Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Crăciun  Sageata  Poveşti de Crăciun la LiterNet

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Crăciunul Renatei


Radu-Ilarion Munteanu

24.12.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

Nea Tache, cabanierul, bătu, pe la mijlocul dupăamiezii solstiţiale, la uşa staţiei meteo, singura porţiune netroienită a bojdeucii pe jumătate îngropată în zăpadă. O potecă din oră-n oră curăţită se ramifica, ramura ce ducea la cuşca aparaturii exterioare la fel de degajată, cea dinspre cabană deja plină cu zăpadă. Paşii cabanierului marcau ramura potecii.
- Intră, nene Tache, se auzi glasul Renatei, intră, pun acuma de ceai.

Cabanierul se aplecă cu oarece greutate să intre, bocăni zăpada de pe încălţări, se opri o clipă, în picioare, aproape atingea tavanul, roti privirea prin cămăruţă, ca şi când s-ar fi mirat c-o vede singură pe fata de la meteo, îşi înăbuşi un mormăit, apoi se aşeză, greoi, pe o lădiţă metalică, acoperită cu un ţol de lână decolorată. Lădiţa emise un protest platonic, scârţâind potolit.

Renata îi puse între palme o cănuţă aburindă, de tablă, se aşeză la rândul ei, pe scaunul de lucru, trăgându-şi cănuţa pereche. Sorbi scurt, oarecum repezit, schiţă gestul de a-şi aprinde o ţigară, privi în fugă faţa cabanierului, pe care se lăţea un hibrid de strâmbătură dezaprobatore cu un zâmbet uncheşesc. Degetele nervoase trebuiau să-şi finalizeze gestul, îşi scoase, gratuit, bandana de lână ce-i ţinea libere fruntea încăpăţânată şi tâmplele pulsânde, scutură capul şi şi-o trase la loc. Sorbi apoi din nou din cănuţă.
- Pe vremea asta şomezi, nene Tache, nu urcă nimeni.
- Hm, ştiu eu?
- S-a dus Crăciunul la Jungfrau anu’ ăsta.

Nimeni nu ştia cine avusese humorul să poreclească astfel, cu ironic nume alpin, cabana plasată pe micul platou al vârfului carpatin, alături de staţia meteo. Numele ei oficial, identic vârfului, deşi scris pe firmă şi prezent în reţeaua de informaţii turistice, nu-l pronunţa nimeni prin zonă şi oricum, neavând vreun rol în povestire, îl vom ignora. Nu vom ignora însă că de la Alba Neagră, ultima comună montană atinsă de vreo şosea, apropiată de izvoarele râului omonim, făceai 3 ore şi 8-9 minute la vreme bună, de vară, până la cabană. Cum altă cale de acces nu exista, iar construcţia celor două "obiective” adusese, la vremea ei, cu cea a mânăstirilor-cetăţi de la Meteora, aprovizionarea de acum, cu alimente şi cu combustibil pentru generatorul staţiei meteo, ce furniza energie şi cabanei, tributară unui elicopter judeţean, era mană cerească la modul propriu.

O agenţie de turism organizase petrecerea Crăciunului la cabană, transport până la Alba Neagră, urcuş pe vârf, la cabană, seara de 24, ziua de 25, coborârea pe 26 dimineaţa, întoarcere în capitală până în seara de 26. Nea Tache coborâse, la cei şaizeci de ani ai săi, până hăt, jos, în zona coniferelor arborescente, după un brad pe care avea să-l deconteze conştiincios agenţiei. Câteva zile mobilul său înroşise atmosfera, zbârnâind mai abitir ca reţeaua de date meteo, cu mobilul Renatei cu tot la un loc.

Cu cine să vorbească Renata? Cu şefii ei "vorbea” prin messenger şi email, pe conexiunea wireless a staţiei, cu părinţii vorbea în gând, de ani de zile, câte un interlocutor din lumea largă nu prea conta. Iar Teo, poreclit cu negru humor van Gogh, de prietenii comuni, sub pretextul că era pictor, Teo, Teodor, darul lui Dumnezeu, iubitul ei, nu-i răpundea la şuvoiul nesecat de apeluri mute, deoarece de câteva luni era în comă. Renata făcuse minuni pentru a convinge cohorte de toruri futelare, cum le spunea, iconoclast şi amar, în gândul ei, să-şi asume costul menţinerii unei vieţi vegetative. Până ce? Până când? Nici ea n-ar fi putut da un răspuns raţional, dar o credinţă sălbatecă şi ireductibilă în drakku ştie ce, dacă nu chiar în puterea fără confinii a dragostei ei, o determina să aştepte şi să nădăjduiască. După ce biruise, nici ea nu ştia cum, birocraţii la urma urmei mutual rivale, Renata urcase pe Jungfrau să-şi facă cinstit stagiul anual la staţie.

Se împrietenise firesc de iute cu bon viveur-ul cabanier, butoi plin de basme, poveşti şi snoave, întretăiate de câte un proverb... etrusc. Iar acum tocmai răsufla uşurată că gălăgiosul Crăciun la cabană avea să fie cel puţin amânat. Viscolul interzicea net orice aventură, poteca, deşi marcată, dispăruse sub troieni înşelători.

- Nu mi-oi fi omorât şalele degeaba-degebuţa, măi fato, cu copaciu’ aista, vino şi tu, între două raportări, de mă ajută să-l împodobesc. Oi dezgopa sticloanţa ce-o ţineam pentru logodna voastră.
- Ba să nu te pună Aghiuţă s-o dezvirginezi, nene Tache, aia îi pentru atunci or never. Înţelesu-m-ai?
- Hai, femeie, nu te aprinde. Gura mea păcătoasă, bine, desfac un Cabernet sauvignon, de Secargea, nu de Murfatlar, ăsta-i şi mai vechi, pentru sufletul Norei mele, care trebui’ să se îndulcească şi ea, acolo sus, cu buchetul de ardezie, mă duc să caut suportul, vii când gaţi acilea, ora de raport e făr’un sfert, nu?

Aşa se face că pe la ora când lumina de solstiţiu, fără crepuscul, diminuată oricum de viscol, se retrăgea în faţa Sfintei nopţi de ajun, cei doi îşi treceau în tăcere străvechi globuri mate, din tinereţea Eleonorei, cea care-i veghea de acolo, de sus.

Mai târziu aveau să se contrazică, cine văzuse primul silueta apropiindă, prin zăpadă. Adevărul e c-o zăriră simultan. Renata îl lăsă pe nea Tache să răspundă bocănitului în uşa cabanei, era la el acasă, la urma urmei. Ea se mulţumi să aprindă lumina, mulţumind, conştiincioasă, în gând, proiectantului care adusese fir de la generatorul ei. Până la intrarea neaşteptată a străinului, ritualul împodobirii bradului se desfăşurase la lumina scăzândă a zilei, mai mult pe ghicite.

Inainte de a privi faţa vizitatorului, Renata încremeni la vederea spaimei amestecate cu neîndrăznită fericire ce vălurea furtunos trăsăturile rubiconde ale cabanierului. Privi apoi, cu fereală, pe oaspete, drept în ochi, îşi înăbuşi un ţipăt, duse instinctiv mâna la inimă şi se aşeză cu mare grijă pe bancheta de sub geamuri. Cel sosit le zâmbi. O clipă lungă. Renata fu prima ce se luă în mâini, spărgând staticul scenei. Îl ignoră pe străin, întrebând abrupt gazda:
- Pe cine vezi, nene Tache?
- Pe E... E... Eleo... îngăimă cu maxilarele încleştate cabanierul.

Renata dădu din cap. Pentru ea, cel ce venise avea statura, alura şi trăsăturile lui Teo. Cel de acum un an, surâzător şi optimist. Cu barba nerasă de două zile.
- Dar nu mă poftiţi să şed, îs obosit de drum, zise drumeţul. Şi cum nea Tache rămăsese inert, Renata luă iniţiativa, împingând un scaun către cel care vorbise. Apoi îşi făcu treabă la arzătorul maşinii cu păcură, combustibil ce alimenta şi generatorul ei, pregătind inevitabilul ceai. Cu ce să-l serveşti pe călător, pe vremea asta, indiferent cine era şi de unde venea, dacă nu cu un ceai fierbinte. Aruncă peste umăr, ignorându-l pe intrus:
- Nene Tache, ce rezultă din faptul că mata o vezi, cum zici, pe Eleonora matale, care nu mai e, iar eu îl văd, în aceeaşi persoana neaşteptată, pe Teo al meu, care mai e şi va mai fi?
- Ce să fie, Re... Renata, ce ar putea fi decât un înger? E ajunul Crăciunului.
- Nici o vorbă mai mult, nene Tache, nici o vorbă mai mult. Ce-ai făcut mata să meriţi darul îngerului, ce-am făcut eu să-l merit? Şi, mai ales, de ce ne-ar fi făcut îngerul, darurile astea simultan? Nu, nene Tache, de-ar fi Doamne fereşte, să nu-l mai văd în veci pururi pe Teo mişcându-şi buzele ca să-mi şoptească numele înainte de a mă săruta, ăsta nu-i înger. Cine e ăla care ne tentează, fluturând dorinţelele noastre cele mai intense? Vade retro! se întoarse ea cu faţa către cel vizat. Bea-ţi ceaiul şi du-te. Fie îl aduc pe Teo înapoi fără tine, fie o să trăiesc cât mai mi-e dat fără Teo, dar tu de mine nu te poţi atinge, înţelegi? Şi dacă de mine nu te poţi atinge, nu te poţi astinge acum nici de omul ăsta blajin, lasă-l în pacele lui. Bea-ţi ceaiul şi du-te. Du-te de raportează că pe aici suntem ospitalieri.

Zis şi făcut. Cu mâna stângă, Renata îi oferi noului venit ceaşca aburindă şi înmiresmată, iar cu dreapta deschise decisă uşa cabanei, privind dârz în ceea ce păreau a fi ochii iubitului ei aproape plecat. După câteva clipe lungi, fură ochii lui Teo cei care se plecară. Sau ce-or fi fost ăia. Străinul se întoarse pe călcâie şi ieşi pe uşă. Vaierul viscolului se confundă, clipa următoare, cu cel izvorât din pieptul cabanierului, care-şi vedea iubita Eleonoră părăsindu-l pentru a doua oară.

Mai încolo, cei doi ajunseră la aprinderea lumânărilor, la intonarea, pe două voci, a tradiţionalului O, brad frumos şi, în sfârşit, fiecare îi înmână celuilalt un pacheţel în poleială albă şi aurie, găsite, chipurile, sub brad. Vom trece peste conţinutul darului primit de cabanier, nu are rol în poveste. Ne vom focaliza, însă, privirea, pe uluirea Renatei când îşi găsi, în poleială... propriul ei telefon mobil.

- Ce farsă mai e şi asta, nene Tache?
- Ţi l-am şterpelit când te duseseşi la cuşca aparaturii exterioare.
- Şi? Care-i poanta? aproape că se răsti Renata, ca să-şi mascheze emoţia năvalnică. Bătrânul surâse. Telefonul sună. Renata ascultă, se făcu palidă ca zăpada, se năpusti ca o furtună pe aceeaşi uşă pe care-l alungase pe străinul ambiguu, intră ca o vijelie în imperiul ei şi imediat pe situl spitalului. Rog imagine, tastă la limita ocluziei dactiloscopice, apoi, când văzu, în prim planul webcam-ului, ochii deschişi, clipind viu, ai lui Theodoron al ei, o lăsară puterile şi inundă tastatura cu lacrimile izbăvitoare. Îndeajuns de fericită, în egoismul ei, încât uită să-l cheme pe nenea Tache să vadă şi el minunea. Din plâns căzu apoi direct în somn, epuizată.

O treziră simultan razele triumfătoare ale soarelui de Crăciun, pe un cer ireal, şi hărmălaia indecentă a grupului de excursionişti, sosiţi după schimbarea surprinzătoare a vremii în noaptea sfântă. Se învârteau în jurul cabanei, răscolind paşnica zăpadă, unii continuînd să bocăne inutil în uşa inertă.

Renata ieşi chitită să-i certe, când auzi strigăte de dincolo de cabană. Ştia că spre încolo dădea ferestruica de la culcuşul cabanierului. Ocoli, temeinic ameţită, cabana. Fereastra era larg deschisă. Oamenii strigau în toate direcţiile.

Daţi-mi voie, sunt medic, spuse un bărbat bine legat, într-un hanorac negru. Omul măsură fereastra, dădu din cap, apoi ocoli, intrând pe uşa deschisă dinăuntru de cei care intraseră pe fereastră. Ca la un semn, toată lumea tăcu, grupându-se, nu se ştie de ce, în jurul Renatei.

Trecu o veşnicie până să apară hanoracul negru la fereastră.
- Bătrânul şi-a presimţit infarctul şi a apucat să deschidă geamul, ca frigul de afară să încetinească descompunerea, apoi s-a aşezat pe un jilţ dărăpănat, cu faţa către fereastră, spre răsărit.

Pe Renata o luă cu frig, Izbuti să îngaime, clănţănind, sub povara straniului dar primit, din ce intuiţie, doamne, de la camaradul de singurătate petrecută mai aproape de cer:
- Infarctul... noaptea?

Turistul ce se recomandase medic o privi lung:
- De ce întrebaţi? Nu, nici vorbă, a murit ieri între 10 şi 13.
- Sunteţi sigur? Cu ce probabilitate?
- Până la autopsie, care nu eu o fac, dacă se va face, nu putem vorbi în termeni de probabilitate, doamnă. Dar sunt formal, moartea a avut loc ieri dimineaţă.
21.12.2005


Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Domnul C., Alexandra Mariniţu
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Pluguşorul pentru Crăciun, Gigi Căciuleanu (4.6/5 - 7 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Îngheţată pentru Moş Crăciun, Mediana Stan (5.0/5 - 6 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Bietul Moş Crăciun, Mediana Stan (5.0/5 - 4 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro O vizită a Sfântului Niculaie, Clement Clarke Moore, traducere de Şerban Foarţă (5.0/5 - 4 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Felicitările Fundaţiei Hope and Homes for Children România


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer