Când zboară porcii, pe întuneric...

Am fost repartizați pe vremea lui Ceașcă într-un sătuc depărtat și sărac - dar nu știam, nu simțeam că trăiam în totalitarism, nu sufeream vreau să zic din cauza repartizării câinoase, așa mi se părea că trebuie să fie viața - și am stat câțiva ani singur (Maria a născut și a stat cu Mihăiță, băiatul cel mic, la părinții ei la Baia Mare. Vlăduț stătea cu mama la Tomești). Nu-mi mai amintesc cuvintele de acolo. Vorbele oamenilor și oamenii mi s-au înnegrit în minte ca un ceaun spart și prea vechi, încărcat an de an cu borhăile porcului. Mai mult simțeam noaptea - nopțile acelea cu migrene, cu fâșâitul plopilor, cu clipocitul Meletinului din fundul grădinii, cu gazda, o femeie posomorâtă, cu soțul mort de beție, tanti Pinuța într-o fustă veșnic cenușie, cu gumari și cu băieții și fata sudoriță plecați la muncă la combinatul de la Galați.

Simt și acum puterea aceea neliniștită a nopții. Răcnetele de om beat ale lui Stelian întorcându-se acasă, apoi țipetele nevestei lui (oamenii se făceau că nu aud, trebuia să tac și eu). Răcnete și țipete. Fără cuvinte. În momentele acelea ieșeam pe întuneric și mă lăsam în plăcerea de a umbla prin sat. De obicei mă rețineam însă. Căci și plăcerea asta era dificilă. Se putea întreba cineva ce-i cu tine, ce hram porți, ce vrei, de umbli noaptea ca năucul sau, și mai rău, ca un porc grohăitor.

Mai mergeam serile la învățătorii Pârău. Mă chemau simțindu-mi, probabil, singurătatea: "Hai, dom profesor, că avem răcituri". După ce ieșeam spre Meletin și treceam podul fără balustradă, mă simțeam mai liber. Îmi dispăreau din minte toate cele de zi cu zi. O luam înainte pe șes, cu pieptul în vânt. De obicei sufla un curent rece. Pe cărarea de aici mergeam spre învățătorii Pârău. Drumul acesta era pentru mine mai ceva decât seara de după aceea petrecută la învățători. Cu tâmplele zvâcnind, umblam pe câmpul pustiu. Nu știu de ce, îmi aminteam de copilărie, de timpul nevinovat, rămas mult în urmă, fără precauțiile de după aceea. Câteodată în valul de vânt amestecat cu lumina lunii își făcea apariția în fața mea un câine sau o oaie rătăcită. Se oprea bezmetică și stătea tăcută în fața mea. Bisisica! îmi șopteau reminiscențele literare. O ocoleam.

De cele mai multe ori însă rămâneam cu lecturile, multele lecturi noctambule, că a doua zi mergeam la școală chior de somn. Apoi tristețea aceea surdă care se înfiripa în intimitatea nopții. O puteam înfrânge, cum spuneam, numai cu lecturi. Domnul Adomnicăi, profesorul de geogravarză, cum se autonumea, și bibliotecarul bibliotecii școlare, un om cu umor și un nas a la Constantin Tănase (îmi mai însenina zilele cu poveștile lui haioase) nu mai găsea cărți în bibliotecă ca să mi le ofere. Le cam citisem pe toate. Îmi înecam tristețile cu lecturile acelea alinătoare ca un diazepam intrarectal. Urma școala a doua zi. Băiețeii și fetițele urmărindu-mă cuminți, cu ochi inocenți sau fricoși, cu sarafanele sărăcuțe ale fetițelor și cu hainele roase de purtat ale băieților, care mă făceau să țin și mai mult la ei. Apoi spălatul cu apă rece-rece de la gazdă, după care urma masa cu poftă de eră terțiară și fotbalul pe toloaca din apropiere cu derbedeii și țigănușii satului, elevi și foști elevi de la 15 la 30 de ani. Apoi din nou ligheanul și apa rece ca gheața. Apoi iarăși noaptea albastră, adierea călduță a primăverii, a verii, și lecturile - prietenele mele. Vânturile subțiri ale toamnei și iarăși lecturile. Fără cuvinte. Vorbele nu se închegau.

Mă trezeam noaptea și... vorbele nu se închegau în texte!

Și textul ăsta scris până acum mi se pare o porcărie. E de un romantism încruzit, ca al scriitorului minor Vasile Pușcă sau ca al stolnicului Prăjescu-Necșești. În fine, adevărul este că orice text literar este o mare porcărie. Sunt tot mai convins de asta. "Trăirile" scriitorului care mă cred sunt niște flecuștețe. Personajele mele, care se învârt prin texte, grohăie, sunt ca niște porci castrați, alimentați fără aminoacizi esențiali. Mor definitiv odată cu Crăciunul cărții, adică cu sfârșitul de obște. N-o să produc niciodată o Natașă Rostova sau un Nică a lui Ștefan a Petrii Ciubotariul din Humulești. Oricât m-aș câcâi eu. N-am să fiu niciodată ca deadea Liova sau ca bădia Ion. Nici până la genunchiul broaștei.

Dar scriitorul în genere e un porc cu grohăitul lui literar. Nu-l luați în seamă. Trăiți-vă viața așa cum e, nu vă luați după porcăria asta numită literatură. Viața continuă neschimbată, în ciuda literaturii. Viața, da: o casă ca la mama ei, cu etaj sau un apartament colea, o nevastă prima-ntâi, fie ea și curvă, copii cam golănei, un serviciu bun, un șef băiat de băieți, apoi nepoți, o bătrânețe liniștită, o moarte la fel într-un spital, acoperit la sfârșit cu un cearșaf. Sigur, și mai bine ar fi o moarte în patul de acasă, scârțâind erotic (patul, nu moartea), "și scârțâiau coroanele de plumb". Dar e un scârțâit asemeni Titanicului, însă nu scufundându-se scârțâind din toate încheieturile, afundându-se tăcut ca un sicriu în mormânt. Desigur, trăim așteptând ceva, un Big Click care să orbească luminos cerul, un fel de bulevarde hollywoodiene strălucitoare, un Război și pace cu Audrey Hepburn și Henry Fonda sau măcar un taxi din Los Angeles (Bosangeles spunea colega mea din Bosanci, județul Botoșani), cu iubiri fugare și cu banchete mânjite de spermă. Dar acestea nu vin, dracului!

Iar viața... viața continuă neschimbată: cu picăturile de ploaie care-mi cădeau pe față, cu satul și mai prizărit sub ploaie, cu cerul care știam că a doua zi va fi și mai străluminat, cu replica "domnule profesor, veniți că avem răcituri", cu tanti Pinuța cu gumarii și fusta ei ponosită, bătându-și purcelul rahitic, care guița de foame ("Taci, mojâcule!"), cu lâncezeala vieții fără visuri... Și satul acela, unde lumea părea că moare în fiecare după-amiază, cu tot cu glumele domnului Adomnicăi, satul acela care mă îndemna să mă destrăbălez în lene și alcool, când doream să fiu oricine altcineva în afară de mine. Mi-e silă s-o mărturisesc dar trebuie s-o fac.

Inima mi se desfăcea în două, ca două aripi ce se opinteau, fâl-fâl! dar nu puteau să zboare în valul de vânt și lumină. Simțeam un gol în cap, în piept, simțeam că trebuie să fac ceva, că trebuie să plec. Dar rămâneam acolo, cu ochii închiși, ascultând ploaia monotonă, și cu capul rotindu-se în migrene literare. Acum vedeam porci zburând...

Apoi se lăsa năucitor întunericul negru, fără cuvinte. Repede, așa cum se întâmplă iarna.