Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Glissando


Ioana Ieronim

21.12.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică


M-am întrebat de multe cum ni se întâmplă nouă, cei născuţi pe lângă Carpaţii transilvani, sentimentul că venim dintr-un spaţiu unic şi privilegiat. Cum se explică acest commitment statornic, cu toate experienţele şi relativizările ce se adaugă în timp. Sigur că în asta ne asemănăm cu atâţia alţii, raportându-se fiecare la al său genius loci inconfundabil: căci doar indiferenţa minţii şi tocirea simţurilor ne vor împiedica să percepem unicitatea fiecărui loc pe acest pământ.

Voi încerca aici să împărtăşesc ceva din contextul identităţii locale în perspectiva copilăriei mele petrecute în Ţara Bârsei, la mijloc de secol XX. M-am născut la Râşnov, Rosenau, pe Brueckengasse (Strada Podurilor), sub Cetate, o cetate construită la început secolului XIII, imediat după colonizarea saşilor în această zonă a Europei. Localitatea punctează limita sud-estică a ariei locuite de saşi în Transilvania, fiind, ca altitudine, şi cea mai înaltă aşezare săsească. Până la marea unire a României după Primul Război Mondial, hotarul sudic al pământurilor râşnovene era chiar graniţă de stat - spre Regatul României (şi, înainte de Regat, către Ţara Românească). Urme de zid ale vechiului hotar se mai văd şi acum risipite în iarbă.

Cum să defineşti o identitate altfel decât prin nişte invariante? Ce se întâmpla cu această moştenire în marea derivă a anilor 1950? Cum se amesteca “ceva vechi şi ceva nou”, ce era bun şi ce era foarte rău, încât să inducă totuşi încă sentimentul nostru de apartenenţă, fie el şi iluzoriu, ca atâtea lucruri ale vieţii. Şi durabil în ciuda migrărilor, întâmplărilor, ironiilor. Sentiment disimulat nu o dată, pentru autoprotecţie: ... până şi plantele se prefac a creşte cu indiferenţă, vorba poetului Michael Astner.

Constantele peisajului râşnovean (o Transilvanie în mic) asupra căruia îşi deschidea ochii, la mijlocul secolului de puţin trecut, generaţia mea: Cetatea, desigur, ca prim semn distinctiv, apoi Biserica luterană din sec. XIV şi două biserici ortodoxe, în partea românească a satului; vasta întindere a depresiunii înconjurată de brâul muntos înalt. Pădurile luminoase de stejar şi brad, apoi, înălţimile alpine golaşe. Un peisaj care, pe tăcute, aşează în oamenii lui un sens al nemărginirii asociat cu un sens al măsurii, al limitei, al echilibrului. „Aici suntem la adăpost de crivăţul care bate iarna dinspre stepele ruseşti”, ni se spunea de timpuriu. Sporovăiam din prima copilărie, agăţaţi prin pomii din livezile împrejmuite de zid, aşezaţi pe claia de fân ca într-un cuib sau bălăngănind picioarele pe marginea unuia din podurile care ritmau strada noastră dinspre Valea Cetăţii până jos, la casa cu tauri a lui Herr Gagesch. Să precizez că un copil sas la 5-6 ani vorbea nu numai limba sa maternă, dialect medieval care doar aici se mai păstrează, dar şi germana şi româna. Noi avem cartofii cei mai buni, ne lăudam... Lasă, cartofi are toată lumea, opina careva (un mic transilvănean nu-şi pot închipui o lume fără cartofi)... dar Enzian şi Alpenrosen ca la noi... şi Edelweiß. Nici în Elveţia nu au Edelweiß aşa frumos. Mi-a spus mie Minni Tante că nu e voie să-l culegi şi muntele se răzbună. Dar ce, n-am cules eu? DOUĂ! sărea, mândru, Karli. Şi capre negre... am avut eu un unchi care-a fost cel mai mare vânător de capre negre. Care unchi? Unde e?... De unde să ştiu? Nu mă priveşte! Brusc apărea acest punct de unde nu se mai întreabă. Învăţasem şi lecţia tăcerii de la oamenii mari.

Încă nu eram la şcoală când ţeseam, din frânturi de vorbe auzite, fabula excepţionalismului nostru - împărţind între noi încă o felie de pâine neagră cu untură sau marmeladă. În altarul meu interior, care nu se traducea în cuvinte, Rita, cea mai bună prietenă şi Hans, fratele meu de lapte, ocupau locul cel mai de sus între copii, fiindcă ei, având mai puţin de un an, şi-au salvat, fiecare, mama de la deportare în Rusia. Când războiul nici nu se terminase bine, din acest Râşnov au fost duşi la muncă grea în Siberia peste 300 de femei şi bărbaţi. După 5 ani, dintre ei au revenit mai puţin de 200. Începutul sfârşitului, cum s-a spus pe bună dreptate.

Când am ajuns la şcoală ştiam o mulţime de basme din fraţii Grimm şi Andersen, învăţasem pe dinafară năzdrăvăniile lui Max und Moritz, din cărţi tipărite de demult, cu litere gotice, poze colorate şi coperţi aurite – cărţi trecute din casă în casă şi citite de multe generaţii de copii, peste timp. Erau şi basmele săseşti, unele înrudite, aveam să descopăr mai târziu, cu minunate întâmplări de la celălalt capăt de continent, din Romanul îmblănitului maistre francez Renard.

Masivă, şcoala noastră de la poalele Cetăţii era din secolul XIX. Dar prima şcoală (germană) la Râşnov se ştie că s-a construit la 1510. Noi învăţam câte două clase la un învăţător: deportările au împuţinat dramatic numărul copiilor saşi, dar acum învăţau aici şi câţiva copii români, cum eram şi eu. După ce citeam lecţia din Lesebuch ( textul cel mai lung era cu Genosse Jossif Wissarionowitsch Stalin, care ocupa singur un rând din carte), învăţătorul repeta cu noi cântece vechi şi ne povestea despre Nibelungi. Eram convinşi că lui Siegfrid frunza trădătoare i-a căzut pe umăr tocmai în pădurile noastre. Şi undeva pe lângă vechea cărămidărie, credeam, s-a oprit el din vânătoare, să bea la izvor. La cetate ştiam toate urmele de păcură de la războaiele cu turcii, cu tătarii. Iar pe lângă ziduri tot mai găseam scoici marine: pentru că aici a fost odată Marea Sarmatică, ni se spunea. Priveam în şesul Bârsei doar valuri de grâne acum. Vedeai şi denivelarea din mijlocul arăturii, ruinele de castru roman dedesupt. Într-o parte, zidul Cetăţii era înghiţit de iederi, ca în Dornroesschen. Ne tot gândeam ce putem face pentru ca satul, cu toate casele, să nu ajungă vreodată să se-ngroape la fel. Peste toate lucrurile, pentru noi persista mai degrabă senzaţia indefinită că suntem apăraţi în spaţiul nostru familiar, cu multele lui straturi, asemenea corpului matern. Nevoia de acasă.

Cetatea plantată în Evul Mediu aici, pentru a apăra ţara de invazii răsăritene, apare ca o variaţiune a zidului de apărare al munţilor. Ca un ecou al aceluiaşi tipar curgea zidul din jurul fiecărei gospodării. O aşezare cu aer temeinic, definitiv. Zidurile şi faţadele caselor prinse între ele în şirurile ordonate ale străzilor, ca o efigie a comunităţii solidare, cu braţe înlănţuite solid, unul de umărul celuilalt. Fiecare om avându-şi spaţiul lui bine rânduit. Alcătuiri în care timpul pare nemişcător. Timp circular, al eternei întoarceri, în paradoxală coexistenţă cu timpul linear, dar constructiv, al istoriei. Un construct vital până mai ieri, din care viaţa, aşa cum fusese, treptat se scurgea, ca dintr-un vas plesnit prin coliziune cu epoca unei enorme şi fără de sens risipe. “Im Mauerkranz der Burgen starb die Zeit” (Timpul în coroana zidită a cetăţilor timpul a murit), cum îşi începe al său răscolitor lamento, în 1995, Hans Bergel, plecat în lume tot de la Râşnov, chiar de pe Strada Podurilor.

Comunitatea săsească se afla aici de opt secole; de mai multe sute de ani documentele înregistrau şi pe românii râşnoveni, tot mai mulţi şi mai prosperi. Ei oricum treceau cu turmele, din timpuri imemoriale, pe drumurile transhumanţei. Era notată în vechi documente şi comunitatea ţiganilor de la Râşnov, cu meseriile ştiute - fierar, bărbier, cismar. La capul satului fierăria unde lumea venea cu vitele şi caii de pe toate uliţele şi toţi munţii – se împuţinaseră vitele acum, dar tot mai erau. Spaţiul fierăriei, atrăgător şi neliniştitor în lumina sângerie, cu jar şi metale înroşite, ca la-nceputul lumii. Iar Trică, alături, era singurul cismar din sat.

În verticalitatea lor, zidurile împletite ale burgului dirijează privirea spre cer. Johannes Honterus, braşovean al Renaşterii, a desenat, din a sa Ţară a Bârsei, harta stelelor. Stelele mari pe care le vedeam şi noi - în august păreau mai aproape decât oricând - pe deasupra Bucegilor, a Pietrei Craiului, a curţilor noastre. Cosmografia lui Honterus a folosit atunci, în secolul XVI, învăţăceilor din multe locuri, până în miezul Europei. Nu e de mirare că, din acelaşi cerc al zidurilor şi anotimpurilor, oamenii (oricât erau ei de intimidaţi şi derutaţi la vremea copilăriei noastre, sub totalitarismul post-belic) nu uitaseră să viseze la zboruri interplanetare; aveau o lungă tradiţie.

Aurel Vlaicu, pionierul aviaţiei româneşti, făcuse de la începutul secolului XX demonstraţii de zbor în şesul Bârsei. L-a văzut, în copilăria sa, şi Onkel Fritz “al meu”, alături de miile de oameni care erau pentru prima dată martorii împlinirii acestui vis întemeietor. Nu departe de aici - cum povestea lumea bună strămutată după război sub ordin, să domicilieze la Râşnov - sighişoreanul Hermann Oberth trezise numai zâmbete, în tinereţea lor, cu fanteziile lui a la Muenchhausen, despre zboruri spaţiale: dar Oberth s-a dovedit un vizionar adevărat şi învăţat, devenind marele creator în domeniul rachetelor care a fost (cariera post-belică i-a fost încununată la N.A.S.A.).

Gunter - cel mai blând şi mai visător prieten al copilăriei mele, care avea să devină sculptor în lemn - a hotărât să se antreneze şi el pentru zbor. Cu umbrela deschisă, şi-a dat drumul din podul de fân; un Icar fără să ştie, a avut din păcate de plătit cu sănătatea. Oricum, unul din jocurile preferate pe acel pământ plin de pietre colţuroase, rostogolite din munte, era să ne facem zburători, avion şi pilot totodată. În anii aceia prin curţile noastre cădeau câteodată fluturând, din avioane invizibile, bilete pe care scria: REZISTAŢI.

Dorinţa şi iluzia protecţiei şi a libertăţii legate de munte, visul vieţii demne şi neîmblânzite... La vremea aceea erau în zonă grupuri de partizani anticomunişti, pentru care ciobani români şi oameni de munte saşi lăsau, în locuri muntoase ştiute, alimente, haine, mesaje.
Vechiul Minnesang transilvan Et sasse kli waeld Vijeltchen// Ich bin ein klein wild Vögelein, und niemand kann mich zwingen (Sunt o mică pasăre eu, pe mine nu mă poate nimeni sili) ... fredonat ca aducere aminte, într-un moment când ţara devenea o închisoare.

Pe câmpul înecat în praful de aur al soarelui la asfinţit, am văzut la acest timp de răscruce, aşa cum poate doar o dată poţi vedea, imaginea plugarului, a plugului şi a vitei. Viziunea mi-a rămas intactă, în splendoarea ei autonomă, intraductibilă (multă pictură proastă a produs această temă, am descoperit mai apoi) – în ciuda faptului că atunci, apropiindu-ne, mi-am dat seama că la coarnele plugului era cineva cunoscut, prietenul Martin Marzell. El fusese de curând adus înapoi din Siberia pe targă, cum îşi şopteau părinţii - ce bine că şi-a revenit puţin. Dar planul era să se distrugă însăşi sarea pământului. La scurt timp, Martin avea să fie expulzat din Râşnov, cu întreaga familie. Doar bătrânul tată a avut voie să rămână acasă, printre nefericiţii macedoneni aduşi, tot peste noapte, în gospodăria lor, de cine ştie unde. Seară de seară bătrânul Marzell deschidea porţile, să intre ciurda întoarsă de la păscut... când vitele demult îi fuseseră luate. Oamenii vedeau în gestul lui parcă o promisiune. “Trage a bine, săracul”, spunea doctorul român, abia întors de la Canal. Începeau alte etape ale pedeapsei nediscriminate, noi pedepse administrative, sub moda, acum, a lui “Vinovat-nevinovat/ stuful trebuie adunat”, cântec al muncii forţate la Dunăre.

Secole de-a rândul, în care viaţa nu i-a scutit pe oameni de necazurile unei ţări la răscruce - aşezată, cum spune cronicarul, în calea tuturor răutăţilor - lecţia a fost, pentru saşi, că orice greutăţi pot fi învinse dacă există ascultare de legi, muncă temeinică, “rânduială”, unire. Dar statornicia lucrurilor învăţate şi a lumii de până atunci devenise o himeră. Saşii mai întâi (ca o pedeapsă colectivă rezervată de sovietici etnicilor germani după război) şi imediat după aceea toţi cetăţenii (în spiritului totalitarismului vremii) au fost deposedaţi de pământ, vite, micile sau marile fabrici, orice rezerve de bani (eliminate la “stabilizare”), li s-a impus tuturora predarea aurului, sub ameninţare cu puşcăria: şi mai grav era să deţii vreo armă, oricât de ruginită, sau, Doamne fereşte, o maşină de scris! Egalitate la cel mai mic numitor comun. Herr Krafft mai avea, din toate atelajele lui, doar câteva resturi şi, din turmele de odinioară, vaca cu lapte a minimei subzistenţe. Frau Elsen rămăsese cu mulţii copii ai familiei şi casa mare aproape goală, având un aer pustiu dinainte de a fi părăsită. Femeia muncea la războiul de ţesut zi şi noapte, ca să le poată da celor mici obşteasca pâine neagră cu untură sau marmeladă. Pedeapsa nediscriminată nu avea, evident, un scop reparator, ci urmărea o tabula rasa. Hărnicia, eficienţa, disciplina, viaţa coerentă a comunităţii a saşilor erau în sine problematice pentru un regim care considera indezirabile valoare şi autoritate (în orice sens, economic, profesional, moral) - de unde instaurarea sistematică a arbitrarului şi derutei, astfel încât individul să se simtă lipsit de drepturi, wertlos, wehrlos. Intimidare, presiunea socială şi politică, invalidarea în bloc suferite de această remarcabilă minoritate a fost un fel de “proiect pilot”, cum se spune azi - un model mai intens a ceea ce s-a întâmplat în întreaga ţară. Ordinele pentru deposedare, muncă forţată, strămutare, degradare am apucat încă să le văd anunţate cu toboşarul care chema lumea la capătul uliţei. Erau apoi ordinele neauzite, în cheia coşmarului, aduse de necunoscuţi fantomatici în haine de piele: când îi vedeai ziua bântuind uliţele satului, noaptea oamenii erau „ridicaţi” de acasă. Puteau trece ani până să afli unde mai sunt cei dispăruţi.

O asemenea dez-alcătuire a lumii şi dispreţ faţă de valori umane elementare păreau neverosimile. Cine-şi putea, de exemplu, închipui că se dorea distrugerea economică, pentru a reuşi în impoziţia ideologică? Oamenii nu aveau anticorpi pentru ceea ce se întâmpla şi nici nu puteau crede că, dincolo de enormitatea sacrificiilor, aberaţia poate să dureze. “Lasă că se întorc ele vremurile normale”, parcă-l aud pe tata spunând.
E paradoxală mecanica supravieţuirii, în astfel de vremuri. Conturele catastrofei, în sensul lui Rene Thom, rămân imprevizibile. În ciuda tuturor contrarietăţilor, persista pe atunci o fantasmă a deplinătăţii. Oamenii îmbrăcau lodănul şi stambele “pe puncte”, primeau pâinea pe bon, nu se ştia noaptea cine va mai fi arestat, deportat, oamenii erau plini de insolubila lor durere. Dar o forma mentis inerţială susţinea imaginea – chiar dacă tot mai puţin alimentată obiectiv – că noi aveam de toate, că suntem unici şi dăruiţi, că, prin efort şi unire şi fidelitate vom rezista, iar în cele din urmă vom reuşi. Poate printr-o minune aceste idees recues aveau să se mai adeverească? A spera e aproape a trăi. Se pot croi multe din lada cu amintiri încă bune de purtat. Proiecţia trecutului în viitor, peste vidul clipei. Aveam (mai aveam?) grâne şi fructe, fabrica pentru piese de schimb cum nu e alta în ţară, avem moară, măcelărie, mezelărie (a lui Schneider, care nu era, cum se vede, croitorul), o farmacie ca în basme, unde Herr Muehsam era farmacist, apoi tâmplăria lui Hajdu, blănăria lui Baghon, torcătoria mecanică, pensiunea doamnei Waber, multele afumători,– fabrica de jucării din lemn (aici erau tricotajele lui Herr Stamm, înainte de Naţionalizare, explica mama), dispensarul de oameni şi dispensarul de animale, stâni... Ştrandul de pe Valea Cetăţii. Bazinul cu nuferi lângă şcoală (de ce au turnat beton peste el, după plecarea noastră?), monumentala sală de bal, pentru nunţile de la care era nelipsit Baumstritzel. Tot acolo balurile noastre de copii, cu fanfară şi la Fasching luna de hârtie lunecând de la un capăt la altul pe sârmă doar când dansau oamenii mari.

La marginea noastră dezmărginită, care ne era Centrul, s-a învârtit una din osiile lumii europene, cum o cunoaştem. Păstori fără frontiere au trecut dintotdeauna munţii, ajungând până la mare, sau în Caucaz; Braşovul multinaţional şi plurilingv a făcut veacuri de-a rândul comerţ nu numai cu Europa, dar şi cu Asia – de aici şi cea mai amplă colecţie de covoare persane din Europa decorând, neobişnuit, faimoasa Biserică Neagră (luterană).

La această margine a noastră se află de fapt punctul nodal de iradiere al limbii române literare. La scurtă vreme după ce cosmografia lui Honterus de la 1530 se lansa în academile europene, aici au început să se răspândească larg, în spaţiul românofon, Tetraevanghelul, Catechismul, Cazania ieşite din tipografia Diaconului Coresi. Nu numai tehnicii lui Gutenberg, cred, s-a datorat şlefuirea limbii noastre în forma ei standard. Dar şi faptului că în inima spaţiului de răspândire al românilor se mai auzeau şi alte limbi; prin diferenţă şi comunicare, prin contrast şi exemplu, s-a cristalizat mai lesne conştiinţa de sine a limbii noastre ca instrument al Cărţii.

Momentele de relaxare şi chiar dezgheţ nu au împiedicat până la urmă procesul postbelic de diminuare a comunităţii săseşti, prin emigrarea, “repatrierea” lor în Germania (repatriere după 800 de ani), până la atingerea masei critice în ultimii ani ceauşişti, agravată de plecarea masivă a acestei populaţii la începutul anilor 1990. În deceniile comuniste, industrializarea forţată (materializată la Râşnovul, despre care vorbim, în uzina chimică grav poluantă, supradimensionată) a însemnat nu numai proletarizarea celor deposedaţi de mijloacele lor de subzistenţă, dar şi o amplă mişcare internă a populaţiei, intenţionată, pentru a se nivela cât mai mult caracteristicile locale. În vechiul burg au apărut o mulţime de moldoveni şi olteni mai ales, veniţi la muncă şi împământeniţi în timp.

Gospodării săseşti periferice, mici şi slăbite de vreme, au fost preluate şi, într-o măsură, înlocuite de nou veniţi cu noi construcţii de stilul ambiguu compozit al zilei, în care s-au turnat, măcinate, vechile ziduri. Într-o margine au apărut nişte mizerabile blocuri. Nucleul solid al satului (numit oraş de o vreme) e păstrat încă destul e bine, chiar dacă fioriturile gotice cu numele şi anii de pe frontoane au fost răzuite şi podurile de pe Strada Podurilor au fost cufundate sub asfalt. Doar pe ecranul virtual al nostalgiei mai trec, încărcate cu fân, carele unui alt timp, mai prosper. Acolo parcă-l mai vezi pe Herr Krafft, la fereastra adâncită în zidul gros (unde-au pus acum termopan) cum se ridică, lasă Biblia şi ochelarii pe pervaz, dă mai încet radioul Sierra (salvat nu se ştie cum), fixat pe Deutsche Welle, trece prin sufrageria unde Minni Tante a pus farfuria de biscuiţi pe şervetul brodat cu flori de câmp şi Siebenbuergen, suesse Heimat, îşi leagă şurţa şi iese la curăţat şanţul după ploaie. Simplissim happening, acel Gemuetlichkeit - dacă mai era nu se povestea.

Precara stare a industriei in acest moment face că, scos din rosturile lui, acest loc, atât de bogat odată, a ajuns într-adevăr foarte sărac. Lipsa banilor, mai degrabă decât conştiinţa unei interesante moşteniri, explică relativa lui conservare. Se observă oarecari iniţiative de turism. Familii de saşi mai există, altele revin din Germania, vara. În Ţara Bârsei se pot vedea, la anumite ocazii, fanfare în marş, cu instrumentele preluate de la vecinii saşi plecaţi. Sunt locuri în zonă unde tineri petrec Faschingul asumat ca tradiţie dintotdeauna a tuturor. Diferenţele se tot şterg. Transferuri târzii, de neimaginat mai demult.

Neaşteptat, dar sigur, un sprijin pentru a păstra încă o „flacără vie” a lumii de care vorbesc e Internetul. Sosit la timp ca să absoarbă atâtea ecouri din spaţiu şi timp – şi chiar să conducă, să sperăm, la bune iniţiative în plan real.
Dincolo de accidentele istoriei, în acest spaţiu finit locuit de infinit, în acest spaţiu infinit în care natura cea dintâi a cioplit ambianţa finită, prielnică vieţii, oamenii au avut, în timpul lung, conştiinţa împăcată de a fi sarea pământului. Nimic mai mult. Dar nici mai puţin.
Pattern-urile rezistente ale tradiţiei, hrănite cu perseverenţă individuală şi ingenuitate colectivă, se pot, evident, resimţi ca un dat constrângător, exasperant prin repetiţie şi mediocritate, sufocant, necondiţionat impus de trib individului, ca postulat. Un modus vivendi ce pare seducător, dar, pentru individ, e mai prielnic a fi privit de la distanţă. Eventual tratat, în autoapărare, cu ironie şi revoltă. Însă atunci când textura esenţială a vieţii este pusă în chestiune, când, iată, însăşi sarea pământului e risipită cinic, iresponsabil, fără întoarcere, îmi asum faţă de o asemenea lume riscul sentimentalităţii, al respectului şi afecţiunii şi nu caut plasa la trapez a relativizării, ironiei sau negării.

Continentul nostru, în care graniţele se şterg, îşi conţine aceste constelaţii mai lente, latente, de lungă fidelitate, ale identităţii. Se pare că, de când este ea, omenirea pierde mereu din ascuţimea simţurilor, vede tot mai puţine nuanţe, distinge tot mai puţine trepte ale sunetelor. În grăbita noastră istorie, să încercăm noi, europenii, să ne păstrăm simţurile şi mintea cât mai vii la toată bogăţia diferenţelor noastre care, de fapt, ne unesc.




Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Critica de teatru, între print şi online, Oltiţa Cîntec, Oana Cristea Grigorescu, Cristina Bazavan
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Singura carte..., Oxana Kopas (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Mâl / Meşterul Manole, Sanda Golopenţia (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Această lehamite , Marian Rădulescu (3.0/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Coborâre în adâncuri, Ana-Maria Androne-Bouman (4.6/5 - 8 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Povestiri minimaliste
Sageata Praful de pe tobă
Sageata autoficţiuni
Sageata Cântece simple
Sageata 49
Sageata Visăreasa-n colţul blocului
Sageata Totul pe alb
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată
Sageata Jurnal de maimuţe


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer