Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Scriitori la sticlă


Bogdan Ghiu

26.12.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Toamna 2005 a adus o surpriză care merită a fi remarcată: introducerea în grilele de programe a două populare televiziuni comerciale româneşti, bine cotate conform sacrosanctelor cercetări de audienţă, a unor programe (deloc marginale, dat fiind că sînt difuzate la ore şi în zile de maximă audienţă: în prime-time de week-end, ca să mă exprim barbar-„tehnic”) scrise de nişte tineri scriitori la rîndul lor bine cotaţi, aparţinînd ultimului val. Este vorba, pe de o parte, de Lucian Dan Teodorovici şi Florin Lăzărescu, care, alăturaţi fantasticei echipe Divertis, produc absolut senzaţionalul, fără nici o exagerare, serial de satiră politică intitulat Animat Planet, difuzat sîmbătă seara, „la bătaie” cu pensionabilele Surprize, surprize de la TVR 1, de către Antena 1; şi, respectiv, de telenovela Păcatele Evei (vis vechi, istoric, al televiziunilor noastre, adevărată obsesie de naţionalism mediatic: să dăm şi noi o telenovelă, ce mama naibii! Sînt mai tari brazilienii sau venezuelenii ca noi?!), scrisă de Veronica A. Cara şi difuzată, tot în week-end şi tot în prime-time, de către Acasă.

Prostituţie, vor striga unii, invidioşi, nechemaţi nici de destin, nici de comanditari, fără a sta să se uite şi abia apoi să se pronunţe. Profesionalizare, în sfîrşit, şi a scriitorilor, dar şi a televiziunilor, voi replica eu. Ţinînd totuşi să adaug, neîntîrziat: atenţie la exploatare, la rele tratamente patronale, la îngîmfarea şi la suficienţa specifice mediului producătorilor de televiziune, la furt intelectual chiar: la folosire abuzivă şi deturnantă de creiere şi la spălare pe mîini după ce sacii audienţei vor fi fost văzuţi în căruţă (citeşte: în portofel)!

Scrisul pentru televiziune, la fel ca şi cel (mai vechi, dar încă practicat pe scară largă în Occident) pentru radio sau pentru teatru, le aduce, în lume, autorilor bani buni, şi nu reprezintă deloc o trădare a meseriei de scriitor, ci, dimpotrivă, aşa cum spuneam deja, o şansă de profesionalizare socială a ei: cine altcineva dacă nu scriitorii, producătorii tradiţionali de conţinuturi, ar trebui să asigure mesaj comunicării sociale tehnologic-masificant intermediate? Pentru un scriitor autentic, cu adevărat creativ, televiziunea, media în general, poate reprezenta o provocare deloc nespecifică: cînd eşti bun, nu te temi că ţi-ai putea pierde „vîna”. Trebuie doar să fii atent pînă unde şi în ce condiţii îţi vei exercita, astfel, scrisul, scos din mediul său (de protecţie) tradiţional, dintotdeauna însă marginal şi acut marginalizat în vremea din urmă. Nu de talent, ci de conştiinţă de sine şi de demnitate e vorba, în acest caz. Dacă în comunism au existat scriitori care şi-au vîndut nu doar scrisul, ci şi sufletul pentru propaganda Partidului, în democraţie, pe piaţa liberă inclusiv a muncii intelectuale, nu este deloc neonorabil să mai dai, totuşi, şi ceva substanţă unor programe precum cele de televiziune, create de nişte falşi, închipuiţi „creatori”, care tocmai golirea de orice conţinut a mesajelor şi-o propun.

Cu condiţia, repet, să nu te laşi călcat în picioare, folosit nespecific, şi să nu faci compromisuri etic-calitative: să nu participi la pornografia generalizată.

De ce spun asta? Pentru că – spre deosebire de Antena 1, care, bravo ei, îşi mai spală din păcatele programelor imunde, de mahala, cu Dan Negru (ca nume generic), producînd acest Animat Planet, în care umorul nu numai că este de bună calitate, dar se dovedeşte de fiecare dată neevazionist şi deloc facil, imediat (ca în La bloc, de exemplu), fiind pătrunzător, necruţător chiar, exact incisiv din punct de vedere politic –, grupul Mediapro, de care ţine şi televiziunea Acasă, pare – spun pare, căci nu am nici o informaţie concretă în acest sens, vorbesc după ce se vede, după ce mi se arată – a-şi confirma apetitul, devenit legendar, pentru malversaţiuni şi chiar mitocănie (ca trăsături de „cultură organizaţională”): dacă, la primele episoade ale serialului Păcatele Evei (care cuprinde o adevărată tipologie socială şi situaţională a României actuale), prozatoarea Veronica A. Cara semna „scenariul”, acum numele ei mai e amintit doar pe undeva, pe la coada listei, cu precizarea, neliniştitoare, „după o idee de”.

Să-i fi furat grupul Pro ideea şi caracterele (personajele) tinerei şi excepţionalei prozatoare, pentru a le turna, convenabil în primul rînd pentru cultura şi capacităţile de înţelegere ale producătorilor acestui serial, în tiparele înguste ale minţilor lor, care se cred deţinătorii adevărului absolut în materie de gust al publicului? Tot ce-i posibil. I-or fi dat nişte bani la început, după care vor fi pus-o pe liber, brodînd ei, ca „specialişti”, pe creaţia solidă a scriitoarei. Cadă anatema pe mine dacă scenariul e altul, şi tînăra prozatoare va fi acceptat din capul locului nişte ingerinţe neonorabile!

Oricum, cooptarea unor scriitori de prim ordin la realizarea unor programe de televiziune cu miză, şi efectiva lor utilizare, cu deplină încredere în forţele lor creatoare (nu cum am păţit eu!), reprezintă un mare pas înainte atît pentru scriitori, cît şi pentru televiziuni. Nu mai aştept decît ca meritele să le fie recunoscute la adevărata dimensiune şi ca numele lor să apară, în consecinţă, la vedete, în deschiderea programelor cărora le dau o viaţă autentică, pe genericul principal. Banii, oricît de mulţi, nu răsplătesc, pentru artişti, totul: este nevoie şi de onoruri simbolice, căci tocmai simbolicul este terenul lor. Televiziunea are nevoie de scriitori, mai ales de scriitori tineri (vezi şi cooptarea lui Dragoş Bucurenci, ca realizator al unui magazin intelectual, de către TVR 1), de-o vîrstă, în România cel puţin, cu televiziunea însăşi. Este greu să scrii pentru televiziune (trebuie să te adaptezi audienţei propunîndu-ţi, desigur, s-o surprinzi, nu s-o înfunzi în ea însăşi ca într-o mlaştină), dar tocmai de aşa ceva au nevoie nu doar televiziunea, ci înşişi scriitorii români: să înveţe să comunice, să se adreseze, să ţină cont de public, cu straturile şi „insulele” lui. Literatura română nu ştie să (se) comunice nici „intra”, textual, nici „extra”, ca politică de afirmare, de imagine şi de vînzări. Din colaborarea lor, şi media, şi literatura ar putea ieşi întărite. Cu condiţia ca ambii parteneri să-şi joace cinstit (inclusiv în sens juridic) şi cu pasiune jocul.

La mulţi ani!
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer