Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  inter_zise

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

vinyl_style


Anda Cadariu

13.12.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Pastilaţi şi ahtiaţi după electroceluloid vin în valuri pe fostul şantier naval, loc de mixat pentru DJ de import şi creuzet pentru subcultura de plastic. Terenul a fost însămînţat din timp cu substanţe halucinogene şi muzică electronică. Acesta e decorul în care. Acesta e decorul în care scratchscratch acesta e decorul în care dj scratchscratch mixează la platane. Îmbrăcaţi în vinil, mixează cu vinil, cred în vinil şi toate sînt de plastic. Scratchscratch.

Jam session-ul se ţine pe tot şantierul, dar punctul G al event-ului este localizat în nava abandonată dintre cele două macarale draconice care păzesc malul apei. Interiorul epavei e demihexagonal. Pe pereţi, desene cu iepuri obsceni, albi cu contur negru. Unui iepuraş i-a fost fixată o priză în locul organelor genitale. De-acolo se alimentează staţia. Un punker rătăcit printre fani drum'n bass studiază o bucată din decor: aparatul de radio din timpul WW2 pe care stă, la loc de cinste, Capitalul lui Karl Marx. Coperţile cărţii sînt, evident, roşii. În cameră se mai află două gramofoane, trei saltele, multe scrumiere şi lumînări. Miroase plăcut a plante. Epava e plină de marginali, dezaxaţi, lume mondenă, inclusiv faună afaceristică. Toţi reprezentanţii de frunte ai subculturii de plastic.

Vinilul începe să se mişte. DJ-ul mixează. Lumea e un disc scratchscratch. Lumea e un scratch magiun de pierce-uri ce tare e gagica aia cu creastă, mamă, da' prietenu' ei cu cercel în limbă are un tatuaj absolut infect – o fi dat o căruţă de bani pe el. Uite şi-o nimfetă cu o gaşcă de pedofili după ea. O tipă cu rasta insistă la microfon: "Freaky freaky scratchscratch, freaky freaky scratchscratch". Oamenii de plastic încep să se mişte. Vinilul merge înainte şi-napoi. Scratch.

Mă anunţă un prieten că într-una din încăperile navei mixează Dj Kuber. Hai să văd şi eu, îmi zic. Ajung în cameră şi abia-mi găsesc un loc printre corpuri transpirate şi pastilate. Mixează bine individul. Publicul e în delir. Totul e de plastic. Şi totul e chimie.

*

vinilul este radicalul chimic univalent CH2CH
derivat din etilenă foarte reactiv uşor de
polimerizat stă la baza materialului plastic
dur flexibil strălucitor folosit la haine şi discuri
cu o rezistenţă mecanică foarte mare

*


Kuber mixează în continuare. Stroboscoape, lasere, tipul sare de la noise la funk, de la acid jazz la jungle... şi... şi... văd un... "Nu se poate", îmi zic. "E o proiecţie 3D de-a lor". Ba nu, e un om în carne şi oase! E adevărat, e pe bune! Cu o băscuţă pătată de rugină, neras de o săptămînă, soarbe din sticla de rom lîngă doi tipi care dau pe gît a treia conservă de energizant. Toate semnele arată că omul munceşte în timpul săptămînii pe şantierul naval unde se ţine acum event-ul. Nu-mi vine să cred. Ce caută aici în weekend? De fapt, ce caută aici în weekend-ul în care lumea poate fi un disc scratch şi un magiun de pierce-uri mixat de un DJ priceput?

Cu ochii bine ambalaţi în celofanul maroniu al romului, studiază puştii din jurul lui, care se agită folosind setul obişnuit de mişcări haotic-organizate. Îl urmăresc o vreme, dar nu-mi dau seama ce vrea să facă. Cu toate că am o vagă bănuială... Aşa e, nu, nu mi se pare: omul încearcă să-i imite pe kinderii ăştia electrizaţi. Deja s-a strîns lume în jurul lui. Toţi îl urmăresc cu atenţie. Omul se chinuie din ce în ce mai tare să copieze gesturile celor din jur. Un muncitor pe şantierul naval imitînd nişte copii de bani gata. Anda, fă-te comodă, mi-am zis: ăsta da spectacol. Mai bine nu se poate.

Heh. Ţi-ai găsit. Se poate şi mai bine. Ca dovadă, în următoarele minute de contemplare mi-am dat seama ce fac puştii: aceşti adepţi de frunte ai muzicii electronice credeau că au de-a face cu un număr special, inventat de Finky şi Rasta, care îl înlocuiseră pe Kuber şi se agitau forţoşi la platane. Publicul era convins că totul face parte din organizare. Ideea că un muncitor de pe şantier se poate rătăci pe-acolo era pur şi simplu incompatibilă cu sistemul lor, o astfel de bazaconie nu încăpea în lumea lor de plastic, asigurată, izolată şi bine sigilată. Această posibilitate fiind exclusă din start, rămînea o singură opţiune: e un actor invitat de organizatori să performeze un număr special.

Trag cu urechea. Puştii sînt în al nouălea cer: "Yupii, ce idee bună! Genial party!" Sînt atît de inflamaţi, încît nu mai aşteaptă mult şi... încep ei să-l imite pe el. Pentru că nu poate fi vorba decît de o super-mega-ofertă a acestor organizatori care fac underground-ul mai underground decît e omeneşte posibil. Un nou stil de dans le este prezentat lor, norocoşilor cumpărători ai biletelor la acest event, de un actor plătit cu bani grei, desigur, (ia uite ce bine şi-a intrat în rol, frateee!) şi nu îşi pot permite să rateze această ocazie unică de a-l învăţa. Aşa că toţi, ca la un semn, încep să se mişte asemeni unor gîşte ameţite de lovituri repetate cu bîta de baseball. Nu-mi mai reveneam, l-am chemat şi pe Dragoş să-i arăt scena. "Băi", zic, "tu vezi ce fac ăştia?" "Da", zice Dragoş, "încearcă să danseze cu toţii ca tipul ăla cu bască de-arată ca de pe şantier. Da' io zic că nu prea le iese."

Ei, treaba lui Dragoş ce crede, dar eu nu sînt de acord. Puştii îl imită chiar bine pe muncitorul nostru, care simte brusc că ceva nu e în ordine şi vrea să spele putina. Sticla de rom mai are pe fund cam un deget de lichid, iar omul se clatină ca un trunchi de copac, secerat de drujba electronică a sintetizatorului. Se clatină, se clatinăăăă, audienţa de plastic se clatină odată cu el, mamă ce cool e stilul ăsta nou de dans, mă simt ca pe un vinil, îi zice un adolescent acneic prietenei sale, da, chiar aşa, mă simt ca pe un vinil care e scratchuit, vinyl_style tre' să-i spună dansului ăstuia, omul nostru se înclină din ce în ce mai tare, audienţa de plastic se înclină odată cu el, se aud ţipete extaziate, şi... timbeeerrr, buf.

*


E o dimineaţă minunată de toamnă. Pescăruşii sînt încă destul de anemici, ca şi oamenii cu care e presărat şantierul naval. Macaralele draconice de aseară par acum nişte biete berze jumulite. Nava e plină de gunoaie. Puştii zac prin colţuri, claie peste grămadă, DJ-ul a adormit peste platane - le ţine drăgăstos în braţe - şi totul este înconjurat de un fassbinderian şi apocaliptic praf vişiniu. Nu mai există nici un vinil în toată camera. Le-a furat muncitorul naval, nervos şi speriat de decorul în care s-a trezit dimineaţa, cu memoria goală ca un hard neformatat. Le-a furat ca să le ducă copiilor, să se joace şi ei cu ceva. Dacă tot sînt la modă jucăriile din plastic... Duhnind a alcool, dansează un involuntar vinyl_style spre ieşire. Calcă pe un telefon mobil şi îi sparge ecranul. Îl ia şi pe ăsta cu el. E tot din plastic. Tot pentru ăia mici. O să se oprească la supermarket să cumpere şi nişte mezeluri de vinil pentru copilaşi. Cu discurile sub braţ, părăseşte tiptil şantierul pe care va reveni mîine, adică luni, cu scopul precis de a munci. I-a lăsat pe DJ fără viniluri şi nu-i pare rău. Tot ce-i din plastic e ieftin. Se descurcă ei. Trage un fum din ţigara fără filtru şi rămîne cu ochii la un pescăruş mort. Apoi se îndreaptă încet spre casă, cu capul aplecat şi cu cozorocul tras peste ochi. În urma lui se aud din cînd în cînd ţipetele păsărilor şi un puşti care sforăie nostalgic: Scraaatch.... scraaatch...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer