divorţului?
- Îhî, zîmbesc eu larg.
- Şi copilul?

Copilul n­are ce căuta în imaginaţia mea, îmi spun, revenit la realitate. Nu am plănuit nici un copil, ce naiba caută copilul în închipuirile mele!?
- Spune­mi, ai fi de­acord să trimitem copilul la bunici?

Răsuflu uşurat, deşi nu­mi dau seama de unde panica asta: şi ce dacă, în imaginaţia mea proastă, şi­ar fi făcut loc şi­un copil? Mă rog... Nu nevasta mea proiectată vorbeşte despre copil. Ci femeia din stînga. Cei doi îşi fac planuri de viitor. Au trecut peste ceartă şi se află în stadiul galeş în care unul se simte darnic pentru că a iertat, iar celălalt, recunoscător pentru că a fost iertat.
- Ar fi primul nostru Revelion în care ne­am putea distra, îşi încearcă bărbatul capacitatea de convingere. Pînă acum a trebuit să avem grijă de copil şi am avut prea puţin timp pentru noi. Îmi doresc o vacanţă. Avem nevoie de o vacanţă, iubito.
- Bine, zîmbeşte ea, îmbrăţişîndu­şi soţul cu privirea, bine. Trimitem copilul la bunici.

Urmează un sărut prelung, ceea ce înseamnă că perechea devine lipsită de interes pentru mine. Poate că au totuşi un viitor împreună, le fac eu o concesie. Şi de ce nu le­aş face o asemenea concesie? Ce­mi pasă mie de viitorul lor?

Mă concentrez din nou asupra celor doi beţivi. Poate cu ei voi avea mai mult noroc, de astă dată.
- Eşti un prost, îl aud pe bătrîn. Eşti un prost, asta zic. Preşedintele e porc. Şi porc rămîne. E un comunist de stînga, ca şi Ceauşescu, asta zic.

Îmi plătesc consumaţia şi ies. Pentru ziua de azi, am tot dreptul să mă consider mulţumit. E deja seară, am mai scăpat de o zi. De mîine pornesc iarăşi în căutarea unor feşe pentru orgoliul meu sîngerînd, pentru dragostea asta apărută pe nepregătite, stupid, enervant.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.