Pe la 4:00 după-amiaza vorbisem cu Lavinia și Emma, viitoarele mele colege de cameră, pe grupul intitulat simplu "La Cămile 2021": niciuna dintre noi nu se apucase încă de bagaj - rămăsese tot pe seară, că nu mai pridideam cu treaba și, de suprasolicitare, aproape că nu mai puteam articula cuvintele nici în cap, darămite în vorbire. Dintre toate zilele, azi îi apucase pe toți - șefi, colegi, familie, copii - și tuturor le trebuiau de toate. Deci, după simptome, se anunța o expediție memorabilă!
Termin la unu noaptea și cu ultimul e-mail, și cu ultimul fermoar. Dorm profund două ore.
Aud imediat ceasul. Doamne, de când îl așteptam! La fel cum așteptam și clipa asta - prima în lungul șir al clipelor din împlinirea unui vis -, trezirea în clarul nopții, când afară e rece tare și mintea e mai limpede ca la orice altă oră, când nimeni nu mă mai vede și nu mă mai știe. În orașul pustiu, conducând spre aeroport, aproape că tremur de emoție.
Numai cât pronunț (chiar și în gând) Atlas, Sahara, Marrakesh, mă înfior, mă tulbur. Mă cheamă, de atâta timp mă cheamă! Mă duc! De asta a și durat doar opt minunte să îi spun DA Laviniei când mi-a trimis anunțul despre expediție: "Ești îngerul meu", i-am scris atunci, în februarie, "pentru că te-ai gândit la mine".
Vreau să urc Atlasul și să mă contopesc cu el, lanțul acesta de munți care poartă numele celui osândit de Zeus să ducă veșnic pe umeri bolta cerească. E o dorință sădită încă din anii copilăriei, odată cu visurile mamei despre Marrakesh și muzica de atunci, cu cartea de colorat Califul Barză, singura în care coloram împreună (ce frumos colora mama - cu nuanțe mai tari contururile, cu nuanțe mai blânde conținutul), cu Muck cel Mic și turbanul său aproape cât el de mare, cu Șeherezadele cu văluri, cu smochinele din platourile ornamentate, cu dunele de nisip și minaretul din marginea paginii, cu Sahara - ah, pustietatea, culoarea și soarele Saharei! Până și astăzi, când iau în mână un atlas geografic ordinar, îl răsfoiesc la fel ca în școala generală: cu o emoție tainică, pentru că la fiecare pagină întoarsă, eu imediat sunt acolo.
Ne reunim în aeroport. În primă fază, ne străduim care mai de care să ținem minte corect numele asociat fiecărui chip. Suntem treisprezece și, după cum aveam să descoperim cu plăcere în fiecare zi, tot unul și unul. Pe Otopeni știu sigur că am reușit să-i rețin pe Petre și Costi, pentru că erau veniți de la Iași, orașul studenției și inimii mele. Făceau împreună un Pat și Patachon grozav: Costi - tinerel, brunețel, ʼnăltuț, zâmbitor, Petre - peste cincizeci de ani, albit, preocupat și grijuliu cu toată lumea. Costi, psihiatru de profesie, dovedindu-și echilibrul cu prisosință în fața multor provocări, a rămas zâmbitor toată excursia. Petre a transformat "preocupățenia" într-o bucurie genuină, într-o atitudine paternă cu care ne-a îmbrățișat, cu brațe invizibile, pe toți: "Ți-ai luat apa?", "Ai pus masca?", "Vezi, să nu-ți uiți telefonul!". Pe chestia asta l-am pupat și i-am mulțumit de multe ori.
Și pe Emma tot în aeroport am văzut-o prima oară, deși vorbiserăm pe grup de mai multe ori. Ea m-a zărit prima. Emma cea adusă de Lavinia, Emma cea fără vârstă, cu ochi de culoarea celui mai clar cer, cu sufletul lipit pe ei, să îl citești fără efort și să rămâi fără cuvinte la vederea unui om atât de sincer și deschis. Mereu a avut un cuvânt cald și bun de spus, mereu a tăcut și a făcut (poze, loc unuia sau altuia, pernă pentru autocar). Emma care pierdea aproape zilnic câte ceva, de parcă trebuia să lase dâre, să nu uite pe unde să se întoarcă, de parcă trebuia să își marcheze teritoriul sau poate doar de emoție...
Ne hăhăim, evident, cât încape - și în îmbarcare, și în avion, și în tranzit. Din Otopeni pân' la Frankfurt, zbor corect, nemțesc, cea mai ușoară decolare și cea mai ușoară aterizare ever. În tranzit bem o bere, păpăm un cârnat, mai profităm de netul de UE și descărcăm cât putem: harta Marocului, un pic de istorie și informații despre câteva obiective din Casablanca și Marrakesh.
Cred că în Frankfurt mi-am făcut "loc pe hard" și m-am încumetat să rămân prezentă și atentă, cu privirea la cei doi ghizi români, Mitză și Cristi, și la soția celui din urmă, Lili. Primii doi, oameni de munte: Mitză - corect și rezervat, Cristi - dezinvolt și pontos. Iar Lili - blondă, tunsă la rotund, dulce și cu ochi intenși, fugită din presă și administrație ca să se rătăcească oleacă prin Africa. Barem Lavinia, cu o împlinire fără seamăn în trup, râs și atitudine, a recunoscut de când a pus piciorul în aeroport: "Gata, mi-am abandonat copiii!" Restul ne cam fofilăm, fără să declarăm ce am abandonat. Încerc să urmăresc discuții parțial tehnice. Nu pot. Mi-e mintea împrăștiată și așa vrea să rămână. Musai.
Ușor, ușor, se instalează starea / mood-ul / softul de îndeplinire a dorințelor, care nu se va mai dezinstala nici după ce totul se va fi terminat. Îmi amintesc că în ajunul plecării, pe la opt și jumătate, am vrut să pregătesc pentru fiecare câte un tricou cu "Bravo!". O clipă, mă gândisem chiar că e încă deschis la mall - "Da, dar nu am logoul făcut ca lumea pentru imprimare și..." - și, dintr-o mișcare, o mână nevăzută mi-a șters orice putere de a duce mai departe, cu gândul sau cu fapta, imprimarea tricourilor. Dar, în timp ce savuram, la o cafea, o ciocolățică cu lapte din iarbă alpină și ne hăhăiam some more așteptând zborul de Marrakesh, vine Cristi, ghidul nostru, și începe a împărți, cu două "mânuri", "tricouașe" călduțe cu imprimeurile expediției. Iaca...
Apuc să le mai scriu celor de acasă: "Am avut un cățel în avion. Gașca e faină și - guess what? - avem cu toții tricouri personalizate [big smiley face]." Și să primesc și răspuns - pe soțul meu l-a izbit tocmai atunci, pentru prima dată-n viață, cel mai grozav răspuns din lume, de m-am minunat și eu: "Super! Te iubesc. Să fie totul chiar mai frumos decât ți-ai dorit." Mă bucur că s-au întâlnit, el și cuvintele acestea... Cuvintele acestea, cu forța lor proprie, aveau să își găsească teren propice și să lovească din plin!
După decolarea de la Frankfurt, avem parte de un zbor lin, sub un soare arzător: atmosferă de rată, cu turbulențe în Germania, plânsete de bebeluși, miros de maghrebieni și cu râsetele noastre. În avion - răcorică, un pui de somn, un pic de istorie a Marocului. Gustăm ceva și ne "revergorăm". Dintr-odată, se întinde sub noi ca un covor fără margini pământul roșu al Africii, printre bezelele albe de nori, totul în contrast cu albastrul Atlanticului. Aș vrea să rămânem aici, suspendați, până voi putea imprima negativul. Ah! Închid ochii, simt cum devin stăpână pe mine însămi și savurez această înstăpânire a sufletului pe trup, savurez roșul acesta al pământului, pentru care m-am întors Acasă. Africa mea, leagănul omenirii!
Aterizăm, prin multe goluri de aer, în Marrakesh. Un Menara orbital, curajos de neo- și de integrat: curmali de jur împrejur, cactuși, măslini, lumina orbitor de albă... vis! Ne uităm unii la alții încântați, predăm mecanic formulare și certificări pentru COVID, ne facem poze și mustăcim a nerăbdare: abia așteptăm să trăim aventura asta! Mai avem de parcurs aproximativ o oră și jumătate cu un minibus dedicat până la cazarea din Imlil, la 1.800 de metri altitudine. De acolo, mâine dimineață vom începe ascensiunea.
Rachid, ghidul marocan, intră în scenă și la propriu, și la figurat. La propriu, intră subțirel, frumușel foc, cu toate accesoriile negru-pana-corbului, tânăr și fâșneț. Învârtește cu spor o cutie cu dulciuri tradiționale din care ne înfruptăm cu foame, e fluent în engleză și franceză, glumeț și zâmbește întruna. Bravo, Doamne! Ai nimerit-o și cu asta!
Deși până acum am fost ca trei surori, Emma și Lavinia își găsesc locuri separat de mine. Așa că pe scaunul de alături se așază Anca. Înaltă, fină, discretă, Anca urma să accepte pe tot parcursul expediției pupăturile și alintăturile mele ad-hoc, de dragă ce îmi era, deși nu știu dacă m-a iertat că am omorât fără să vreau, încă din prima zi, o albină într-o sticluță cu un pic de apă pe fund... Spre finalul aventurii am aflat că este asociat într-o firmă de foraj, ceea ce mi-a confirmat sentimentul că are în ființa ei resurse mocnite, nu numai pentru înălțimile munților, ci și pentru adâncimile pământului, spiritului și businessului.
Privesc pe geam. Înregistrez: marginea de Marrakesh, dintre aeroport și drumul care duce în munți, e dominată de clădiri joase și roșii, ridicate parcă din nisip, de o vegetație luxuriantă care acoperă maghernițe și de domenii de lux ascunse în spatele unor ziduri colosale, un pic mai umane doar datorită curmalilor și leandrilor cu flori roz și roșii, care le pictează. Pe drum, intersecții la fel de haotice ca traficul, mult pământ roșu, vegetație puțină și, ici-colo, în mijlocul lui nicăieri, dintr-odată îți răsare în față câte o oază străjuită de curmali, măslini și flori cu nuanțe ireale de portocaliu, roșu și roz. Puținele benzinării de pe traseu le seamănă și numai pompele mărturisesc că sunt ceva mai mult decât simple oaze.
Prin localități, la marginea drumului, oale arse de pământ roșu, tarabe cu felurite și colorate țesături, legănate de un vânt uscat și prăfos, copii mici, murdărei și bucuroși, cămile, birturi cu carne proaspăt prăjită.
Cred că deja omorâsem albina când, pe nesimțite, drumul șerpuit începe să sfredelească versanții înveliți în păduri de pin. Muzica e marocană și văd ca prin vis primul sat berber: case din pământ identic cu solul, cu geamuri mici, case joase, unele într-altele, nu îți dai seama unde începe și unde se termină șirul de construcții, par camuflate în peretele muntelui, întâi totul pare o iluzie, apoi... rămâne o iluzie, și așa va fi mereu în ochii mei, parcă sunt în Dune combinat cu Star Wars, încerc să freeze the picture, pare că reușesc, dar când revăd totul pe cameră este mult estompat față de realitate; mă consolez, oricum știu sigur că nu voi reuși să le prind mai bine de atât...
La jumătatea drumului oprim preț de o apă, o toaletă și două-trei poze cu cămila, eu iau cel mai mare și mai dulce ciorchine de struguri pe care mi l-am putut imagina până atunci (de fapt, pe care nu mi l-am putut imagina!) și ceva năut marocan (adică din cel tare, rumenit de crud, nu fiert sau înăbușit, precum cel turcesc - am aflat după câteva zile diferența), din care mâncăm vreo cinci flămânzi și ne mai și rămâne.
Pe fundalul unor povestiri haioase de prin alte țări arabe, cu încurcături de obiceiuri islamice, ingineri români în Iran și industria de Dacii din Maroc, ajungem la Imlil. Suntem lihniți și ușor panicați că am uitat să ne aprovizionăm cu băuturi alcoolice. Iar Imlilul nu este Marrakesh, ce să vezi...
Minibusul oprește în dreptul unei clădiri în construcție, mai mult în cădere decât în ridicare. Coborâm bagajele, în timp ce foamea și panica are surely and steady rising up. Dar... suntem într-o poveste din 1.001 de nopți, iar iluzia este la ea acasă: un culoar îngust de piatră ne strecoară tot în sus, pe trepte naturale, printre case și livezi de meri cu fructe roșii, pietroase. Îmi vine să mușc din ele și îi cer lui Rachid două bucăți, precisely. Zice că îmi aduce el oleacă mai târziu. Cu cele cinci bagaje ciorchine pe el, adevărul e că i-ar fi cam greuț fix acu', dar văd că tare-mi place să mă răsfăț pe de-a moaca, măcar în altă parte dacă nu acasă, așa că rămân ușor pretențioasă.
Riadul, care înseamnă "rai", este un complex de căsuțe pe paliere de înălțimi diferite, legate între ele cu șnurul drumeagului din pietre, copaci de sămânță necunoscută, flori inedite și terase la fiecare etaj. Din patul meu, al căsuței numite karmic "Sahara", văd micul balcon cu două fotolii de paie, cu pernuțe albe și confortabile, între ele cu măsuța mică pentru cafea, îmbrăcată în catifea roșie cu ornamente galbene, verzi și gri și cu ciucuri roșii lungi de jur împrejur. Peste balustrada din bușteni, un mic hău. Suntem pe buza muntelui, iar jos, în vale, curge un pârâiaș parțial amenajat. Inspir. Aerul e atât de curat, muntele împădurit din față îmi ține loc de perdea, try to cope.
Aud voci, suntem așteptați pe terasa de la ultimul etaj, la ceai fierbinte (până la cina de la 20:30 nu avem ce face, dăm întâietate rugăciunii). În drum, vizităm riadul: holuri înguste și întunecoase, cu geamuri mici din sticlă colorată prin care se văd satul împrăștiat pe toți versanții, minaretul și rufe la uscat vânturate pe terasele de sub privirea noastră; pardoseli mozaicate în cărămiziu, bej, verde și albastru-indigo; camere spațioase cu divane late roșii și albastre, pline de perne mari și tari, aparent inconfortabile, dar care se vor dovedi o garanție pentru odihnă; pe jos, covoare groase de toate culorile; pe pereți, faianțe în modele halucinante; mese și scaune din lemn masiv, de esență; și toate tavanele încărcate cu ornamente verzi, albastre, roșu-închis și maro. Corpurile de iluminat sunt mereu centrale, rotunde, mari, din sticlă de toate culorile, răspândind o lumină de poveste în seara care începe.
În riad miroase deja a cărniță prăjită și a mirodenie (îmi place singularul, ca în Dune, cu atât mai mult cu cât turmericul a fost, la fiecare masă, nelipsit și mult). Iar pe măsură ce urc scările către ultimul etaj, ochii, cu simțul lor cu tot, coboară în inimă tot mai tainic. Îmi dau seama că mă dezbrac de tot ce știu, de tot ce mi-am imaginat și de tot ce văd. Mintea îmi rămâne goală, suspendată, iar fire nevăzute încep să mă tragă la adânc, în vis, în propriul vis care începe să preia controlul.
Îmi amintesc ultimele cinci-șase trepte. Înainte să ajung pe terasa cea mare, m-am oprit. M-am uitat la ele. Erau bătute în piatră de râu, cu margine de lut roșu, cu zidul oranj-deschis în stânga și cu balustrada din fier forjat și lemn alb în dreapta. Păreau doar niște trepte. Dar, ca într-un film de Zeffirelli, mi-au vorbit tăcând: "De aici încolo, nimic nu va mai fi la fel." Ei, doar în mintea mea... Dau să urc mai departe. Mă opresc din nou. Mesajul e același. "În regulă", le zic cu umilă asumare și mă supun călcându-le în picioare (ce ironic!), iar priveliștea de sus îmi taie răsuflarea.
De jur împrejur, șiruri suprapuse de munți punându-se unii pe alții în valoare, cu vârfuri și creste înfipte în ceruri pentru totdeauna. În "colțul lung" al terasei, Costi e singura siluetă umană care încearcă să înțepe în concret, ca un bold, inimaginabilul decor dimprejur. Deși aș putea jura că în stinghereala aceea, cu rucsacul încă în spate, și el a abdicat, căci pare în afara trupului. O voce, pe care nici măcar nu încerc să o identific, ne spune că aceștia sunt munții și peisajele pe care le-am văzut în Omul care voia să fie rege și în Șapte ani în Tibet. În aerul rece al serii, încep să tremur și îmi dau lacrimile. Lista filmelor e lungă, dar cele două sunt de căpătâi în carcasa mea emoțională...
Ceaiul s-a răcit în samovarul de argint, căptușit pe când era fierbinte cu un tricot în roșu, alb și negru, ca să nu frigă. Bem din pahare mici de sticlă pictată. Zahăr cubic, ceva năut rămas... Inspir din nou. Privirea mi-e epuizată de atâta frumusețe... Tac. Tăcem mult cu toții.
Mai inspir o dată, și mai tare, doar-doar voi putea face față intensității a tot ceea ce se petrece. Simt miros de țigară și mă duc direct la Liviu, venit în gașcă din Madrid, la chemarea Andreei. A ajuns primul la Marrakesh, iar în Menara am bănuit că ne așteaptă sorbind un Camel. Iată că așa era: Camel galben.
- Vreau și eu un fum.
Întâi nu înțelege.
- Nu fumez mult, că mi se face rău, dar mi-e poftă de un fum. Fumăm împreună?
Și toată vacanța i-am fost coșmar și camarad in this sharing is (s)caring movie. Liviu mi-a fost bine de tot, mare și blond, cu oleacă de barbă, din Alba de fel, mucalit până la Dumnezeu și IT-ist în Spania. Mi-a fost reper în cel mai ușor de acceptat și de digerat mod - prin umor -, atunci când mă credeam pierdută pentru lume.
Ținem ședința tehnică în salonul în care vom lua masa: detalii foarte importante pentru fiecare etapă despre bagaj, echipament, ce să nu uităm, temperatură, checking points, orar, abordare. Da, suntem de acord cu fiecare punct și ne simțim tot mai liniștiți pe măsură ce observăm că toți le știam deja pe toate. Înăuntru e călduț, iar după mai multe discuții și bancuri, Petre îndrăznește un gest extrem: dă cep la Martell. O țuică a nu știu cui, plus Martell, plus noi în stadiul acela a fost egal cu multă dragoste.
Mâncarea a venit rânduri-rânduri, parcă fără să se mai termine, de multe feluri. Dar pâinea cu făină de porumb a rămas benchmark până în ziua de azi. De la masa aceea, mi-l amintesc pe Sergiu (căruia i-am spus multe zile la rând Răzvan, din simplul motiv că mi se părea că îi șade mai bine cu sonoritatea acestui nume), cu accentul lui franțuzesc de Monsieur Poirot. De altfel, i-l remarcasem încă de pe drum, iar în zilele următoare aveam să aflu că-l deprinsese la studii, la Sorbona. De-a lungul vacanței, aveam să fug lângă el de fiecare dată când îl auzeam vorbind franceză, ca să trag cu urechea, să mă aleg cu esențialul acelei împrejurări.
Au alunecat toate - și mâncăruri, și bancuri, și râsete. Ne-a împins oboseala spre paturi, în cearșafurile albe și recișoare, cu pături groase și călduroase despre care credeam că sunt neîndoielnic de cămilă (were not!), în căsuța noastră din bușteni, piatră și lut văruit în galben, cu tavanul albastru-indigo, cu ferestruicile deschise, ascultând trăirea pădurii.
După câteva ceasuri de somn adânc, mă trezesc odihnită, dar ceva îmi spune că sunt iar în creierii nopții. Grab the phone: yeap, trei ș-un sfert... Asta e. Citesc, citesc un pic mai mult, dar la un moment dat las cartea și, în luciditatea și liniștea acelei ore, în sfârșit toate cuvintele se descătușează și încep să scriu.
Sunt copleșită de tot ce trăiesc: visul meu, locurile și civilizația care mi se așază în față, oamenii grozavi cu care sunt (educați, la locul lor, cu simțul umorului, deschiși să primească de la viață, să trăiască, doritori de "mai sus") and again, visul meu, care parcă le face posibile și le plăsmuiește pe toate, trece prin mine să se împlinească, mă lasă mută, sunt doar o bucată de materie pusă la dispoziția lui, la vremea de care are nevoie. Totuși, despre mine este el, prin mine trece și întru mine se întâmplă el. De mine are nevoie ca să se-mplinească... "Exact ca Dumnezeu", îmi zic zâmbind.
La ora asta, muezinul tocmai cheamă musulmanii la prima rugăciune a zilei. Să te rupi din orice faci pământesc, periodic în zi, ca să te dedici unui gând sau unei emoții mai presus de acest plan este un exercițiu care aduce o dulceață în viața omului. E tainică - numai cel ce o face o simte. De vreo două săptămâni, mi-am amintit că și creștinii au Ceasurile zilei și am început să le citesc și să le trăiesc. Ora 6:00 este și la musulmani, și la creștini, Ceasul întâi...
Îmi vin în minte toate: "Pentru ca bucuria Mea să fie în voi, iar bucuria voastră să fie deplină" (Ioan 15:11), dar și refrenul care descrie așa de bine Visul, Dorul:
Dorul nu stă-n loc,
Nu se-ntoarce din drum,
Până la soroc, zboară-n zări nebun,
Zboară peste noi,
Nu se-ntoarce-napoi!
Cântă cocoșul. Prima, a doua, a treia oară. Rucsacul e cuminte și corect în colțul camerei, în timp ce lumina desenează munții de jur împrejur. Scriu, scriu de zor. Scriu celor care așteaptă un semn. Le spun că pornesc spre ziua de azi, pornesc spre vârf.
"Ne auzim după!"
(va urma)