Pipa de lut

De cinci ori și-a cerut sergentul TR Gheorghe Trandafir permisia regulamentară și de fiecare dată nu i s-a aprobat. Era cătrănit rău. Se tot întreba: "Ce naiba nu-i în regulă la mine? Că doar ordinele le execut ca la carte, superiorii n-au cum să-mi bage vreo vină, iar subordonații nu se pot plânge că-s al dracului!". De unde să știe Gheorghe că plutonierul de companie Perjă își găsise ibovnică peste drum și, ori de câte ori femeia punea lampa în fereastră, sau o cârpă roșie pe sârmă, o tulea, lăsându-l pe Gheorghe la comandă? Atâta încredere avea Perjă în Gheorghe, că nu l-ar fi lăsat să lipsească nici măcar un ceas din regiment.

Până la urmă, Gheorghe și-a luat inima în dinți și l-a prevenit pe plutonier că va ieși la raportul de zi pe unitate. Chiar așa a făcut. Și-a spus cuviincios necazul și locotenentul i-a aprobat pe loc o permisie de șase zile.

Abia aștepta să-și vadă părinții bătrâni și neputincioși, dar mai cu seamă îi era dor de Ileana. Numai de frate-său mai mare, Vasile, nu-i era dor. Niciodată nu s-au avut prea bine și gândul că o să-l întâlnească îi făcea greață.

Când i-a dat biletul de permisie, plutonierul Perjă a mârâit printre dinți: "Băi, amorezule, ascultă ordinul la mine: nu te duci din prima la mândruță! Îți lași scula să doarmă în izmene și te prezinți mai întâi cu biletul ăsta la postul de jandarmi din sat! Ai înțeles?" "Am înțeles, dom' plotoner!", a răcnit Gheorghe făcând iute stânga împrejur, de frică să nu-i ia hârtia înapoi.

A executat întocmai ordinul și, chiar înainte de a ajunge acasă, s-a prezentat la postul de jandarmi. Șeful de post a întors pe toate părțile biletul, l-a citit pe îndelete, apoi l-a aruncat într-un sertar: "Ăsta rămâne la noi! Și tu la fel!"

I-au pus în brațe o pușcă și o cutie de cartușe, l-au urcat într-o căruță, între patru jandarmi și au pornit în susul Bistriței. Gheorghe era nedumerit. L-a lămurit șeful: "Mergem în poteră după Dumitru Gafița!" "Banditul?" "Da, flăcăule, banditul, fir-ar mama lui a dracului, că ne-a mâncat zilele și nopțile! Da-l prindem noi, azi, pe ticălos!"

Vremea nu era nici de sanie, nici de căruță. Un strat subțire de zăpadă pudrase drumul îngust care urma cursul râului. Soarele tocmai ieșise de după munte, când au oprit la adăpostul unui brădet. Au coborât în liniște, cu armele pregătite, și au tăiat-o prin pădure, păstrând o distanță de zece pași între ei. Când urcușul a devenit atât de pieptiș, încât nu au mai putut înainta decât ținându-se de crengile brădetului, au dat de stânca banditului.

Șeful le arătă cu degetul urmele de opinci din zăpada proaspătă. Erau măturate cu o creangă de brad aruncată cât colo. Zăpada era împrăștiată, dar nu într-atât încât să nu se observe călcăturile. Le ordonă muțește celorlalți jandarmi să înconjoare stânca și îi făcu semn lui Gheorghe să se apropie. Cu arătătorul îndreptat în sus, îi șopti la ureche: "Hai, urcă!" "Cine, eu?" "D-apoi cine, că doar nu noi? Nu vezi că suntem ditamai buhaii?" "Păi..." "Gura, executarea! Urcă și dă semn cu ce vezi! Da' cu grijă, că ăla doarme iepurește și te ia mama dracului dacă-l trezești. Doarme-n șubă, nemernicul, că-i obosit de cât o fi tâlhărit astă noapte!"

Gheorghe își puse arma de-a curmezișul spinării, își făcu o cruce mare, își scuipă în palme și porni. Deși era foarte abruptă, stânca avea colții parcă înadins pregătiți pentru urcuș. Ochii lui de muntean umblat prin coclauri, deslușeau lesne semnele care îi arătau că traseul fusese folosit de multe ori.

Cățăratul din piatră în piatră nu era atât de greu, cât de mare îi era grija de a nu face vreun zgomot. Trebuia să cerceteze cu atenție fiecare locșor în care își punea tălpile și palmele, ca să nu stârnească vreo pietricică, sau să trosnească vreun vreasc.

Odată ajuns în vârf, nu s-a ridicat dintr-odată, ci s-a cuibărit într-o adâncitură a stâncii și și-a ascuns scăfârlia descoperită în spatele unui bolovan. Nu adia nici cea mai mică boare de vânt dar, de partea cealaltă a stâncii, cetina tocmai se învolburase, ca-n vreme de furtună. "El e, n-a fost vântul și nici închipuire!", gândi flăcăul, cu o undă de simpatie pentru fugar. Scăpat de frică și de grijă, se ridică în picioare.

Grota nu era mai largă decât un coteț de găini. Abia încăpea în ea o laviță de bușteni și o buturugă ce ținea loc de masă. Chiar la intrare, focul încă mai mocnea în vatră. Pe buturugă, o frigăruie aștepta să fie mâncată. Alături, o pipă de lut ars părea proaspăt umplută cu mahorcă.

Gheorghe atinse blana de oaie de pe laviță și băgă de seamă că încă mai păstra căldura de trup omenesc. Își mai roti o dată privirea prin încăpere, apoi se întoarse spre buza stâncii. În drum, cu un gest involuntar, își băgă în buzunar pipa de lut.

Cu un glas puternic, parcă mult prea puternic, răcni spre cei de jos: "Nu-i nimeni aici! Și nici n-a fost careva de multă vreme!" Mulțumit, se pare, de veste, jandarmul îi ordonă să coboare: "Să-l ia mama dracului, o fi înnoptat în alt bârlog, ticălosul!"

Au mai cotrobăit o vreme prin împrejurimi, apoi au făcut un foc de tabără și și-au scos din ranițe merindele. L-au omenit și pe el cu o bucată de brânză și cu un gât de sămăhoancă. În tot acest timp, deși stinsă, pipa banditului îi frigea buzunarul.

În pragul iernii, zilele sunt scurte. Au ajuns în sat pe întuneric. I-au dat drumul acasă către miezul nopții. Gheorghe și-a îmbrățișat în fugă părinții, i-a trimis la culcare și s-a așezat, sub lumina lămpii, în cămăruța lui. Știa că Ileana e neliniștită și voia neapărat să-și anunțe sosirea. Din copilărie, aveau ei un loc tăinuit, sub un fag, la jumătatea drumului dintre casele lor. Așezaseră acolo două pietre ascuțite, câte una pentru fiecare. Când aveau ceva să-și transmită, scriau un bilețel, îl băgau într-o cutiuță de tablă ascunsă sub piatră și întorceau ascuțișul către sat.

Nu apucase să-și înmoaie penița în călimară, când auzi zgomotul de metal lovit în sticla geamului. Cu lampa în mână, Gheorghe deschise fereastra. "Care ești acolo?" "Eu, Dumitru Gafița!". "Ce vrei, bădie?" "Dă-mi drumul, domnișorule, că vreau să-ți spun ceva!".
"Ce-mi poate face?", se întrebă Gheorghe și deschise larg ușa, mai mult curios decât înfricoșat. Arăta altcumva decât și-l închipuise. Trup mărunt, dar bine legat. Ochi aprigi, mustăți stufoase, față smolită. Cușmă înfundată până la sprâncene. La subsuoara brațului drept, ținea, în cumpănă, o pușcă de vânătoare cu țevile tăiate. "Cu ea mi-a ciocănit în geam", gândi flăcăul. Prin deschizătura cojocului, între chimir și cămașă, ghici două pistoale și un tesac.

Banditul nu așteptă să fie întrebat de vorbă: "Domnișorule, eu te știu pe mata de copil! Îți dau un sfat: nu te mai mai băga în potere!" Își dezveli și mai mult chimirul și-l lovi ușurel cu palma: "Noi avem arme bune și ne pricepem să ochim ca lumea. Ești băiat cu carte și ar fi mare păcat de capul matale cel bun să-l găurim cu jucărelele astea! M-ai înțeles?" "Te-am înțeles, bădie!" "Bun! Da' de ce tremuri? Liniștește-te, că nu-ți fac nimica!" "Mă liniștesc, bădie!" "Sunt tâlhar, da' crezi că-mi pare bine că-s? Eu numa' un gând am: să-l prind pe tata și să-i fac felul!" "Da' ce ai cu tata matale, bădie?" "Am multe, că el m-a învățat tâlhăria, de mic copil. Mă mâna să fur miei de pe câmp, îi junghia în șură și-i băga la cuptor în crâșma lui nenorocită. Iar mai târziu, mi-a pus pistoalele în mână și m-a trimis la tâlhărit. Da' asta-i altă poveste, măi băiete! Mata mi-ai înțeles voia?" "Da, bădie!" "Îi bine, atunci! Ai tutun?" "N-am!" "Dacă n-ai, ia de la mine!" Îi întinse pachetul de țigări, apoi își băgă mâna liberă în chimir, scormoni fără să se uite și scoase un "cocoșel" de aur: "Ia-l și pe ăsta! Să-i cumperi din târg Ilenei lui Toma o basma de cașmir și o bundiță. Rămâi sănătos, domnișorule!" Se răsuci pe călcâie și porni spre ușă. Întoarse capul din mers: "Bundița să fie, neapărat, cu blană de jder, ai înțeles?" Gheorghe îl opri: "Bădie Dumitre, stai să-ți dau ceva!" Scoase din buzunar pipa de lut: "Ia-o, e a dumitale!" "Nu-mi trebuie, am destule! Păstrez-o! Să le-o arăți copiilor și nepoților și să le spui că ai fost prieten bun cu tâlharul Dumitru Gafița!"