Z. Ornea: A te dedica stupirii valorilor e o prea tristă şi nevolnică îndeletnicire.

Daniel Cristea-Enache: Stimate domnule Z. Ornea, ţineţi nu una, ci două cronici literare simultan, la "România literară" şi la "Dilema", de care vă "achitaţi", de fiecare dată, exemplar: în primul rând prin faptul că Dvs. chiar citiţi, de la prima la ultima filă, cărţile (uneori, foarte masive) despre care scrieţi. Într-un "climat" în care e la modă lectura în diagonală sau limitată, efectiv, la parcurgerea textului de pe ultima copertă a unei cărţi, Dvs. cum reuşiţi o asemenea performanţă? Mai ales că, pe lângă această activitate, mai aveţi şi altele, deloc uşoare sau formale?

Zigu Ornea: Nu vă ascund. Îmi vine foarte greu să ţin cele două cronici la două săptămânale. Asta îmi ia tot timpul, nemaiavând vreme pentru lecturi de delectare. Mai dificilă, mărturisesc, e cronica ediţiilor de la "România literară", pentru care trebuie să citesc o carte (de obicei corpolentă) pe săptămână. Dar "ţin" această cronică a ediţiilor din 1982 şi nici nu mă gândesc să o întrerup. Performanţa mea, cum o numiţi, înseamnă, de fapt, muncă disciplinată, stăruinţă şi o anume uşurinţă în ale scrisului, câştigată prin practică îndelungată.

D.C.E.: Revista "Vatra" a iniţiat, recent, o anchetă pe marginea unui posibil eveniment trist: "moartea" cronicii literare, ca specie. Ce credeţi despre şansele actuale ale cronicii (care poate fi de două feluri: de întâmpinare sau a ediţiilor)? Mai interesează pe cineva aceste cronici literare? Mai are vreun rost efortul cronicarului de cursă lungă? Dvs. de ce vă "încăpăţânaţi" să perseveraţi în această direcţie?

Z.O.: Nu pot crede în moartea cronicii de întâmpinare. Ea va deceda odată cu dispariţia literaturii şi a scrisului în general. Deocamdată, constat, nu numai la noi, dar în lume, că, de fapt, cartea pe suport de hârtie continuă să trăiască înfloritor. Pentru a distinge valorile din acest nisip mişcător care e piaţa cărţii trebuie să existe condeie care să facă această treabă. Şi aceste condeie care sunt mânuite de critici literari sunt de indiscutabilă necesitate. Condiţia este să-şi facă meseria cu seriozitate, cultură acumulată şi gust literar. Iar să ţii o cronică de comentare a ediţiilor, mai ales acum, când acest compartiment e în acută suferinţă, este o efectivă necesitate naţională. Prea a fost invadat acest despărţământ cultural naţional (fără de care o cultură se prăbuşeşte) de diletanţi activi. A spune răspicat adevărul despre aceste ediţii (destule improvizate) e, cred, absolut necesar. E adevărat, s-au cam împuţinat criticii literari. Dar, iată, au apărut tineri dotaţi (dumneata eşti unul dintre aceştia) care se apropie cu pricepere şi talent de această disciplină. Suntem, deci, îndreptăţiţi să credem că pronosticurile despre dispariţia cronicii literare sunt spăimoase crize de îndoială.

D.C.E.: Am observat, de-a lungul ultimilor ani, o curioasă "defalcare" în ceea ce priveşte responsabilitatea şi responsabilităţile intelectualilor români, într-un secol "crunt" ca teroare a istoriei asupra individului uman. Cu câteva excepţii notabile de cercetare riguros-ştiinţifică a câte unui domeniu (la Dvs.: extrema dreaptă interbelică; la Marta Petreu: aderenţa tânărului Cioran la această mişcare; iar la Ana Selejan: comunizarea culturii române, după al doilea război), asistăm la derularea destul de liberă şi de personală a unei publicistici fără criterii ferme. Unii s-au specializat pe denunţarea "colaboraţioniştilor" (de la Tudor Vianu la Marin Preda), alţii pe denunţarea "obsedantului deceniu" (care înseamnă de fapt mai mult decât un deceniu: 1948-1964), alţii pe denunţarea "deceniului satanic" 1980-1989. Unii acuză exclusiv comunismul sovietic din anii ’50, alţii exclusiv naţional-comunismul lui Ceauşescu. De ce această limitare a perspectivei? E domeniul culpabilităţilor noastre atât de vast, încât numai o publicistică "sprinţară" şi "slobodă" îl poate acoperi? Sau există nişte "culise", mai puţin avuabile, în chiar felul, "metoda" cu care se studiază compromisurile altora?

Z.O.: Îndrăznesc să cred că pur şi simplu aceste atât de variate suprafeţe sunt opţiuni de istoric literar. Îmi este greu să concep, la minţile cultivate, nu ştiu ce fel de porniri maladive sau obscure. Cât mă priveşte, în cartea mea Anii treizeci. Extrema dreaptă românească (1995) mi-am continuat exegeza despre curentele de idei din interbelic. În 1980 am publicat o carte despre anii douăzeci, care s-a numit Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea. N-am putut, atunci, merge mai departe pentru că nu puteam scrie, cu probitate, în plin totalitarism, despre curente de idei totalitare. Am oprit motoarele şi mi-am văzut de un alt vechi proiect al meu: să scriu biografii despre mari personalităţi care au creat unele curente de idei. Am scris, deci, din 1980 până în 1990, trei biografii despre Maiorescu, Gherea, Stere. În toamna lui 1990 am revenit la perioada interbelică şi, în patru ani de muncă încordată la Biblioteca Academiei (lectura întregii prese, nu numai literare, din acest furtunos deceniu), am scris şi publicat amintita carte. N-a fost, aici, nici o intenţie malefică. Pur şi simplu, am continuat o exegeză începută, aflată chiar în fişe documentare care tot aşteptau în sertarele mele. Îndrăznesc să cred că alţi exegeţi au, şi ei, opţiunile lor determinate de raţiuni, înainte de toate, ştiinţifice. Limitarea perspectivei e, aici, fatală. Nu poţi, într-o singură carte sau două-trei, acoperi tot evantaiul de suferinţe din spaţiul nostru literar-cultural şi politic din trecut. Cât despre ceea ce numiţi publicistică sprinţară şi slobodă, ea va muri odată cu vremea. Dincolo de compromisuri, contează valorile. Acestea, dacă sunt, trec, ştiu bine, deasupra compromisurilor fatale. Care mare valoare, din spaţiul nostru literar-cultural din trecut, nu a făcut compromisuri, de un fel sau altul? E important, mai ales când faci studiu biografic, să le relevi. Dar având tot timpul conştiinţa că te ocupi de o valoare. De ceilalţi, caracuda, n-are sens să te ocupi decât dacă au contribuit la crearea unui climat anume. Dar, nu uit să precizez că a te dedica stupirii valorilor e o prea tristă şi nevolnică îndeletnicire.

D.C.E.: Tot în ceea ce priveşte culpa morală a intelectualului român. Mie mi se pare mult mai vinovat acel scriitor care face compromisuri în plină democraţie, când nimic nu-l obligă la ele, faţă de acel scriitor pe care o dictatură îl obligă la compromis. Între Mircea Eliade şi Tudor Vianu, de pildă, mie primul îmi pare mult mai culpabil decât al doilea. Dar alţii văd altfel lucrurile. Dvs. ce credeţi?

Z.O.: Aici, în lumea valorilor, culpele (compromisurile) cred că au nevoie de egalitate de tratament. Am, desigur, opiniile mele despre acea "felix culpa" a lui Mircea Eliade, exprimate, cum bine ştiţi, în cartea despre anii treizeci şi în studii sau eseuri. Dar, în cazul lui Tudor Vianu, care mi-a fost profesor şi, apoi, m-a îngăduit să-i fiu relativ aproape câţiva ani buni, fără a neglija compromisurile sale cu puterea din anii 1947-1964, aici sunt, cum se spune, parte. Ce s-ar fi făcut generaţia mea de intelectuali, rămaşi fără îndrumători, fără de existenţa unor Tudor Vianu, G. Călinescu, Mihai Ralea? Am fi fost altfel sau n-am fi fost deloc. Cu micile lor compromisuri (unele erau mai măricele), au asigurat, la catedră, procesul de continuitate al culturii române, salvând, atunci, ceea ce se mai putea salva, dând generaţiei mele ozonul naşterii, formării şi devenirii. Repet, aici sunt "parte" şi nu un astral observator. De aceea, cred că am dreptate să privesc cu nemulţumire şi chiar indignare pe cei ce se opintesc împotriva celor ce mi-au fost nu numai dascăli ci efectiv factori luminiscenţi şi îndrumători în vremuri foarte grele. Şi nu cred că sunt singurul care împărtăşesc astfel de sentimente amare şi îndurerate profund.

D.C.E.: Critica şi istoria literară pe care le-aţi făcut, de-a lungul unor decenii întregi, cu remarcabilele rezultate cunoscute, ţine cont într-o bună măsură de contextul istoric al textelor analizate. Analizând acest context istoric, cărţile Dvs. mai vechi se raportează la Marx şi la marxism ca la un nume şi la un sistem de gândire creditabile, în timp ce, în cărţile mai noi, modelul este cel al liberalismului interbelic, iar referinţele uzuale: E. Lovinescu şi Zeletin. Există cumva un "recul" teoretic, pe care experienţa prăbuşirii comunismului l-a adus în sistemul Dvs. de referinţă şi concepţie? Marx a fost ieri un silnic "tovarăş de drum", iar azi, un fel de "câine mort"?

Z.O.: M-am format intelectual (am studiat filozofia în anii 1951-1955) într-o perioadă dominată de marxism. L-am utilizat, în consecinţă, cum m-a călăuzit mintea. Mai mult ca un mod de gândire şi potrivit în analizele socio-economico-politice din exegezele mele. Cam, îndrăznesc să cred, cum procedează, azi, mulţi studenţi (şi cercetători) din Franţa, Italia, Anglia şi chiar S.U.A. De altfel, constat, nu fără plăcere, că reeditându-mi-se unele cărţi de sinteză despre curentele de idei, nu a trebuit să operez decât foarte puţine modificări, semn sigur că metoda mea de cercetare şi gândirea (concepţia) care mă călăuzea nu s-au perimat deloc. Şi sintezele mele despre unele curente de idei din literatura şi cultura românească au fost şi mai sunt considerate lucrări de referinţă în domeniu. De liberalismul interbelic nu mă ocup sau îl am drept model numai acum în perioada postdecembristă. Cartea, capitală, a lui E. Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne am reeditat-o încă în 1972, însoţind-o de un amplu studiu introductiv. (Am reeditat această carte a lui Lovinescu de două ori în ultimul deceniu, cu mici remanieri în studiul introductiv.) Cât despre St. Zeletin, după apariţia, în 1925, a fundamentalei sale cărţi Burghezia română, a mărturisit, după scandalul iscat de mişcarea socialistă (Şerban Voinea, doctrinarul socialist, a publicat, în 1926, în replică o carte intitulată Marxismul oligarhic), într-o revistă a vremii că, într-adevăr, a intrat în sociologie "pe roata materialismului istoric", el înlocuindu-l pe Marx cu Sombart. Revin ca să precizez că liberalismul interbelic mi-a fost în cercetarea fenomenului românesc din trecut o permanentă călăuză, citindu-l (cu deosebire pe Lovinescu şi Zeletin) de pe la începuturile travaliului de exeget. Reculul teoretic de care vorbiţi l-am trăit cumva încă în anii 1980-1983, când am citit şi scris cărţile mele Viaţa lui C. Dobrogeanu-Gherea şi Opera lui C. Dobrogeanu-Gherea, criticul şi teoreticianul Gherea fiind un acerb critic al revoluţiei bolşevice din Rusia şi al lui Lenin personal, el fiind un kautskist de strictă observanţă. Lucrurile sunt, vedeţi, stimate colega, întotdeauna mai simple şi mai complicate totodată decât se întrevede.

D.C.E.: Aţi citit enorm de multe cărţi. Ţin minte că regretatul Costache Olăreanu a scris o dată chiar în "Adevărul literar şi artistic" o tabletă dedicată Dvs., în care prelua celebra scenă călinesciană, cu bătrâna întrebând intrigată: "Tot mai înveţi, maică?" De ce v-aţi dedicat o întreagă viaţă cititului? Şi, tot în legătură cu acest subiect: care sunt cărţile şi autorii care v-au marcat cel mai profund existenţa şi felul Dvs. propriu de a fi şi a gândi?

Z.O.: Mi-am trăit toată viaţa citind (şi încă în condiţiile grele din sălile de lectură ale Bibliotecii Academiei, unde am trudit din 1954-1955) pentru că, probabil, nu am putut altfel. Acesta mi-a fost rostul şi menirea. Îmi este greu, acum, după 50 de ani de lectură profesionistă, să spun care au fost autorii (şi cărţile) care m-au marcat. Ştiu bine însă că lectura, din anii liceului încă, a cărţilor lui Maiorescu şi Gherea, a colecţiilor integrale ale revistelor "Convorbiri literare" şi "Viaţa Românească" au fost, probabil, elemente biografice decisive care m-au îndreptat, apoi, de pe la începutul anului 1960, spre exegeza curentelor de idei din literatura şi cultura românească.

D.C.E.: De curând, aţi rostit un mic şi emoţionant "discurs", în care îl elogiaţi pe Nicolae Iorga, "apostolul neamului românesc". Probabil că mulţi dintre detractorii evreului Z. Ornea au fost complet derutaţi de acest elogiu adus unui mare om de cultură care a apărat şi chiar a teoretizat naţionalismul românesc. E aici o contradicţie, sau, mai degrabă, iubirea Dvs. pentru tot ceea ce înseamnă cultură înaltă vă face să treceţi peste astfel de "divergenţe"? Cât de largă e la Dvs. această "toleranţă" culturală faţă de creatori care fac din etnic o "blestemată chestiune insolubilă"? Merge această "toleranţă" (care e de fapt a omului de ştiinţă, riguros şi obiectiv), până la extrema lui Nae Ionescu, de pildă? Puteţi citi senin prefaţa lui Nae Ionescu la cartea lui Mihail Sebastian, aceea în care scrie că evreul trebuie să sufere pentru că este evreu?

Z.O.: Îl admir mult pe N. Iorga pentru tot ceea ce înseamnă pentru cultura românească. L-am studiat, pe întreg spaţiul operei sale atât de cuprinzătoare, adesea în stare aproape de transă. În 1970 am publicat cartea mea Sămănătorismul (recent reeditată), în care N. Iorga a fost personalitatea dominantă şi creatoare a curentului. Şi, cum se ştie, cartea mea e profund critică faţă de sămănătorism ca şi faţă de toate curentele de idei de structură tradiţionalist-neaoşistă. Cunosc bine şi naţionalismul său xenofob. Dar nu uit că încă în timpul primului război mondial s-a despărţit polemic de maniacul antisemit A.C. Cuza, că în 1923, protestând împotriva manifestaţiilor antisemite studenţeşti ("generaţia de la ‘22") şi-a dat demisia din demnitatea de rector, a fost constant potrivnic mişcării legionare, fiind asasinat în noaptea tragică de 27/28 septembrie 1940 de aceşti energumeni. Cred, într-adevăr, că N. Iorga a fost, cum era denumit, "apostolul neamului". Şi aşa va rămâne câtă vreme – să sperăm că nesfârşită – va dăinui cultura românească. Evreitatea mea, pe care, de altfel, nu mi-am ascuns-o niciodată (aş spune dimpotrivă) nu mă împiedică deloc să recunosc o mare valoare de interes naţional, chiar dacă a fost constant antisemit. Nu am citit deloc senin prefaţa lui Nae Ionescu la romanul lui M. Sebastian De două mii de ani. Dar aceasta nu pentru că sunt evreu de origine ci pentru că această prefaţă sfidează spiritul de toleranţă democratică din raţiuni ideologice ortodoxiste. Şi am fost la fel de indignat când am întâlnit într-un articol al aceluiaşi Nae Ionescu din "Cuvântul" injurii împotriva lui Samuil Micu, considerat doar "un călugăr papistaş", negându-i, deşi a fost cofondator al Şcolii Ardelene, chiar calitatea de român numai pentru că a fost de confesiune greco-catolică. Şi nu l-a declarat acelaşi Nae Ionescu neromân pe I.C. Brătianu ("dar român n-a fost"), totuşi unul dintre fondatorii României moderne, numai pentru faptul că a adaptat, la noi, modelul civilizaţiei occidentale?

D.C.E.: Mulţumindu-vă că aţi acceptat să răspundeţi la toate aceste întrebări, nu foarte comode, vă mai adresez una, de final. Merită, pentru tânărul de azi (care aproape că nu are mijloace de subzistenţă în propria sa ţară), să meargă, în ciuda a tot şi a toate, la sala de lectură a Bibliotecii Academiei şi să citească, precum Dvs., un număr uriaş de cărţi? Îl vor ajuta ele sau, dimpotrivă, îl vor împiedica să se adapteze originalei noastre economii de piaţă?

Z.O.: Nu pot, fireşte, răspunde la această ultimă întrebare decât afirmativ. Nu ştiu ce se va întâmpla cu literatura şi cultura românească mult mai târziu, în perioada globalizării sau a multiculturalismului. De altminteri, aceasta, mărturisesc, nu e problema generaţiei mele de intelectuali şi, poate, nici a Dvs. Dar orice s-ar întâmpla, să sperăm că identitatea culturală vom şti (sau vor şti) să o păstrăm. Până atunci şi chiar atunci, nu că merită, ci e absolut necesar ca tinerii să studieze (inclusiv la Biblioteca Academiei), să citească, continuând linia de evoluţie, firească, a culturii române. Economie de piaţă a fost în România şi înainte de 1947, timp de mai bine de un veac, şi tinerii, chiar în nevoie, au citit, au scris, clădind, cei înzestraţi cu har, literatura şi cultura română – care, îl parafrazez pe marele poet, nu trebuie să se împiedice de un ciot.

Notă: Interviul cu Zigu Ornea a apărut iniţial în Adevărul literar şi artistic, nr. 575/ 10 iul. 2001.