12.12.2005
Nu cred să existe laudă mai pură strigată de creaţie Creatorului ei decât Parcul Naţional Berchtesgaden. Şi nici sărut mai tandru al naturii pe obrazul cerului. Un singur loc ca acesta să fi existat pe planetă, şi ar fi fost de ajuns ca să o răscumpere pe toată. Deopotrivă grandios şi delicat, deopotrivă suveran şi vulnerabil, imuabil şi totuşi splendid în schimbare... Pradă anotimpurilor, pradă răsăriturilor şi apusurilor care-şi urzesc ritmic poleiala, vălul, mantiile, el există parcă doar pentru a mărturisi. Nimic atât de glorios, nimic atât de copleşitor nu poate fi vreodată făcut de mâna umană.

De fapt, nimic atât de frumos nu poate fi măcar imaginat până nu dai ochii cu realitatea. Mă plimb de trei zile prin acest peisaj şi încă mă ciupesc ca să cred că mi se întâmplă mie, ca să mă asigur că nu e doar un tapet decupat din vreun basm şi lipit apoi, neverosimil, pe sticlele fumurii ale ochelarilor mei de soare.



Genuni încremenite cu poala limpezită de ape. Urcuşuri verzi care te sleiesc până la blocaj muscular, broboane de sudoare picurând pe pielea rumenită sub un soare topit în azur. Poieni cu pârâuri sclipitoare, pajişti mirosind a sulfină, a sunătoare şi a răşini. Ascult muzica acestei privelişti, ascult liniştile şi ciripiturile ei. Plinătatea tăcerilor muntelui glăsuieşte simfonic. Cetina e încinsă şi dulce, de un parfum îmbietor. Mai sus, ea lasă locul unor platouri ierboase de un ocru cald, unde poteca se împlineşte cotind, şi, dintr-o dată, ţâşnesc pe retină pereţi glaciari strivitori, piatră şi zăpadă din toate direcţiile. De jur împrejur, treimiari masivi, spinări calcifiate ale unor giganţi înţepeniţi în stâncă. La brâu poartă şei moi cu brazi risipiţi şi petice din ultima ninsoare, în timp ce soarele frige neîndurător. La marginea micilor lor galerii subterane, marmote ruşinoase se joacă şi fac giumbuşlucuri iar noi privim cu toţii fascinaţi de departe – coagulaţi brusc în jurul unui binoclu pe terasa rustică de lemn din umbra cabanei alpine. Splendoarea e indicibilă şi asfixiantă. O briză învolbură tricourile ude, le dezlipeşte de pe trup. Ne linişteşte.



În vale, lacuri turcoaz de un rece anesteziant mângâie încheietura unor surplombe în care doar rădăcinile căpoase ale brădetului îndrăznesc să adaste. În oglinda apei, o mănăstire cu turle roşii şi pereţi vechi, sidefii. Debarcadere de lemn. Căldări glaciare imense, adevărate catedrale ale gheţii, unde morena pare a se repezi, din înălţimi, peste tine, la vale, cu apa, cu piatra şi cu cimentul ei cu tot. În căuşul unui lac de altitudine, unde limba fertilă şi înierbată a evurilor devenite pământ s-a scurs blând înspre apă şi e moale şi bună de somn, o cabană micuţă şi joasă te poate găzdui. În verdele crud al primăverii, lemnul ei e înnegrit. Eşti înconjurat de creste încropite din colţi, piramide, dantele, podişuri şi maree de piatră, delicat retuşate cu alb de simţul artistic fără egal al Marelui Pictor. Nu departe, într-un amfiteatru, ambiţia vâltorilor e să plonjeze patru sute şi mai bine de metri în hău în plin văz al lumii şi să ne stropească pe toţi cu licurici răcoritori şi irizaţi de apă.



Furnicile au scos aripi, brânduşele albe sunt miniaturale iar florile sălbatice risipesc cu culoare, de la albastru intens la galben şi la roz. O căprioară alunecă în salturi peste drum, ca o părere. Aerul e tare, crocant, verdele e proaspăt, soarele exploziv, totul e din belşug. Generozitatea frumuseţii cade, nepăsătoare, în exces. Din iubire, lacul s-a făcut ochi şi oglindă a paradisului "de dincolo".

De azi înainte, cred cu tărie în Rai. Ce am văzut aici nu poate fi decât o anticameră.


0 comentarii

Publicitate

Sus